România trebuie să ceară ajutor

Foto: Anton Semyonov / TASS / Profimedia

Pretenţia României că poate îngriji simultan la terapie intensivă, săptămâni la rând, peste 1500 de pacienţi grav bolnavi de Covid, exprimată în tabelul numit pompos “Plan Naţional de Rezilienţă faţă de recrudescenţa Covid-19” şi în declaraţiile oficialilor e o nebunie periculoasă. Nu era nevoie de încă un incendiu precum cel de la Constanţa ca să ne dăm seama de asta. Cu atât mai absurdă e pretenţia că putem îngriji la terapie intensivă 2000 sau chiar 2500 de bolnavi grav de Covid. Directoarea Centrului Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile, care a făcut publică estimarea anterioară, a avut grijă să precizeze că e vorba de cel mai negru scenariu care descrie evoluţia numărului de cazuri grave. Dar se mai îndoieşte cineva că vom ajunge acolo? 2000 de pacienţi Covid la terapie intensivă e un număr imens într-o ţară în care numărul total de paturi ATI e aproximativ 4000, iar numărul paturilor de terapie intensivă dedicate tratamentului pacienţilor bolnavi de Covid e sporit cu mari riscuri de la aproximativ 1000 de paturi, doar în perioadele de suprasolicitare şi niciodată până la 2000 de paturi, cu atât mai puţin până la 2500.

Când România s-a mai confruntat cu suprasolicitarea secţiilor de terapie intensivă, i-a făcut faţă sui-generis cu un amestec de improvizaţie şi inconştienţă care ne-a scos la liman cu preţul unor incendii soldate cu zeci de victime şi al unei mortalităţi în exces care depăşeşte cu mult media Uniunii Europene, iar asta în condiţiile în care România a reuşit să evite un prim val care a îndoliat vestul Europei. Pentru ceea ce urmează însă, improvizaţia născută din disperare nu are cum să fie suficientă. 

Singura “soluţie” temporară care rămâne este triajul pacienţilor, camuflat probabil de crearea pe hârtie a oricâtor paturi de terapie intensivă arată predicţiile că necesare, aşadar un triaj pe cât posibil ascuns de ochii familiilor şi ai publicului, dar real şi cu rezultate cuantificabile în mii de morţi, nu doar de Covid, ci şi din alte cauze care nu vor putea fi tratate când spitalele sunt închise pentru oricine în afara bolnavilor de Covid . Numai că asta nu ar mai fi o acţiune tragică dictată de împrejurări implacabile precum triajele din timpul valurilor anterioare, ci o crimă în masă, fiindcă de data asta avem opţiunea realistă să-i salvăm pe aceşti oameni.

De ce e probabilă o explozie de cazuri grave, aşa-numitul “scenariu negru”, nu e greu de explicat. Un virus mai contagios decât variantele precedente întâlneşte o populaţie în mare măsură neimunizată, dar sătulă de restricţii şi divizată în vaccinaţii convinşi că şi-au făcut datoria pentru a asigura imunitatea colectivă şi frustraţi de eventualitatea unor noi neplăceri, şi nevaccinaţii cuprinşi de mania persecuţiei sau pur şi simplu conştienţi de riscurile asimetrice şi indiferenţi la soarta celor vulnerabili. Autorităţile, care rareori slujesc interesul public cu acelaşi devotament cu care slujesc interesul privat şi atunci, doar ca urmare a vreunei fericite concordanţe de moment, beneficiind acum şi de asentimentul ambelor tabere, au amânat până în ultimul moment măsurile eficace de încetinire a creşterii epidemice şi dau asigurări convingătoare că vor ignora o parte dintre ele şi de acum încolo. Au încurajat începerea şcolii cu participare fizică, în pofida evidenţei că nu e plauzibilă respectarea strictă a măsurilor de protecţie împotriva infectării în şcoli. Au permis desfăşurarea unor evenimente cu potenţial imens de accelerare a creşterii numărului de cazuri, precum festivalul Untold. Congresul principalului partid de guvernare a avut loc ca pe vremuri, cu cinci mii de delegaţi veniţi din toată ţara să participe în persoană la o mascaradă cu deznodământul stabilit dinainte, supervizată de un preşedinte aproape neverosimil în insolenţa lui surâzătoare. Nu în ultimul rând, premierul a promis că restricţiile vor viza doar o parte a populaţiei, întâmplător acea parte care nu prea e afectată de ele, în timp ce persoane cu autoritate solicită populaţiei să poarte din nou măşti în spaţiile deschise, locuri unde probabilitatea de infectare e infimă (ca de fiecare dată când guvernul trebuie să arate că ia măsuri, trotuarele şi parcurile, lipsite de lobby cum sunt, suportă consecinţele). În aceste împrejurări şi fiindcă infectivitatea crescută se manifestă printr-un număr mai mare de cazuri simultane, la o virulenţă cel puţin echivalentă urmează implicit un număr mai mare de cazuri grave simultane.

Nu e un mister nici de ce e imposibil pentru România să trateze un număr dublu sau mai mare de cazuri decât capacitatea de tratament anunţată în faza iniţială a pandemiei: nu avem infrastructura necesară, dar, şi mai important, nu avem doctori suficienţi la terapie intensivă, o specializare recunoscută ca dificilă, unde avem un deficit de 30% din numărul de medici necesar. Un control realizat la finele lui 2020 a arătat că, din 307 secții de terapie intensivă din întreaga țară, inclusiv private, “doar 40% aveau personal suficient pentru acoperirea liniilor de gardă care presupun prezența simultană a doi medici”. Orice iniţiativă de a extinde capacitatea de tratament prin investiţii urgente în infrastructură şi echipamente se loveşte, aşadar, de obstacolul reprezentat de absenţa personalului medical calificat. Întrucât fiecare doctor se poate ocupa doar de un număr maxim de 4 paturi, raza de acţiune a doctorului reprezintă un factor limitativ. În practică, spitalele pot încerca să mărească numărul de cadre medicale cu studenţi la medicină voluntari, ceea ce au făcut deja. Voluntarii extind raza de acţiune a doctorilor, însă trebuie supravegheaţi, aşa că raza de acţiune extinsă a medicului nu creşte decât până egalează capacitatea lui de a supraveghea un număr oarecare de voluntari. Acesta e probabil motivul principal pentru care paturile suplimentare ATI sunt înghesuite în saloane amenajate în aceleaşi spitale vechi, în loc să fie repartizate în suficiente unităţi mobile sau spitale modulare. Într-adevăr, întârzierea sau abandonarea dării în folosinţă a spitalelor modulare a fost în repetate rânduri motivată explicit prin lipsa de personal. E cazul spitalului modular din curtea spitalului Elias (“spitalul a fost gata acum o lună, dar autorităţile nu au găsit nici până acum suficient personal”) sau al spitalului modular de la Leţcani (“48 de paturi de Terapie Intensivă ar putea fi utilizate în Spitalul mobil de la Lețcani. Însă, înainte de închiderea sa, au fost cel mult 18 ocupate simultan, fiindcă nu exista personal medical suficient pentru îngrijirea tuturor bolnavilor.”) E probabil că lipsa de personal e cauza principală care a dus în timp la degradarea acestor spitale modulare, care par să fi devenit în mare parte inutilizabile.

Dar înghesuirea paturilor în secţii ATI sau mai rău, în secţii ATI improvizate, e doar o soluţie de urgenţă care, pe lângă că nu poate spori capacitatea de tratament până la nivelul necesar, vine la pachet cu creşterea alarmantă a riscului de incendiu. Instalaţiile electrice din sălile de terapie intensivă sau sălile rechiziţionate pentru transformare în saloane improvizate de terapie intensivă sunt de multe ori vechi şi proiectate pentru un consum mai mic, fiind menţinute în funcţiune prin cârpeli care nu respectă nicio normă. În plus, atmosfera bogată în oxigen din aceste saloane creşte şi mai multe riscul de incendiu. Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă au sancţionat spitalele de 1500 de ori într-o singură lună în 2020 pentru nerespectarea normelor de siguranţă privitoare la prevenirea incendiilor şi infrastructura electrică. Incendiul de vineri de la Constanţa a avut loc într-un spital unde se identificaseră numeroase nereguli. Unele spitale au lucrat pe timpul verii la modernizarea instalaţiilor, dar chiar şi aşa, odată modernizată infrastructura electrică, limita de spaţiu nu e departe. Pur şi simplu medicii nu se pot dedubla, astfel încât să fie simultan la căpătâiul mai multor paturi aflate în locuri diferite. Câtă vreme numărul de medici rămâne constant, numărul de paturi ATI nu poate fi crescut decât temporar, insuficient şi cu riscuri mari. Cu atât mai iresponsabilă este atitudinea decidenţilor care s-au comportat mereu ca şi cum creşterea numărului de locuri la terapie intensivă ar fi doar un fleac rezolvabil din vârful stiloului, printr-o simplă realocare de fonduri şi ameninţări cu inspecţii. O dovadă în plus că situaţia nu s-a îmbunătăţit în mod semnificativ şi riscurile asociate suplimentării numărului de paturi ATI au rămas mari e faptul că numărul de locuri ATI destinate bolnavilor de Covid în stare gravă a scăzut imediat după suprasolicitarea din iarna lui 2020, apoi imediat după suprasolicitarea din aprilie, ajungând din nou la capacitatea anunţată la începutul primului val, deşi premierul spune că a cerut menţinerea capacităţii sporite şi e mai credibil când declară asta decât atunci când declara că suntem pregătiţi să depăşim pandemia. Aşa că, atunci când acelaşi premier spune că sistemul medical va face faţă unui vârf de cazuri grave care necesită 2000 de locuri la terapie intensivă, ori minte fluent în baza automatismului caricatural care a ajuns să-l definească, ori anunţă strategia de a camufla triajul pacienţilor grav bolnavi printr-o scamatorie birocratică, anume creşterea numărului de paturi ATI rezervate bolnavilor de Covid în detrimentul bolnavilor de orice altceva. Cu alte cuvinte, în loc să fie crescut numărul total de locuri la terapie intensivă, sunt trataţi cu prioritate la ATI doar bolnavii grav de Covid. Pe hârtie pare că, aplicând această metodă, România poate dispune de până la 4000 de locuri la terapie intensivă. Însă e doar o iluzie: chiar dacă ignorăm preţul plătit în vieţile celor cărora li se refuză operaţiile urgente necesare pentru supravieţuire, devenite peste noapte “opţionale” şi amânate sine die, riscurile şi limitările enumerate mai sus rămân valabile şi România nu are capacitatea de a trata simultan toţi pacienţii Covid care ar umple toate paturile de terapie intensivă. Lipsa de personal medical e o limită absolută, care nu se poate depăşi prin improvizaţii şi cu atât mai puţin prin declaraţii combative ale politicienilor la adresa subordonaţilor, asumări găunoase de răspundere în nume colectiv (adică în numele altora şi al nimănui, în acelaşi timp) şi alte trucuri străvezii deprinse din manualele de comunicare politică. Mai general, nu se poate depăşi prin vorbe goale.

Şi e esenţial să fie depăşită. Lipsa de personal medical a sabotat reacţia României la pandemie în multiple moduri, de la incapacitatea de a trata în mod corespunzător bolnavii de Covid în stare gravă, până la reducerea capacităţii de a diagnostica şi trata la timp boli fatale precum cancerul, consecinţă directă a organizării spitalelor în pandemie, stabilită de Ministerul Sănătăţii din nevoia obiectivă de a preveni infectarea pacienţilor oncologici, dar şi pentru a asigura cadre medicale suficiente pentru tratamentul bolnavilor de Covid. Apoi, un număr mai mare de medici şi asistente ar fi putut deservi centre de vaccinare mai multe în ţară în timpul valurilor epidemice anterioare, ceea ce ar fi impulsionat vaccinarea. Dar acestea sunt doar efectele directe ale lipsei de personal. Efectele indirecte nu sunt mai puţin grave: cu mulţi dintre medicii buni plecaţi să profeseze în alte ţări, autoritatea epistemică medie a medicilor competenţi rămaşi s-a diminuat. Capacitatea profesiei medicale de a exercita o influenţă pozitivă în societate s-a diminuat, şi nu doar influenţa asupra opiniei publice, unde ar fi fost probabil mai convingătoare decât Dani Mocanu şi celelalte voci propuse pentru participare la campania publicitară în favoarea vaccinării, dar şi influenţa de culise în procesul continuu de negociere dintre politicieni şi reprezentanţii grupărilor sociale, unde ar fi fost probabil utilă în a descuraja militarizarea campaniei de vaccinare şi consecinţa ei directă, favorizarea “esenţialilor” şi a familiilor acestora în detrimentul categoriilor vulnerabile. Şi, poate mai important, s-a diminuat capacitatea profesiei de a-i ţine în frâu pe medicii care s-au transformat în portavoci ale obscurantismului militant sau măcar de a le discredita public autoritatea profesională.

Majoritatea acestor neajunsuri nu poate fi soluţionată pe termen scurt şi e probabil că unele nu vor putea fi soluţionate niciodată. Dar altele pot fi soluţionate, cel puţin temporar, cu condiţia să cerem ajutor. Mai concret, am putea cere detaşarea unui număr suficient de medici şi asistenţi de terapie intensivă din ţările europene care au scăpat de presiunea asupra spitalelor, ca urmare a succesului campaniilor de vaccinare. Am putea cere transportul în străinătate al bolnavilor grav care nu găsesc locuri la terapie intensivă în România. Europarlamentarul USR Ramona Strugariu a cerut deja guvernului în 29 septembrie activarea Mecanismului de Protecţie Civilă al Uniunii Europene, înfiinţat în 2001 pentru a asigura asistenţă în caz de dezastru membrelor Uniunii şi celorlalte ţări participante. Însă primul ministru a refuzat, poate fiindcă până şi acestui mincinos incorigibil i-ar fi fost greu să reconcilieze lipsa măsurilor de prevenţie a exploziei de cazuri cu recunoaşterea existenţei unui dezastru sanitar în desfăşurare. Sau poate că a refuzat fiindcă dreptul celui aflat în nevoie la asistenţă nu reprezintă mare lucru pentru un om cu suflet de cămătar. Dacă acesta din urmă e motivul, poate că îi va surâde revelaţia că pe lângă dreptul nevoiaşului de a fi ajutat, avem şi dreptul creditorului. Asta, fiindcă exodul doctorilor din România nu poate fi imputat doar guvernărilor succesive de după căderea comunismului, ci este în egală sau mai mare măsură consecinţa unor politici de recrutare din ţările bogate care în literatura de specialitate sunt eufemistic denumite “lipsite de etică”.

În imaginaţia colectivă există un univers paralel, în care ori primul guvern de comunişti apostaţi de după Revoluţie, ori guvernul reformist care îi înlătură de la putere pe neocomunişti pune bazele unui sistem de sănătate comparabil cu cel occidental şi toate guvernările care urmează se asigură că viziunea acestor părinţi fondatori e dusă la îndeplinire. Zeci de ani mai târziu, doctorii sunt bine pregătiţi şi bine plătiţi şi nu simt nevoia sa plece nicăieri. Spitalele nu colcăie de bacterii rezistente la antibiotice şi nu stau să cadă în capul pacienţilor, şi nu ne mai desparte de paradisul spitalicesc occidental decât, eventual, tehnologia medicală de vârf. Potrivit acestei naraţiuni, singurele motive care ne-au împiedicat să trăim în acest univers paralel au fost cupiditatea şi incompetenţa guvernanţilor şi administratorilor. Oricât de seducătoare ar fi însă povestea de mai sus, e doar o fantezie copilărească, pentru că exodul forţei de muncă e un cataclism social pentru care guvernanţii români, oricât de jalnici şi lacomi ar fi fost ei, au doar o parte de responsabilitate. Ţările din jurul nostru şi alte ţări europene relativ sărace au păţit la fel, cu aceleaşi consecinţe dramatice privitoare la gestionarea pandemiei.

Dar migraţia nu se reduce doar la bani şi confort, mai ales migraţia doctorilor. Sunt importante şi infrastructura medicală, un mod structurat şi impersonal de a face lucrurile, codificat în proceduri care amplifică beneficiile pentru pacienţi, dar şi pentru doctori şi minimizează riscurile, inclusiv riscul de a fi victima abuzurilor de putere sau de a-ţi petrece o bună parte din carieră în poziţia de ajdutant al unui dinozaur care n-a strălucit niciodată în medicină, deşi are faima contrară. Aşadar, din punctul de vedere al doctorilor, migraţia e perfect raţională şi de înţeles, însă din punctul de vedere al ţărilor care îi ademenesc, deşi raţională – creşterea numărului de medici cu investiţii nule în educaţia medicală e un triumf al raţionalităţii economice neîngrădite de considerente umanitare -, încurajarea migraţiei doctorilor nu e în niciun fel scuzabilă, în primul rând fiindcă a costat zeci de mii de vieţi înainte de pandemie şi probabil sute de mii de vieţi după declanşarea pandemiei, în special din Africa şi Asia, dar şi alte zone sărace ale lumii, inclusiv din Europa. În al doilea rând, încurajarea migraţiei de către ţările bogate nu e scuzabilă fiindcă nu este o decizie constrânsă de împrejurări vitrege, ci este rezultatul reglementărilor din aceste ţări care limitează sub o formă sau alta numărul de doctori, fie limitând numărul de studenţi la medicină prin clauze de tip numerus clausus ca în Germania sau Franţa, fie limitând numărul de medici rezidenţi, ca în Statele Unite. Iar aceste reglementări sunt la rândul lor fie consecinţa pasivităţii statelor bogate în faţa intereselor unor bresle rapace, fie rezultatul unor calcule cinice care inculpă aceste state în egală măsură, precum dorinţa de a face economii la buget (pe spezele ţărilor sărace, în ultimă instanţă) sau dorinţa de a forţa propria populaţie să nu “consume” prea multe servicii medicale.

Indiferent care ar fi explicaţia lor ultimă, aceste reglementări profund imorale au cauzat lipsa personalului medical care a împins spitalele occidentale să-şi recruteze doctorii din ţările sărace, or, asta, în orice sistem de referinţă, dă naştere unei datorii care nu poate fi plătită în asfalt sau panouri solare, ci în aceeaşi “monedă” în care a fost contractată. Ţările europene bogate, cu populaţia vaccinată şi sistemele de sănătate eliberate de presiunea numărului imens de cazuri grave care necesită terapie intensivă simultan, trebuia să fi oferit deja ajutor. De preferinţă, în mod cât mai public şi constrângător pentru decidenţii români.

Cât despre autorităţile române, acestea au de ales: în ton cu spiritul vremurilor care ne învaţă că realitatea se decide, nu se constată, pot lua decizia că avem suficiente locuri la terapie intensivă, cu tot ce presupune ea (minciuna, triajul ocult, miile de morţi în plus), aşa cum mai demult s-a luat decizia că zeci de mari arşi se pot trata în spitale-văgăună pe baza deciziei că bacteriile rezistente la antibiotice nu există, sau pot lua decizia de a cere ajutor. Nu e important dacă România cere ajutor în mod oficial sau pe canale neoficiale sau dacă doar primeşte ajutorul oferit de alţii. Important este să sosească ajutorul. Alternativa e inacceptabilă. Putem tolera la conducerea ţării găinari, fiindcă suntem constrânşi de oferta limitată, dar nimic nu ne obligă să tolerăm criminali.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp