„Bulificarea” României: riscurile pentru societatea noastră sunt prea mari ca să ne mai permitem să fim ignoranți

Foto: Raul Ștef/ Inquam Photos

Când ne gândim la starea politicului din România, multe cuvinte (majoritatea licențioase) ne vin în minte, dar „polarizare” nu este printre ele. De obicei, ne gândim la politică în termeni precum: corupție, clică de partid, nepotism, interese, lăcomie, lene. Societatea românească se zbate încă din 1989 să se scuture de petele ceaușiste ale ineficienței și aroganțelor ieftine. Într-o oarecare măsură a reușit, suntem în UE și în NATO, am cunoscut prosperitatea economică, suntem conștienți de drepturile noastre și, oricât s-ar opune Austria, vom intra și în Schengen. În același timp, rămân multe probleme. Putem vota cu diverse partide, dar, de cele mai multe ori, asta nu înseamnă decât că putem alege răul cel mai mic, fără diferență semnificativă între dreapta și stânga. Avem o justiție care pare că e independentă, dar în același timp recenta promulgare a legilor justiției pune acest fapt sub semnul întrebării.

La toate acestea s-a mai adăugat ceva în ultimii ani: apariția mișcărilor sociale generate de idei occidentale. Marșuri pentru căsătoriile gay, discuții despre emanciparea rromilor, teoria de gen, secularizare crescută, discuții despre avort – toate sunt acțiuni și idei prezente în rândul generațiilor tinere. În paralel, familia tradițională, mișcările anti-avort, autoritatea de necontestat a bisericii preocupă segmente tot mai importante ale societății, deși rar se purtau discuții pe aceste teme, la aceeași intensitate, în anii 2000. Polarizarea, populismul, „războiul cultural” de sorginte americană și drepturile sociale sunt probleme cât se poate de tangibile atunci când adolescenții și tinerii discută politică. Accesul la internet al noilor generații a creat fundația pentru o sincronizare mult mai clară cu ceea ce se întâmplă în vest. Iar tinerii de astăzi sunt politicienii și membrii societății civile de mâine. 

Observându-i, ne putem imagina ce fel de lucruri vor fi relevante în viitor. Viziunea mea, din postura de tânăr activ social, asupra acestei polarizări și a posibilelor pericole pe termen lung pornește de la ceea ce am sesizat în societatea românească și oferă o perspectivă subiectivă asupra stării de fapt din prezent.

Și ce am observat în primul rând? „Bulificarea” societății ca fenomen al ultimului deceniu. Mai simplu spus: resimt că există o tensiune mocnită în societățile românească și internațională. În ultimii 30 de ani la noi și în ultimii 60 în lumea vestică au apărut idei noi, majoritatea antitetice față de cele tradiționale. Cel mai corect mod de a le numi cred că ar fi „idei contraintuitive”. Răspândirea acestora a fost extrem de eterogenă. Există nenumărate Românii în România, există diferite bule care funcționează intern, dar care, în relaționarea cu alții, eșuează.

Spre exemplu, voi porni de la exemplul personal: eu sunt student la Cluj, sunt atent cu sănătatea mintală, am prieteni nonconformiști din punct de vedere al genului, am participat, în liceu, la numeroase competiții de dezbateri și festivaluri de teatru și citesc media occidentală la evenimente importante. Majoritatea prietenilor mei au avut experiențe similare. Dar există mulți oameni, mult mai mulți, total diferiți. Oameni care au crescut fie la sat, fie în medii tradiționale din orașe mai mici, care sunt legați de biserică și de valorile creștine, care sunt atașați de comunitatea locală sau regională pe care nu au părăsit-o decât pentru scurt timp sau deloc. Unii dintre aceștia nu au educație superioară, muncesc manual și din greu pentru familiile lor, în special la sat. Practic, vorbim despre persoane care au fost crescute într-un mediu conservator și pentru care ideile conservatoare sunt pur și simplu simțul comun, argumentul suprem pentru orice fiind, în cazul lor, „așa-i normal”. 

Bineînțeles, nu generalizez, există și diferențe și cazuri particulare. Sunt conștient că nu toți cei din orașele mari sunt feminiști sau susțin LGBT și nici nu cred că dezbaterile pe temele occidentale enunțate anterior nu au ajuns și în sate și orașe mai mici, dar, în linii mari, diferențele acestea există.

Jurnalistul britanic David Goodhart cataloghează această diferență drept „somewheres and anywheres” („oamenii de undeva” și „oamenii de pretutindeni”). Practic, dacă faci parte din prima categorie descrisă, ești un om care trăiește „undeva”, deci premisele tale sunt locale. Însă dacă faci parte din a doua categorie ai resursele necesare să trăiești pretutindeni și să nu simți vreo diferență, ai o mentalitate centrată pe universal. În România, sunt folosiți termenii de „suveraniști și globaliști”.

Cred că această diferență între cele două „Românii” este evidentă pentru aproape oricine. Eu cred chiar că diferența este atât de mare, încât cele două lumi nu au aproape nicio legătură una cu alta. Drept urmare, aceste două categorii văd lumea total diferit. Nu este vorba doar de păreri politice, ci și de diferențe economice și identități culturale diferite, iar diferențele depășesec limitele României. Sunt convins că eu aș avea mai multe în comun cu un progresist tipic din vest decât cu un „suveranist” de aici. Iar la rândul său, „suveranistul” probabil că s-ar distra de minune la un miting trumpist.

Cum se simte și în ce se reflectă această diviziune în rândul tinerilor? Se simte acut și se reflectă în răspândirea ideilor progresiste occidentale. Pentru că societatea e împărțită pe astfel de bule, gradul de implementare ale acestor idei este de asemenea inegal. Așadar, există segmente din societate care sunt cuprinse de entuziasm reformist și altele care încă trebuie să accepte ideea de democrație și de drepturi individuale.

Să luăm exemplul Clujului, care este stereotipic din perspectiva progresistă, cel puțin printre tineri. Fiind student aici, am interacționat cu mai multe asociații din societatea civilă, neafilitate politic, precum cele de voluntariat. În cadrul acestora uneori mi s-a cerut să fiu atent la ce pronume folosesc, poate să întreb în mod direct care sunt cele preferate (din considerație pentru persoanele transgender). La nivel social în schimb, nu prea este loc de remarci sexiste, homofobe sau alte lucruri care să-i excludă pe alții. Am întâlnit oameni care voiau să-i scoată pe alții de la prieteni pe Facebook pentru că erau anti-avort sau anti-LGBT. Raționamentul pentru acest gen de măsuri nu era explicat, considerându-se a fi evident din start.

Sunt de acord cu toate aceste atitudini pentru a nu leza pe cineva, nu critic faptul că există un standard de comportament. Însă cred că este necesară o doză de aplicabilitate. Foarte mulți oameni nu sunt deranjați de glumele misogine sau homofobe, cu atât mai puțin de cele transfobe. Nu spun că ar trebui să tolerăm toate derapajele și să tăcem pe motiv că „așa e lumea, rea”, în special în cazul în care există spații special concepute pentru ca persoanele vulnerabile să se simtă în siguranță. Deviațiile de comportament, în limbaj sau faptă, ar trebui să fie sancționate de societate și opinia publică, diferitele forme de abuz nu trebuie tolerate de dragul armoniei, dar, în același timp, ar fi necesară o doză de adaptabilitate. Aceasta cred că s-a pierdut din cauza „bulificării”. Bulele au facilitat apariția unor narative de tipul „noi, cei normali, contra lor, cei anormali”. Această premisă a creat, mai departe, o lipsă de adaptabilitate la păreri contrare. Dacă vorbim cu un misogin, nu ar trebui să ne așteptăm să devină feminist, ci să sperăm că îl convingem să nu mai fie misogin. Și poate ar fi necesar să înțelegem și că misoginismul poate fi o consecință a realității culturale. Una care trebuie corectată, dar tot o consecință, și nu o caracteristică imuabilă a persoanei care o spune.

Ideile preluate din Occident (egalitate de rasă, gen, orientare sexuală, distributism economic etc.) sunt bune, dar felul în care sunt transmise e altceva. Radicalizarea/ radicalismul vine, de regulă, din ideea că „drepturile omului nu sunt negociabile, dacă nu pricepi asta nu am ce discuta cu tine”. Totuși, iată un adevăr dur: sunt negociabile. Nu în sensul că „pot dispărea oricând”, ci în ideea că, până a fi câștigate, drumul e anevoios. Anumite structuri sociale trebuie redefinite, iar societatea în ansamblul ei trebuie să fie de acord asupra unei măsuri. Problemele de astăzi nu apar din cauza contestării drepturilor omului, ci din faptul că nu suntem de acord cu ce reprezintă un drept și ce nu. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem e că starea lumii de astăzi nu e starea naturală a umanității. Drepturile omului au fost prima dată formulate acum mai puțin de trei sute de ani, din cei cinci mii de când avem dovezi ale existenței statului. Doar dreptul la vot liber și universal a fost câștigat pe parcursul a două secole până au fost incluse toate categoriile sociale. Să le considerăm ca existând de la sine și să ne comportăm de parcă lumea este un loc pur iar „normalul este libertatea” seamănă mai mult cu aroganța decât cu activismul pentru o lume mai bună spre care mergem împreună.

În paralel, în tabăra conservatoare, dacă te contrazici cu privire la anumite idei, mentalități („femeia trebuie să fie supusă bărbatului”) sau practici insensibile (de exemplu, folosirea unor insulte rasiale), în cel mai bun caz vei fi tratat cu o atitudine condescendentă cu iz de „ești atât de naiv, așa merge lumea și n-ai ce face în acest sens”. În cel mai rău caz, perspectiva e „ești doar un hedonist care folosește toate prostiile astea ca pretext că ți s-a urât cu binele”. Cu acest nivel de condescendență, dialogul e greu de purtat. La urma urmei, dacă mai mulți oameni au o problemă care se manifestă prin mișcări sociale și păreri puternice, poate că totuși e de luat în considerare și de analizat mai profund acea problemă. Dacă lumea se plânge de statutul femeii în societate, atunci poate modelul de familie tradițională nu funcționează cum ar trebui și fie e nevoie de îmbunătățiri, fie de acceptarea unor alternative. Sociologul Emille Durkheim spunea că infracționalitatea apare acolo unde nevoile oamenilor și ale statului nu se sincronizează. În loc să considerăm că există o „normalitate” neschimbată, poate ar trebui să vedem care sunt nevoile neîmplinite.

În acest punct, poate vă întrebați deja: „Așa, și? Mereu au existat diferențe între categorii ale populației, este un adevăr etern, n-ai ce face”. Această abordare este într-o oarecare măsură corectă, dar ignoră două particularități ale lumii de astăzi: etichetarea oponentului și absolutismul moral, despre care am vorbit mai sus.

În cazul etichetării, problema apare când nu vedem persoana opusă nouă ca pe un individ, ci ca pe un avatar al unei ideologii. Iată câteva exemple foarte recente: câți oameni (printre care recunosc că am fost și eu) nu au considerat despre cei care nu vor să se vaccineze că sunt niște proști ușor de manipulat, sau despre cei care votează cu AUR, că sunt legionari? Poate o abordare mai nuanțată ar fi fost: nu scuz ideologia extremistă, dar pot înțelege că există anumite frici și frustrări sociale care îi pot face pe oameni să se refugieze în ea și trebuie să-i ajut să iasă de acolo. Pentru tineri în mod special, catalogarea e ușoară: ești de stânga, automat ești fie marxist, fie naiv, fie spălat pe creier sau toate de mai sus. Ești de dreapta, automat ești fie xenofob, fie capitalist fără inimă, fie fundamentalist religios, fie naționalist. Nuanța este de prisos.

Marea problemă e că polarizarea creează un context favorabil pentru populiști. În vârtejul schimbărilor din jur „oamenii de undeva” descriși anterior se simt uitați. Pentru aceștia, aceste idei nu înseamnă mare lucru. În momentul în care un astfel de om vede o paradă gay, o consideră o fiță.

Pentru tineri în mod special, catalogarea e ușoară: ești de stânga, automat ești fie marxist, fie naiv, fie spălat pe creier sau toate de mai sus. Ești de dreapta, automat ești fie xenofob, fie capitalist fără inimă, fie fundamentalist religios, fie naționalist. Nuanța este de prisos.

Iată un exemplu care mie mi se pare grăitor: condiția bărbatului alb heterosexual. Pentru că, conform narativei progresiste, minoritățile precum femeile, oamenii de culoare, homosexualii sunt mai dezavantajate decât majoritarul descris mai sus. Și da, este adevărat. Dar trebuie înțeleasă o nuanță aici, mai ușor explicată printr-un exemplu: să zicem că studiem doi bărbați, ambii cu aceeași educație, care au mers la aceeași școală, care au aceeași situație economică, socială și mintală, dar unul este rrom și altul este alb. Care dintre aceștia va fi mai nedreptățit și care va avea access mai mare la oportunități? Cu siguranță nu trebuie să scriu răspunsul. Dar asta nu înseamnă că automat toți membrii majorității o duc mai bine, ci că statistic vorbind, structura socială prezintă dezavantaje pentru minorități. În acest sens progresiștii au toată dreptatea din lume și este perfect justificat să te supere structura care facilitează aceste inegalități. Însă nuanța aceasta e ușor de pierdut din vedere și contraintuitivă, mai ales dacă nu e explicată. Unii dintre acești oameni nu sunt atrași de progresism pentru că simt că acesta nu le oferă nimic. Astfel, dacă nu există forțe conservatoare autentice și politicul e ineficient, populismul de tip AUR rămâne cea mai bună variantă.

Și în toată acestă învălmășeală, cum răspunde politicul? 

Ei bine, noi, ca societate, am avut încredere în Ceaușescu și apoi l-am urât. Am avut încredere în Iliescu și a dezamăgit. Am avut încredere în Constantinescu și a plecat învins de la președinție. Ne-a plăcut Băsescu la început, apoi a avut și el camarila lui. La fel s-a întâmplat, pe rând, cu partidele importante. Indiferent de efectele reale ale guvernării, contează felul în care au perceput oamenii politicul. Dezamăgire după dezamăgire. Asta ca să nu mai vorbim despre ce se întâmplă la nivel micro, la interacțiunile de zi cu zi, cu mica corupție și faptul că în general trebuie „să te descurci” printre interese, nepotisme etc.

Multă lume își punea speranțele în USR, că sunt anti-corupție, că aduc oameni cinstiți și competenți, nu? Iată că nu chiar. Am auzit chiar o glumă cum că USR se rebranduiește în „Alianța 5%”. Realist vorbind, USR nu (mai) are resursele necesare pentru a fi o forță cu adevărat relevantă. Singurul moment în care a fost la guvernare a fost marcat de conflicte fără sfârșit, o rupere de coaliție și un membru important atacat fără întrerupere. În paralel, USR pare din ce în ce mai confuz cu privire la care sunt scopurile sale. Concret, Uniunea are clar o dispoziție de centru-dreapta, cu apucături neoliberale. Adică o piață complet liberă combinată cu cât mai puține restricții asupra drepturilor sociale. Problema e că această poziționare este pe cât de ipocrită (în manifestul lor menționând că vor să atragă oameni dinspre toate ideologiile) pe atât de ineficientă, pentru că nu poate rezolva problemele de pe noua scenă politică. Practic, problemele pe care USR vrea să le rezolve sunt paralele cu restul societății.

Cele două mari partide din țară guvernează într-o alianță care pare că va continua și care nu are nicio tangență cu ideologiile, ci mai degrabă pare că interesele sunt mai importante decât orice altceva.

Între timp, în lumea reală în care trăiește majoritatea, avem inflație mare, un război în vecini, tocmai am ieșit dintr-o pandemie cu multă lume îmbrățișând un trend anti-intelectual.

Așadar, ce ne așteaptă? După părerea mea, există trei variante.

1. Alianța PSD-PNL merge pe ideea că românii sunt prea dezinteresați și că AUR e prea extremist pentru a avea o șansă. Obișnuința de a alege „răul cel mai mic” devine politică publică, discursul public amorțește și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Asta sună a stagnare și elementul local devine cel mai bun garant al calității vieții cetățeanului.

2. Românii chiar se enervează, se gândesc „ce rost are să votez cu partide democratice dacă democrația nu funcționează?” și pornesc voios spre urne punând AUR-ul la putere. De aici până la situația Ungariei nu mai e mult. În mod ironic, exact acesta era pericolul în perioada Dragnea.

3. Diferențele dintre PSD și PNL devin prea mari și o alianță nu mai e fezabilă. În paralel, apare o mișcare progresistă care reflectă cu adevărat o ideologie din rândul noii generații.

Oricare ar fi viitorul, un lucru e clar: politicul nu-și mai poate permite să fie ineficient. În paralel, mișcările progresiste sau conservatoare nu mai pot fi arogante și complăcute fiecare în bula sa. Democrația are nevoie de compromis, de empatie și de umanitate. Și da, chiar și de umilința aceea care te oprește din a considera că adevărul tău e cel absolut și că partea cealaltă este inumană. Într-un cuvânt: în tensiunile deceniului trei al secolului XXI, nu ne mai permitem să fim ignoranți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp