Pentru cine aș activa butonul roșu de „Bullshit” în corporație: de la jucătorii de „curling”, la candidații la interviuri, la șefi și la mine însămi

Foto: Getty Images

Acum ceva vreme, în era pre-COVID, am fost la un eveniment din zona IT unde am discutat despre blockchain, inteligență artificială și alte chestii faine. Unul dintre speakeri ne-a dat un buton roșu pe care scria „bullshit” și ne-a spus că de fiecare dată când ni se pare că bate câmpii să apăsăm cu încredere pe buton ca să-l aducem la calea cea dreaptă. Eu cred că am apăsat doar o dată, de test, pentru că speakerul era foarte simpatic și chiar nu a fost necesar. Am luat butonul la birou și mi-am propus să-l folosesc ori de câte ori e cazul. Din nefericire, nu l-am apăsat niciodată, deși l-am pus pe birou, fix în fața mea, așa încât oricine discuta cu mine îl vedea. Cred că mai mult din bun simț nu l-am apăsat, pentru că ocazii erau zi de zi. În acea perioadă aveam vreo 40 de oameni în subordine, așa că, posedând această înaltă calitate, intram în legătură cu diverși inși, de la subordonați, la parteneri de afaceri, șefi, furnizori și alții, deci ocazii de a identifica „bullshit” din plin.

1. Prima categorie de inși pentru care aș apăsa butonul „bullshit” sunt jucătorii de „curling”. O să vă dau câteva tips&tricks ca să-i depistați eficient. Asta e obligatoriu pentru un șef, deoarece în jurul lui se adună întotdeauna ca muștele o grămadă de jucători de „curling”. Și în jurul meu roiau suficienți, însă după ce mi-am luat țeapă cu unul, am reușit să-i identific extrem de repede pe următorii, vorba aia, omul cât trăiește învață. Pe vremea erei pre-COVID, aceștia se evidențiau prin următoarele: îți dădeau dreptate mereu, te lăudau întruna, când te duceai la masă se așezau lângă tine, îți învățau programul așa încât mereu când te duceai să-ți iei o cafeluță întâmplător se aflau și ei acolo, îți făceau complimente, observau cât de bine îți stă rochia (sau ce ceas mega șmecher ți-ai luat – pentru bărbați), te felicitau primii cu ocazia zilei de naștere, a numelui etc.

Uneori, constatau că îți place obiectul x sau y și se gândeau să-ți facă o surpriză și să-ți aducă unul (fără nicio ocazie), aveau mereu un pachet de țigări la ei pentru tine, chiar dacă ei nu fumau, te întrebau ce-ți fac copiii, empatizau cu tine dacă le ziceai că ai avut o zi proastă, și ei au avut o zi oribilă. Iar lista e lungă.

Ce-i drept, în epoca COVID, viața jucătorilor de „curling” a devenit mult mai grea, însă ei, cum sunt niște ființe inventive și mai ales adaptabile, sunt convinsă că au găsit metode de a lustrui gheața și pe ZOOM.

Sunt inofensivi atâta timp cât îi identificăm corect și îi ținem sub observație. Lăsați nesupravegheați, sunt primii care te înjunghie pe la spate. Mai rău, Doamne ferește să pici tu în dizgrație, uită de tine instant, ba chiar nu scapă ocazia să te bârfească și să te pună într-o lumină proastă. Promovat într-o ligă superioară, jucătorul de „curling” se avântă cu elan la lustruirea gheții de pe înălțimi mai amețitoare, vorba aia cu cât altitudinea mai mare, cu atât gheața mai groasă. În același timp se ocupă și cu distrugerea gheții tale pentru ca îl sperie competiția și competențele.

2. Alți indivizi pentru care aș apăsa butonul „bullshit” sunt candidații la interviuri. Am avut o perioadă în care am ținut sute de interviuri, ajunsesem să miros candidații de la primele cuvinte rostite. Cel mai bun training. Ce am învățat atunci cred că nu am învățat în întreaga mea viață corporatistă anterioară, iar experiența de atunci e folositoare nu doar în mediul profesional, ci și în viață în general. La interviu, de regulă, ambele părți se laudă: candidatul începe să-ți povestească cât de grozav e el și cum a reușit să mute munții pe Lună în doar 2 zile, iar recruiterul îi spune candidatului cât de minunată e firma și cât de interesant e jobul pentru care este recrutat. Eu, am încercat să prezint realitatea în culori cât mai apropiate de adevăr, iar dacă nu mi-a reușit aștept reclamațiile. În orice caz, am auzit atâtea povești la interviuri, încât aș putea scrie o carte întreagă. Imaginația oamenilor este cu adevărat inepuizabilă.

3. Fără nicio ezitare aș fi apăsat butonul „bullshit” în fața șefului. Cel puțin în fața șefului pe care îl aveam atunci. Nu am înțeles niciodată de ce unii șefi își consideră subordonații puțin retardați și le subestimează total inteligența. Atunci de ce i-au mai angajat? Să minți zi și noapte cât de bine și frumos e când toți văd cu ochii lor cum stă situația mi se pare total iresponsabil. Mai corect pentru toată lumea e fie să nu zici nimic, fie să fii sincer, să recunoști că sunt probleme atunci când sunt și să încerci să afli un feedback real al celor din jur. Mințindu-i atâta pe alții, ajungi să te minți singur și începi să nu mai vezi realitatea. Bine, trebuie să ai puțin curaj să accepți că lucrurile nu merg așa cum sperai și trebuie să ai foarte mult curaj să accepți că poate vina e și la tine pentru că lucrurile nu merg așa cum ți-ai propus.

4. Și, cel mai important, butonul „bullshit” trebuie folosit pe pielea ta. Îți trebuie multă maturitate și curaj să îl apeși chiar pentru tine și să conștientizezi când te minți singur. Ne place să trăim în basme, ne facem scenarii și povești în minte, pe care ajungem să le credem. Eu mi-am dat seama de chestia asta când eram adolescentă. Am zis o minciună total neimportantă (gen l-am văzut pe X cu Y, deși nu era așa, sincer nici nu-mi mai amintesc minciuna) și am repetat-o de atâtea ori, încât ajunsesem să mă îndoiesc și eu de adevăr. Atunci a fost pentru prima dată când am simțit puterea minții și am aflat cum ne poate face să vedem alb, dar să credem că am văzut negru. Mintea este foarte complicată și are nevoie mereu de scurtături și povești pentru a justifica unele lucruri. Să-ți dai seama când mintea ta îți joacă feste și te face să te crezi puternic când ești slab, deștept când ești prost, curajos când ești laș și stăpân pe deciziile tale când de fapt ești manipulat înseamnă să te cunoști foarte bine și să-ți dai seama când te minți singur.

Este mult bullshit în jurul nostru și probabil va fi din ce în ce mai mult. Apariția rețelelor de socializare, a blogurilor și a internetului, unde fiecare poate spune orice, viteza cu care se propagă bullshit-ul ne face vulnerabili în fața lui. Personal, nu cred că mintea umană e capabilă să facă față afluxului de informații și să distingă ce e bun și ce e prost, și poate de aia decidem să nu mai credem în nimic sau să ne întoarcem la untura de bursuc strămoșească. E ancora noastră, refugiul într-o epocă în care lucrurile păreau mai simple și dilemele aproape inexistente. Totuși, nu ăsta e răspunsul, drumul e doar în față. Mai bine ne cumpărăm cu toții un buton „bullshit”, zic.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp