Cu vocea sacadată cu care, în școală, cineva ar fi anunțat că e o bătaie pe terenul de sport, un italian a năvălit în iurta în care luam cina, aflată pe malul Lacului Song-Kul, la 3300 de metri altitudine, în mijlocul stepei kârgâze, și a strigat: „Guys, it's some kind of a match”. Am alergat din tabără până pe terenul improvizat lângă malul Lacului Song-Kul. Un teren fără linii trasate, fără delimitări, porți, arbitri sau... VAR. Singurul element care îi distingea pe jucători de călăreții de pe margine era numărul afișat pe șa, la fel ca cele de pe tricourile fotbaliștilor.
Sub un cer plumburiu, în lumina tot mai palidă a apusului, se înfruntau două echipe. La un semnal, călăreții au început să măture dintr-o parte în alta vastul teren de joc, ridicând trombe de praf, întrecându-se să ajungă la „minge” - de fapt, carcasa unei capre, un burduf decapitat și fără copite, despre care am aflat mai târziu că se numește „ulak”. Primul ajuns în dreptul ei s-a lăsat jos din șa, cu obrazul aproape atingând genunchii calului, a întins brațul și a ridicat trofeul de la pământ, în timp ce calul continua să galopeze. A săltat capra moartă în șa și a continuat să gonească, cu toți adversarii pe urmele lui. O învălmășeală de oameni și cai, brațe și copite, strigăte și nechezături, într-o simbioză perfectă. Ajuns în terenul adversarilor, a aruncat carcasa într-o groapă rotundă săpată în pământ, un fel de poartă, stârnind uralele celor de pe margine. Apoi, câștigătorul a fost îmbrățișat de coechipieri și s-a apropiat de mulțimea de gură-cască: era doar un băiat, aproape un copil, cu ochii alungiți și îmbujorat de efortul depus; încerca să-și liniștească armăsarul, care tropăia pe loc, aprins încă după goana nebună.
Jocul se numește kok-boru și e una dintre tradițiile seculare ale nomazilor kârgâzi, azi înscrisă în patrimoniul UNESCO. Nici nu se știe exact când a apărut obiceiul în această lume a crescătorilor de animale; cert este că are legătură cu alungarea lupilor care dădeau iama în turmele de oi. De altfel, kok-boru înseamnă „lup albastru”. Mai târziu, a devenit o formă de distracție, iar trofeul trebuia adus până în propriul sat, unde adversarul nu mai putea să-l revendice. Apoi, din carnea caprei se ospăta întreaga comunitate.
Kok-boru este doar una dintre probele incluse în competiția mondială a Jocurilor Nomade, ajunsă la ediția cu numărul VI. În ultima zi a lui august, chiar când Kârgâzstan și-a sărbătorit cea de-a 35-a aniversare a independenței, în Bișkek a avut loc ceremonia de deschidere a evenimentului care, pentru țările Asiei Centrale, are semnificația Jocurilor Olimpice. Sub cupola stadionului în formă de iurtă, inaugurat cu acest prilej, care poate găzdui peste 51.000 de spectatori, s-au aflat și unii dintre liderii mondiali, printre care Vladimir Putin, premierul Indiei Narendra Modi şi președintele turc Recep Erdoğan. Marele absent a fost președintele Chinei, Xi Jinping.
Cu o lună înainte de ceremonia fastuoasă, în Alaa-Too Square din Bișkek, piața centrală a Capitalei, delimitată de clădiri guvernamentale și loc de întâlnire pentru toată suflarea orașului, era instalată mascota Jocurilor Nomade: un leopard al zăpezii, simbolul Kârgâzstanului, țară care găzduiește pe teritoriul său cele mai multe exemplare ale acestei specii protejate prin lege. Atracția principală pentru copii - care se aliniau lângă mascota cu ochi albaștri pentru poză - afișa pe un ecran pe piept zilele rămase până la deschiderea competiției. Însă, poate mai mult decât de leopardul-mascotă, cei care ajung prima dată în Alaa-Too sunt surprinși de un alt element din zonă: înălțat pe un catarg uriaș, de o sută de metri, flutură drapelul roșu al țării, pe care e desenat un tündük, coroana iurtei. Ani buni la rând, între țările Asiei Centrale a existat o adevărată competiție pentru cine deține cel mai mare steag înălțat pe catarg. În 2011, Dușanbe, capitala Tadjikistanului, cel mai sărac „-stan”, a obținut recordul mondial cu catargul său de 165 de metri.
La fel ca Jocurile Nomade, și arhitectura orașelor, inclusiv steagurile uriașe, a devenit o formă de afirmare a identității naționale după 1991, anul în care cele cinci republici sovietice din Asia Centrală - Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Turkmenistan - au devenit state independente. S-au trezit, însă, că nu au o identitate care să insufle sentimentul de mândrie națională, să pară vechi, legitime și puternice. Prin urmare, conducătorii au început să rescrie peisajul urban: statuile lui Lenin au dispărut de pe străzi, lăsând locul unor eroi medievali, hani, poeți, personaje din epopei, iar piețele au căpătat nume precum „Independenței”.
Aigerim, care înseamnă în limba kârgâză „cea frumoasă ca Luna”, nici nu se născuse în anul în care Kârgâzstanul ieșea din Uniunea Sovietică. Azi, e profesoară de limba engleză la o școală din Bișkek și, în vacanța de vară, organizează tururi ghidate pentru turiștii străini. Vorbește o engleză impecabilă, ceea ce e o adevărată surpriză într-o țară în care rusa e limbă oficială. Punctul de întâlnire pe care-l stabilește cu turiștii este chiar lângă steagul din Alaa-Too. Până în 2003, acolo s-a aflat statuia lui Lenin, care a fost înlocuită cu monumentul Erkindik, adică Libertatea, iar apoi cu statuia lui Manas, eroul epopeii naționale kârgâze și una dintre cele mai ample epopei orale din lume. Manas e un personaj legendar care unifică triburile kârgâze, în jurul căruia s-a construit o mare parte din memoria culturală actuală a țării.
Aigerim ne conduce spre Casa Albă, locul în care funcționează Parlamentul și ne povestește cu mândrie în glas că țara sa este cea mai democratică din regiune. Din anii 2000 până în prezent, au avut trei revoluții; poate cea mai cunoscută este Revoluția Lalelelor, în urma căreia președintele de la acea vreme a fugit din palatul prezidențial de teama mulțimii furioase. În locul său, a fost numită Roza Otunbayeva, prima (și singura până acum) femeie președinte din țările Asiei Centrale, care a avut doar rolul de a asigura tranziția până la următorul scrutin. Însă, începând din pandemie, forurile internaționale și ONG-urile interne atrag atenția că libertatea presei e într-un declin periculos, iar democrația a căpătat înfățișarea unei autocrații veritabile. Constituția a fost modificată, iar președintele de azi conduce țara cu o mână de fier, rolul Parlamentului fiind mult redus.
Tânăra ne conduce mai departe pe aleile din spatele Casei Albe, o clădire în stil brutalist sovietic, ca multe altele din capitala kârgâză. În plimbarea noastră prin soarele năucitor, trecem pe lângă o doamnă care stă sub o umbrelă și păzește trei butoaie mari, de culori diferite, o imagine pe care o întâlnești des pe străzile orașului. Aigerim ne explică ce conține fiecare butoi: în cel albastru se află shubat, adică lapte de cămilă fermentat, ușor alcoolizat; în cel roșu e un amestec de apă, grăsime animală, semințe și cereale; iar în cel verde e ceai clasic, ușor îndulcit. Tradițional, nomazii nu au o bucătărie prea elaborată, mâncarea și băuturile lor trebuie să fie nutritive și să reziste mult.
Cu un pahar de ceai verde sau lapte de cămilă în mână, ne oprim pe o latură a Casei Albe, unde dăm chiar de statuia lui Lenin mutată din piața centrală. Chiar dacă nu au cel mai mare steag din Asia Centrală, kârgâzii încă au cea mai mare statuie a lui Lenin din regiune. „Am decis să o păstrăm ca pe o parte importantă din istoria noastră, astfel încât generațiile tinere să știe adevărul despre trecut, nu să fantasmeze”, spune Aigerim pe un ton serios.
Însă, mai mult decât oricare alt oraș din Asia Centrală, istoria Bișkekului e strâns legată de istoria Rusiei, dar și de cea a unui personaj de origine română. Până să fie cucerită de Imperiul Țarist, în zonă era doar o fortăreață aflată strategic pe rutele comerciale ale Drumului Mătăsii, într-o zonă înconjurată de Munții Tian-Shan. Odată cu expansiunea țaristă, rușii au dărâmat fortăreața și au pus bazele noului oraș. Cel care a transformat locul într-un oraș în adevăratul sens al cuvântului a fost un apropiat al lui Lenin în timpul revoluției bolșevice, pe nume Mihail Frunze. Mama lui era rusoaică, iar tatăl – medicul militar român Vasile Frunză. Din 1926, când moare Mihail Frunze, până în 1991, când Kârgâzstan își declară independența, Bișkek s-a numit Frunze. Renunțarea la toponim a însemnat, într-un sens mai larg, și recuperarea identității kârgâze, cu atât mai mult cu cât „bishkek” este unealta din lemn folosită pentru a amesteca laptele de iapă sau cămilă.
Moștenirea sovietică este, însă, omniprezentă, cu bunele și relele ei, în orașul în care locuiesc aproximativ un milion de suflete. Clădiri cu mozaicuri comuniste și arhitectură brutalistă se întind de-a lungul bulevardelor largi, umbrite de mii de arbori. Bișkek e unul dintre cele mai verzi orașe din Asia Centrală, iar străzile sunt adevărate tuneluri de verdeață. Parcurile uriașe, răcorite de sisteme de irigații instalate în perioada sovietică, sunt locurile de întâlnire ale șahiștilor de toate vârstele, în vreme ce casele de cultură și cinematografele nu duc lipsă de vizitatori. Cu siguranță, orașul nu a fost proiectat pentru un număr atât de mare de mașini, iar la orele de vârf coloane de autoturisme se întind la semafoare. Lângă o Lada din anii ’80, cu portiera lipită cu scotch, poți vedea BYD-uri electrice produse în China și importate pe scară largă. E o curățenie desăvârșită în orice loc al orașului; de altfel, chiar și în mijlocul stepei, în zone în care nu era țipenie de om, am întâlnit persoane care măturau marginea drumului sau culegeau gunoaie.
Turismul joacă un rol esențial în economia țării de aproximativ 7 milioane de locuitori. În prima jumătate a anului, Kârgâzstan a primit vizita a peste 12 milioane de turiști străini, pe traiectoria cărora Bișkekul e doar un loc de tranzit, înainte de a se avânta spre stepe și munți, pentru a experimenta stilul de viață nomad. Ironia sorții este că sovieticii au încercat să suprime însăși esența identității kârgâze, transformând nomazii - tradițional crescători de animale și obișnuiți să se mute cu iurta dintr-un loc în altul - în agricultori adunați în colhozuri. Astăzi, Kârgâzstan își reafirmă exact această identitate, ca o modalitate de a se rupe complet de trecut. Ba mai mult, se dorește și o ruptură lingvistică de Rusia, fiind în derulare un proces de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin.
Însă, din punct de vedere politic și economic, lucrurile nu sunt atât de simple. În războiul din Ucraina, Kârgâzstanul s-a declarat neutru. „Suntem Elveția Asiei Centrale. Nu vrem să ne băgăm într-un război care nu e al nostru”, afirmă tânăra ghidă. Adevărul este că Kârgâzstan nu își permite să condamne acțiunile Rusiei, pentru că este dependent de Moscova din punct de vedere economic. Mii de firme ruseşti au activitate în Kârgâzstan, în vreme ce pentru mulți kârgâzi, Rusia reprezintă principala destinație în căutarea unui loc de muncă. Însă, la fel ca vecinii kazahi, și Kârgâzstanul încearcă să-și întărească parteneriatul cu China și Turcia.
Jocurile Nomade se vor încheia pe 6 septembrie, însă jocurile Kârgâzstanului vor continua şi după această dată. Într-o țară care încearcă să-și recupereze identitatea după decenii de sovietizare, kok-boru, statuia lui Manas, steagul de o sută de metri și iurtele pentru turiști nu sunt doar decoruri ale unei renașteri naționale. Sunt și declarații despre cine vrea Kârgâzstan să fie. Problema e că desprinderea de Moscova nu se poate face peste noapte, iar între Rusia, China și Turcia, Bișkekul trebuie să învețe să joace un joc mult mai complicat decât cel de pe malul Lacului Song-Kul: unul în care regulile se schimbă din mers, iar trofeul nu mai este o carcasă de capră, ci însăși libertatea de a-și decide viitorul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.