Rusia nu și-a învățat lecția propriei istorii, iar cei ce plătesc această greșeală sunt oamenii de rând

În imagine, Katerina, din Ucraina, are grijă de bebelușii ei prematuri Sophia și Diana, în subsolul unui spital de copii, folosit ca adăpost pentru protecția împotriva atacurilor aeriene rusești, în Kiev, Ucraina / Foto: Roman Pilipey / EPA / Profimedia

În ultimele săptămâni am auzit și auzim în continuare diferite opinii, unele sub forma unor comparații istorice, despre modul în care Vladimir Putin a ordonat așa-numita „operațiune militară specială din Ucraina”, un război care respectă întru totul definiția termenului și nu lasă loc de interpretare. Putin se crede un țar modern; nostalgia sovietică; Putler; Stalin, naziștii și fasciștii, toate aceste comparații (unele potrivite tragicului context, altele care necesită o argumentare istorică suplimentară) au luat locul discuțiilor despre vaccin, cipurile lui Bill Gates sau ADN -uri modificate. Desigur, atât în cazul războiului, cât și a pandemiei, ironiile, teoriile conspirației și dezinformarea nu doar că nu își au locul, dar sunt și extrem de periculoase.

În rândurile următoare voi exprima o părere personală despre modul în care putem asocia războiul din zilele noastre cu un alt eveniment istoric, de mare importanță, desfășurat în același spațiu geografic. „Cine nu are memoria istoriei, riscă s-o repete...” este deja o expresie binecunoscută, dar totuși, Rusia a uitat să își verifice propria istorie. Da, tocmai Rusia, care a beneficiat de un astfel de exemplu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când armata hitleristă a avut același destin ca cea a lui Napoleon din pricina iernii.

Evenimentul la care mă refer este Războiul din Crimeea (1853-1856), unul dintre cele mai importante conflicte ale secolului XIX și un moment care a influențat profund destinul bătrânului continent. Este deosebit de curios modul în care un război desfăşurat în urmă cu aproape două secole poate avea puncte comune cu unul modern, contemporan. Este dificil a rezuma un război în câteva rânduri, dar voi evidenția elementele pe care le consider comune.

În primul rând, cauzele celor două războaie au o esența similară. Pe fondul slăbirii Imperiului Otoman (denumit în vreme – omul bolnav al Europei), Rusia țaristă a profitat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de acest fapt și a desfășurat o politică de expansiune spre centrul Europei și zona balcanilor, o expansiune care a vizat în special Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească), care au ajuns sub administrare rusă (a se vedea administrația Kiseleff) și ulterior vor forma România. Ei bine, precum Ucraina sau Belarus în perioada de după căderea cortinei de fier, provinciile române din acea perioadă formau deja de o lungă perioadă ceea ce numim astăzi zonă tampon/buffer zone (a se vedea perioada fanariotă). Desigur, mărul discordiei sau visul interzis au fost strâmtorile Bosfor și Dardanele, dar acest miraj al expansiunii ruse nu avea să concretizeze vreodată. 

Revenind la cauzele războiului, este deosebit de interesant modul în care țarul Nicolae I, precum țarul Putin în zilele noastre, a oferit un casus belli în acele vremuri. Conform enciclopediei Britannica, dar și altor surse, dorința de expansiune rusă din urmă cu aproximativ 170 de ani a fost mascată de obiectivul Petrogradului și implicit al Bisericii Ortodoxe Ruse de a oferi protecție enoriașilor ortodocşi din Imperiul Otoman, în special asupra parohiilor din Palestina. Fără a da dovadă de umor negru, dar parcă ultimele declarații ale Patriarhului Kirill sau a ÎPS Teodosie încep să prindă contur. Într-adevăr, orice ctitorie trebuie protejată... Dacă mai contorizăm și inițiativele ruse din acele vremuri de a sprijini mișcările de independență ale ortodocșilor din Balcani (de care am beneficiat și noi, românii), lucrurile încep să se asemene cu prezentul, când populația rusofonă din Ucraina cere ajutorul Moscovei. Practic, justificarea de natură pseudo-ideologică din vremea lui Tolstoi sau Dostoievski era în economia întregului context la fel de validă și rațională ca „eliberarea de sub jugul neonazist ucrainean” din zilele noastre. Pe scurt, în două secole de istorie, Rusia rămâne în continuare un pericol la adresa securității europene, utilizând pretexte la fel de puerile pentru a ascunde sub preș adevăratele intenții. Singura diferență este dată de contextul poziției de putere. În secolul XIX, Rusia era în plină expansiune după o serie de victorii în diferite confruntări și cu excepția Austriei, nu avea un rival regional comparabil, nici măcar Imperiul Otoman. Cât despre prezent, Rusia post-sovietică a încercat să recupereze terenul pierdut în primii ani de democrație și reacționează în fața expansiunii NATO. Din păcate, greșelile strategice cauzate de destrămarea URSS sunt reparate prin acțiuni la fel de periculoase și nocive precum întreaga istorie sovietică.

În al doilea rând, ambele războaie reprezintă conflagrații, mai precis conflicte militare în care sunt atrase mai multe state. În secolul XIX, Imperiul Rus, condus de țarul Nicolae I, s-a confruntat cu o coaliție formată din Imperiul Otoman, Imperiul Francez, Imperiul Britanic și Sardinia (principal stat italian precursor unificării) plus un sprijin al Imperiului Austriac. Astăzi, Rusia lui Putin, cu tendințe imperiale similare, invadează Ucraina, înfruntând sub forma unui proxy war  - un război indirect între două mari puteri - NATO și Uniunea Europeană care sprijină Ucraina și aplică restricții spectaculoase statului invadator. Făcând o comparație istorică, deși diferă modul de implicare și intervenție, statele beligerante din urmă cu două secole reprezentau mari puteri sau puteri regionale ale vremii, precum sunt astăzi Statele Unite și aliații europeni (în special Franța, Regatul Unit, Germania sau Turcia – putere regională). Războiul contemporan are mai multe forme de manifestare: componente cyber, economice, informatice sau chiar sociale și susținerea de pe margine a unui beligerant, toate acestea putând fi mult mai utile decât acțiunile militare convenționale, respectiv implicarea directă a unui stat în sprijinul altui stat, în special în contextul NATO vs. Rusia și al amenințărilor nucleare.

În al treilea rând, eșecul diplomației înseamnă războiul sau când diplomația tace, armele vorbesc. Războiul din Crimeea a fost interpretat și ca un prim eșec al Congresului de la Viena din 1814-15, când s-a încercat implementarea unui sistem de balanță a puterii între principalii actori strategi ai vremurilor. Ei bine, lacunele acelui sistem au contribuit la continuarea unor conflicte tradiționale între europeni, războiul din Crimeea, războaiele ruso-turcești, războiul franco-prusac sau austro-prusac fiind doar câteva exemple. Întrebarea mea este: oare în ce mod s-au dovedit a fi falimentare acordurile care au implicat Rusia și Ucraina în ultimii 30 de ani? Unde a greșit și cine? Doar rușii? Doar ucrainenii? Inclusiv americanii și europenii? Cu siguranță fiecare într-o anumită măsură, dar cu certitudine în acest moment Putin a dat ordinul să se tragă, iar atunci când oamenii mor, indiferent din ce unghi privești situația, există un singur responsabil, iar acela este la Kremlin.

Comparațiile nu se termină aici. Războiul din Crimeea a avut o etapă (1853-1854) în care au fost implicați doar rușii și turcii, etapă care s-a desfășurat în Marea Neagră și la granițele celor două imperii pe malul Dunării (ocuparea provinciilor române) și linia munților Caucaz. Practic, o primă etapă care poate fi într-o anumită măsură interpretată ca fiind asemănătoare cu evenimentele din 2014 din Crimeea și Estul Ucrainei. O asemănare ceva mai clară este oferită de modul în care au intervenit britanicii și francezii în 1854, în urma unui ultimatum care viza retragerea trupelor ruse din Moldova și Wallachia. Și mai interesant este faptul că Rusia țaristă și-a dispus trupele pe granița dunăreană tocmai pentru a intimida rivalul de pe malul de la Sud, fapt care a stârnit reacția anglo-franceză. Sună destul de cunoscut, nu? Comasarea trupelor la graniță? Intimidare? Negocieri între occidentali și ruși care nu au putut evita războiul? Old habits die hard... Structura armatei ruse: supraestimată și atunci și acum. Nimeni nu contestă anumite echipamente ruse moderne performanţe din ambele războaie, dar majoritatea dotărilor din armata rusă din cele două perioade istorice erau cu mult depășite de cerințele prezentului. În esență, între societatea agrară rusă de secol XIX, care oferea grosul armatei țariste și dezastrele raportate în ultimele săptămâni de invadatorii marcați cu „Z” nu sunt mari diferențe. Și atunci și acum, deși depășiți numeric, inamicii Rusiei au fost înzestrați cu echipamente superioare sau care cel puțin s-au dovedit a fi mai performante și mai precise, indiferent dacă ne referim la flota coaliţiei care asedia Sevastopolul (1854) sau la Sfânta Javeline și dronele Bayraktar. Nu în ultimul rând, deși atunci rușii erau în poziție defensivă și diferă foarte mult tehnologia, rușii ar trebui să învețe din asediile desfășurate de-a lungul timpului pe teritoriul ucrainean. Sevastopol (1854-1855) sau asediile din Al Doilea Război Mondial, toate s-au dovedit a fi extrem de costisitoare din toate punctele de vedere și îndelungate. E greu de crezut că ucrainenii vor ceda ușor Kiev-ul sau alte orașe principale ale Ucrainei moderne, ultimele două săptămâni confirmând deja acest lucru.

Dacă tot am pomenit termenul modern său război modern, se impune o explicație a acestui cuvânt. Războiul modern reprezintă în esență un război complet și complex, care presupune implicarea atât a trupelor militare, cât și a populației civile. Spre deosebire de războiul just, teoretizat de Clausewitz, războiul modern implică luptă urbană, crime împotriva populației civile, partizani și guerilla, propagandă și multe alte componente care construiesc conceptul de război total. Conform istoricilor, Războiul din Crimeea a fost un prim astfel de război, deoarece a pus în scenă un tip de armament modern (premiere pentru acele vremuri), a oferit cadrul dezvoltării unor tehnici medicale specifice cadrului militar (a se urmării povestea lui Florence Nightingale) și a deschis drumul unor războaie și mișcări sociale care aveau să conducă la marile conflicte ale secolului trecut și la o nouă construcție a statelor europene și nu numai. Ce coincidență! Totul a plecat din Crimeea și la Crimeea ne-am întors! Să fie oare istoria nu doar repetitivă, ci și ciclică? Să fie drama ucrainenilor un sfârșit de epocă, un ultim război modern? Probabil că nu, dar cu siguranță pe viitor, cei care vor iniția conflicte se vor gândi de două ori înainte de a trimite rachete. Oricât de ciudat ar suna, atacurile cibernetice, restricțiile economice și politice nu implică moarte.

Desigur, comparația dintre cele două conflicte este pur și simplu un exercițiu al informațiilor oferite de istorie, dar totuși, interesant faptul că natura umană este aceeași chiar și după atâtea generații, iar similaritățile nu sunt puține. Poate, un studiu de amploare al celor două conflicte va releva și mai multe puncte comune. Concluzia este una tristă: Rusia nu și-a învățat lecția propriei istorii, iar cei care plătesc această greșeală sunt, din nou, oamenii de rând, din ambele state - ucrainenii care își îngroapă morții și fug din calea ororilor, iar rușii care vor ajunge la sapă de lemn și vor înfrunta un regim criminal cu prețul propriei libertăți. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp