Părintele întinde mâna după bani zâmbind: „Nu sunteţi din zonă, nu?” Pe margine, chicoteli: „Vai ce ruşine!” Cum m-am îndepărtat de Biserică și m-am apropiat de Dumnezeu

Prima mea interacţiune cu credinţa a avut loc undeva în copilărie, până spre vârsta de şapte ani, când îmi petreceam vacanţele la bunici. Bunica mea era o femeie foarte bisericoasă. Pentru că obişnuia să citească texte religioase în fiecare seară, evident că şi eu, vrând-nevrând, am avut parte, în loc de „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, de „Visul Maicii Domnului”. Nu, nu era acesta singurul text pe care mi-l citea seara la culcare. Dar dintre toate, a fost unul anume care mi-a marcat existenţa şi pe care îl solicitam de fiecare dată. Aşa cum se fixează copiii pe un anumit basm, aşa m-am fixat eu pe povestea Sfintei Filofteia.

În cazul în care nu ştiţi despre ce este vorba, o să vă spun pe scurt povestea ei. Filofteia provenea din frumosul oraş bulgăresc Veliko Târnovo şi fusese crescută într-o familie evlavioasă, respectând toate rânduielile creştineşti cu sfinţenie. După moartea mamei sale, tatăl se recăsătoreşte cu o femeie care are să îi fie o mamă „vitregă” în cele mai reprobabile sensuri ale cuvântului. 

Filofteia avea în obicei să ofere hrană şi haine celor săraci, fapt pentru care noua sa mama vitregă se mânie şi fără să stea prea mult pe gânduri, are grijă să-l întoarcă împotriva fetei pe propriul ei tată. Până aici, o adevărată „Cenuşăreasă” biblică.

Numai că Filofteia nu are fericita soartă a Cenuşăresei, iar când tatăl său află că aceasta donează săracilor mâncarea destinată prânzului său, îi curmă existenţa la doar doisprezece ani.

Din fericire sau nu (că după cum ar spune textele religioase, se pare că nu ajungi prea bine dacă încerci să fii prea blând), fără să vreau, acest text a rămas o piatră de temelie în educaţia mea. Astfel că am încercat să valorific pe cât posibil sensul său. Nu mă consider un om perfect nici pe departe, dar, cine a încercat să zboare împotriva vântului ştie exact cum este. Nu mi s-a întâmplat doar o singură dată să fiu acuzată de falsitate sau să fiu strigată „Maica Precista”, atunci când încercam să fac ceva bun sau să iau apărarea altcuiva. Uneori m-am lăsat păgubaşă, sau, cum ar spune Biserica, poate că diavolul m-a testat, iar eu am cedat.

Nu prea am înţeles niciodată de ce, copil fiind, trebuia să ţin post şi să mă spovedesc. Nici acum nu înţeleg acest lucru, deşi studiind postul, am înţeles că acesta, ţinut aşa cum este corect, te ajută nu numai să îţi cureţi corpul, ci şi sufletul. Şi nu, în postul adevărat nu se consumă cartofi prăjiţi.

Mult mai târziu, spre treisprezece ani, am ajuns la o Biserică, de Săptămâna mare, împreună cu copiii cu care mă jucam. Voiam să ne împărtăşim. O coadă uriaşă la lăcaşul de cult.

Intrăm şi ne punem la coadă. La scurt timp, puţin mai în faţă, un băieţel este pur şi simplu smuls de mână din rând şi azvârlit de un bătrân până aproape de ieşire: „Să stea la coadă, că şi eu am stat când eram ca el.” Toată lumea a tăcut mâlc. Nici enoriaşii şi nici preotul nu au spus nimic. Acela a fost momentul în care am luat ultima împărtăşanie şi în care m-am şi îndepărtat de Biserică. Cumva, în mintea mea de copil, ceva nu se lega. Am înţeles că, stând la coadă ca să-ţi spui păcatele unui străin care, de multe ori, te judecă şi să aştepţi să primeşti pedepse, aproape că mai mănânci şi bătaie. Şi aşa, tu eşti cel mai mare călău al tău.

Nu o singură dată mi s-a întâmplat să văd persoane egoiste şi răutăcioase la slujba de Înviere, foarte stresate de felul în care le stă baticul pe cap. Şi mă refer la femei tinere. Nici persoane care ţin post şi în acelaşi timp înjură sau lovesc. Nu vreau să dau nume acestui comportament, dar sună a tatăl Filofteiei. Cel care, de fapt, cred că ucide tot spiritul cel mai frumos din credinţă.

Pentru că tatăl meu s-a stins de ceva timp, iar tradiţiile religioase în familia mea au fost în general respectate, ne-am apucat şi noi către rânduielile de toate zilele. Mi-a plăcut mereu să cred că omul îşi face pomană pe timpul vieţii, iar ce se întâmplă după este pentru liniştea sufletească a celor ce rămân. Măcar în ultima clipă să ai şi tu senzaţia că ai făcut tot ce se putea mai bine. Sună urât, dar am întâlnit persoane care o fac şi pentru alte motive, mai mult josnice decât cele egoiste.

La scurt timp, am fost învăţate şi eu şi mama de către preot că multe dintre obiceiuri sunt păgâne şi nu au nicio legătură cu religia în sine. Pe lângă slujbele de Moşi, care sunt arhicunoscute, pe lângă micile atenţii care se oferă pentru ca cineva să îţi slujească la mormânt (fără chitanţă), pe lângă multe alte „legi” care am observat că diferă de la parohie la parohie, pe lângă faptul că un loc de veci moştenit din punct de vedere legal trebuie plătit de nou, aş vrea să vă povestesc un anumit episod în mod special.

Eram de Paşte la ţară, cu ceva timp în urmă. Am decis că voi face şi eu o colivă pentru tata şi voi merge la Biserica din sat. Intru în lăcaş, multă lume în picioare, strana aproape goală. Mă uit în jur şi întreb o bătrână de prin partea locului:

- Doamnă, mă pot aşeza aici?

- Dacă nu vine proprietarul, da.

Rămân blocată. Cum vine asta? Mă uit pe scaune: toate au nume inscripţionate. Cercetez în continuare şi aflu că fiecare dintre enoriaşii care au dorit a plătit cinci sute de lei la renovare, astfel încât şi-au cumpărat propriul loc în strană. Foarte nedumerită, întreb în jurul meu: „Păi şi dacă vine o mamă cu copil său un bătrân care nu are bani să plătească, stă în picioare?”. Aflu că în cele mai multe cazuri, da. Întreb câteva persoane dacă nu li se pare nedrept. Îmi răspund că da, dar nu iau niciun fel de atitudine. Oamenii se simt nedreptăţiţi deci în Casa lui Dumnezeu.

Mai aflu că toate pomenirile din săptămânile respective au costat şaizeci de lei. Fix. Şaizeci de lei. Fix. „Nici măcar în Bucureşti nu au pretenţiile acestea!”, protestez eu… Unele dintre doamnele prezente, probabil pentru că nu îşi pot permite suma, încercând să păcălească sistemul, pun în aplicare o găselniţă: fiecare plătește o parte, venindu-le rândul să facă colivă o dată pe săptămână.

În Biserică, rumoare. O doamnă se duce repede şi întinde un pomelnic împreună cu zece lei. Părintele întinde mâna şi le ia, zâmbind: „Nu sunteţi din zonă, nu?”. Pe margine, chicoteli: „Vai ce ruşine!”.

Cum spunea tata: „Dai un ban, dar scapi de el”.

În faţă, se înghesuie câteva doamne care au venit foarte devreme pentru a prinde loc la prima masă. Pesemne că Dumnezeu doar acolo te vede.

La uşă, doamna de la lumânări se răţoiește la cineva că nu are rest, cu banii pe masă.

Altă doamnă o dojeneşte.

Începe slujba. Nu am reuşit să rezist decât cincisprezece minute, timp în care mi-am dorit cu adevărat să ascult ce spunea părintele, însă a fost absolut imposibil să pot înţelege ceva din cauza rumorii.

Mă întreb câte dintre persoanele care cotizau şaizeci de lei - fix au ales să doneze zece lei pe lună unei asociaţii? Sau să dea, după posibilităţi, o pungă de făină unei familii sărace, fără vreo ocazie?

Cum am reuşit să îl găsesc pe Dumnezeu? Culmea, tot în Biserică. Având la un moment dat ceva probleme, mă plimbam aiurea pe străzi, până când o curte mi-a atras atenţia. O curte superbă, verde, cu nişte brazi imenşi. Iniţial nu am realizat că este curtea unei Biserici, decât după ce am văzut o construcţie mică de lemn, chiar în capătul curţii. Eram într-un moment, într-o situaţie disperată, fără să exagerez. Îmi repetam într-una în cap: „Dumnezeu m-a părăsit de această dată.”

Am intrat în Biserică şi o femeie de vârstă medie dădea cu aspiratorul. Mi-am cerut scuze, cumva jenată de faptul că am nimerit la o oră ce părea a fi „în afara programului de lucru”… Mi-a răspuns cu bunătate că în casa lui Dumnezeu sunt binevenită oricând. S-a oprit şi m-a lăsat să mă rog în linişte. Nu am stat în genunchi. M-am aşezat demnă în strană şi am ţipat la El că m-a părăsit. M-am dus apoi să sărut icoanele, din obişnuinţă. I-am cerut doamnei câteva lumânări şi hârtie ca să scriu un acatist. În rest, mă rog, de felul meu. Zilnic.

- Sunteţi bolnavă? Mă întreabă femeia, văzând probabil multă durere pe chipul meu.

- Nu.

Îmi intinde apoi o bucăţică de cârpă, spune ea, de la mormântul lui Iisus. Îmi mai spune că par să am nevoie de ea.

Şi iată: Dumnezeu – iubirea era chiar acolo, în faţa mea, sub chipul unei femei care stătea în genunchi şi dădea cu aspiratorul. Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră, dar eu am simţit atunci că El nu m-a părăsit. Mi s-a arătat nu la pomană, nu la slujbă, ci într-o Biserică mică, de lemn, goală şi al cărei hram nici în ziua de astăzi nu ştiu cum se numeşte.

Acestea fiind spuse, am reînceput să îl caut pe Dumnezeu în oameni şi în fapte bune. Peste tot în jurul meu. Mi-am amintit că Dumnezeu se află peste tot. Dumnezeu este iubire, bunătate, iertare şi altruism. Şi multe altele. Dumnezeu nu vrea bani, nu vrea mâncare, nu vrea turle aurite şi nici băbuţe care fac legea stranei. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp