„Când nu mai iubești, e moral să rămâi ȋntr-o relație fiindcă ai promis cȃndva acest lucru?” Cȃt mai valorează o promisiune

Foto: Guliver Getty Images

Lumea ȋn care trăim se ȋnveșmȃntează azi cu reguli și principii cu validitate universală, dar conștiința dureroasă a meschinăriei, a venalității și vulgarității ei oferă o antiteză deloc măgulitoare a realității cotidiene.

Drept dovadă, promisiunile: deși omniprezente, sunt prilej de amuzament permanent. Nimeni nu e suprins dacă sunt ȋncălcate. Prin urmare, pentru a restabili ȋncrederea ȋn ordinea firească a lucrurilor, ȋncălcarea unei promisiuni ar trebui să fie tabu ȋn lumea ȋn care trăim?

Cȃt de mult este ea tabu la ora actuală?

Ȋn primul rȃnd, promisiunea nu se ȋnfăptuiește ȋntr-o lume a faptelor rigide, ea beneficiază de o mobilitate și transmutabilitate conformă cu ȋnsăși evoluția mizei și a naturii promisiunii. Cȃnd o promisiune e violată, e importantă atȃt acțiunea ȋn sine, cȃt și motivul ȋncălcării, dar singura consecință care are o semnificație și o demnitate etică este, ȋntr-o formulare prețioasă, puritatea gestului. Ceea ce nu ȋnseamnă că gestul ar fi ferit astfel de echivoc. Percepută ȋn oglinda vieții morale, transgresarea granițelor unei promisiuni e refractară la simpla analiză logică, ȋndeosebi cȃnd nu se poate face o distincție clară ȋntre ȋncălcarea obiectivă și cea subiectivă a unei promisiuni.

Cȃnd nu mai iubești, e moral să rămȃi ȋntr-o relație fiindcă ai promis cȃndva acest lucru?

Cȃnd faci o promisiune unor alegători, e moral să o ȋncalci dacă ea produce efecte negative asupra unei părți a populației mai numeroase decȃt cea care beneficiază de ea?

Cȃnd ȋncalci deliberat o promisiune, e moral să te simți ultragiat dacă altul ignoră o promisiune similară făcută ție?

Cȃnd promiți cuiva o sumă de bani și, ulterior, afli că respectivul obișnuiește să nu ȋnapoieze banii ȋmprumutați, e moral să ȋți retragi promisiunea, chiar dacă ți se dau asigurări că banii ȋți vor fi dați la timp?

E moral ca două persoane aflate ȋn relații diferite să ȋși ȋncalce promisiunile făcute partenerilor, dacă se ȋndrăgostesc reciproc?

Cȃt de departe ar trebui să mergem cu tabuul ȋn respectarea unei promisiuni?

Ȋn urmă cu mii de ani, nu numai insulele polineziene, unde ȋși are originea cuvȃntul tabu, dar multe alte societăți arhaice ȋși dezvoltaseră propriul concept de tabu, adesea cu o structură foarte complexă, apropiată ȋn unele cazuri de un sistem religios, iar pentru anumite societăți primitive, singura ofensă cunoscută o reprezenta exclusiv ȋncălcarea tabuului. Pe treptele elementare ale civilizației umane, tabuul consta ȋn credința irațională că unele lucruri pur și simplu nu trebuie făcute, motiv pentru care ȋn jurul lui domnea o atmosferă de teamă și pericol. Tabuul a fost primul sistem de restricții și obligații sociale descoperit și implementat de către om ȋn care toate sectoarele vieții (cea sexuală, politică, de familie, activitatea economică, legăturile ierarhice) erau reglementate și guvernate prin intermediul acestora.

Bazat pe inhibiții și prohibiții, tabuul avea la bază frica. Iar dacă ȋncălcarea unei promisiuni, ȋn ziua de azi, e tabu, ea se manifestă preponderent acolo unde există o teamă incomensurabilă de consecințe.

Altminteri, religia, sperietoarea de odinioară, nu mai ȋnfricoșează, cu toate că e mai prezentă și invocată ca niciodată. Moralitatea, așijderea, a devenit un act de cochetărie. Etica socială, eminamente un slogan atractiv. Dar, ȋn spațiul public, nu poți obține nimic dacă nu te ȋmpodobești cu ele. Invocate cu surle și trȃmbițe, legea morală din om și cerul ȋnstelat de deasupra lui sunt elemente de recuzită cu care se fac piruete pentru a fi instagramat ȋn poza de grup a omului familist, onest, implicat și cu frică de Dumnezeu. Semnul crucii, făcut cu conștiinciozitate, adună mai mult capital de simpatie decȃt competența profesională. Moaștele mobilizează masele mai eficient decȃt nedreptățile unei guvernări corupte și dezinteresate. Oamenii frumoși sunt peste tot, deși mirosurile emanate de acțiunile lor fac aerul irespirabil. Egalitatea ȋn fața legii, o axiomă inatacabilă, e eludată fără scrupule de aceiași oameni frumoși. Actul căsătoriei, care consfințește ȋn biserică unirea a doi oameni pentru totdeauna, la bine și la rău, s-a transformat ȋntr-o glumă rizibilă, ȋnsă mai toată lumea, dacă se va căsători de zece ori cu zece persoane diferite, va ține morțiș ca fiecare căsătorie să se ȋnfăptuiască ȋn biserică, unde va repeta, papagalicește, aceleași jurăminte de credință, cu aceeași convingere care, ȋn timp, va evoca aceeași lipsă de consistență. Fiindcă așa se cade! Că doar, Doamne ferește, nu suntem păgȃni.

Nu, nu suntem. Dar nici cine ne imaginăm că am fi nu prea suntem.

Ȋnainte, o promisiune, un angajament, o afacere se ȋncheiau printr-o strȃngere de mȃnă. Astăzi, se fac promisiuni pe toate planurile, a căror valoare e circumstanțială, valabilă hic et nunc. Promisiunile ȋn dragoste sunt la fel de frecvent ȋncălcate ca cele ale politicienilor. Normele morale individuale au un caracter ȋngust, egoist. Oamenii ar vrea să țină cont de ele, dar dacă nu se poate, nu se poate și basta! Duritatea și dezamăgirile vieții, conștientizarea mecanismelor impersonale ce stau la baza succesului, varietatea tiparelor umane care recurg la o principialitate de budoar pentru a-și asigura preeminența asupra semenilor, cameleonismul dragostei și inconsecvența sentimentelor pun ȋn mișcare, la vȃrsta maturității, un proces de seducție bazat pe cinism și dezangajare, ce face ca preludiul moralității și al idealismului primilor ani de viață să pălească grav. Ȋn sufletul celor care se adaptează realității rămȃne maxim o nostalgie amuzată, ușor de regăsit ȋn reflecțiile melancolice și duioase pe care posesia unei limuzine le stȃrnește proprietarului la amintirea achiziționării primei mașini, la second. Ce bucurii simple și naive aveam! Ce modești și nevinovați eram odată! Unde nu există alternativă ȋn afara eșecului și marginalizării, debarasarea de principiul solidarității umane și de promisiunile ocazionale devine pentru persoanele pragmatice, hotărȃte să se descurce ȋn viață cu orice preț, la fel de imperioasă ca dezicerea de superstițiile grosolane și crude din vremea copilăriei, cȃnd scupai ȋn sȃn dacă pisica neagră ȋți tăia calea sau te resemnai că, spărgȃnd o oglindă, te așteptau șapte ani de ghinion neȋntrerupt (din care cauză romȃnii care sparg toată viața semințe ȋn fața blocului, obligatoriu sparg și vreo șapte oglinzi de căciulă ȋn decursul unei existențe). 

Sacrul și Divinul au fost mult timp un misterium fascinosum și un misterium tremendum, un mister capabil de farmece și, ȋn același timp, ȋnfricoșător. Ele ajutau și pedepseau deopotrivă. Știința a redus semnificativ venerația pe care o trezeau acestea ȋn sufletele oamenilor, dar necunoscutul – atributul primordial al Divinului – a rămas, ȋncadrat cu sfințenie de locotenenții săi fideli, nemărginitul din afară și pustiul dinăuntru. Pentru care ființa umană nu au găsit ȋncă leac, ci doar placebo de ocazie. Necunoscutul a inspirat, ȋncă din epoca primitivă, un sentiment de teamă, teama de moarte rămȃnȃnd pȃnă azi cel mai ȋnrădăcinat instinct uman. Cu teama nu te poți juca, nu o poți păcăli cum păcălești lumea pe facebook. Teama naște nesiguranță, nesiguranța naște ȋndoieli, ȋndoielile nasc frică, iar frica, cum zice zicala, naște zei. Care zei se ridică, nu de puține ori, din rȃndul șarlatanilor și ai caracterelor reprobabile. Dar aproape ȋntotdeauna cu acordul nostru tacit. Ȋi acceptăm din slăbiciune și ȋi tolerăm pentru că am obosit sau pentru că ne-am resemnat sau pentru că mai vrem ȋncă o dată să credem ȋn promisiunile lor. Chiar cȃnd nu mai avem niciun motiv să credem.

Cȃnd unii nu ȋi mai acceptă, alții depun armele și ȋi primesc cu brațele deschise. Cȃnd niște șarlatani pier, apar alții. Cȃnd niște promisiuni se dovedesc neverosimile, apar altele, la fel de seducătoare.

Limita de separație dintre sinceritate și minciună e mereu vagă. Cum ȋți dai seama că cel care azi e trup și suflet alături de tine, mȃine nu te va dezamăgi? Cum anticipezi semnele care prevestesc un rău iminent? Cȃnd se impune să retragi ȋncrederea cuiva și cȃnd ai dobȃndit certitudinea că ai investit ȋn oameni de caracter?

Lupta e continuă, teama, ȋn fundal, omniprezentă.

Dorința de a scoate maximum de profit din această viață, singura despre care ar exista certitudinea că o avem la dispoziție, ȋi ȋmpinge pe oameni spre promisiuni care afectează și distrug viețile altora. Și, ȋntr-un final, inclusiv pe ale lor. Unii sunt victimele permanente ale promisiunilor niciodată concretizate. Alții, nici măcar nu ȋnțeleg că sunt victime. Iar alții refuză să creadă că sunt călăi. Și lichele.

Fiindcă multe din decizii se poartă ȋn numele aproapelui, al iubirii, al fericirii, al credinței ȋntr-o viață mai bună. Și izvorăsc din frustrare, ură, dezamăgiri sau resentimente. 

Bergson spunea că societățile, cȃnd s-au constituit, „au pretins ca grupul să fie strȃns unit, dar ca ȋntre grupuri să existe o virtuală ostilitate”. Urmarea o vedem cu toții, căci grupuri diferite, alcătuite din indivizi care nu se cunosc și nu știu nimic despre altul, ȋși dispută cromozomii, trecutul, mediul, educația, idiocincrasiile și simpatiile ȋn domenii diferite: albii ȋi disprețuiesc pe negri, corporatiștii pe bugetari, adepții Pămȃntului sferic pe fanii Pămȃntului plat, creștinii pe musulmani, bogații pe săraci, vest europenii pe est-europeni, evreii pe palestienieni, cei ȋn favoarea politicilor pro-imigrație pe cei care li se opun, habotnicii pe homosexuali etc. Nucleul dur al fiecarui grup ȋl urăște pe celălalt și invers. Majoritatea sunt stereotipii moștenite din moși-strămoși, dar ele dau culoare și sens vieților multora, iar cei care probează existența unui ferment intelectual ȋn creierul oportunist, fac promisiuni aberante și ȋși construiesc cariere strălucite pe spinarea celor care vor confirmări, pe subiecte sensibile, că preferințele lor sunt valide, iar ura, justificată.

Se fac promisiuni cu nemiluita. Pe toate planurile. Suntem blindați impotriva lor, nu-i vorbă. Precauți, trimitem la gunoi zece și o acceptăm pe a unsprezecea, sperăm să nu fim dezamăgiți și iar suntem.

Ȋn acest context, cȃt valorează o promisiune? Privind ȋn propria ogradă, cȃți sunt consecvenți cu ei ȋnșiși cȃnd prețul de plătit e bunăstarea familiei, iubirea, cariera, stigmatizarea, o viață neȋmplinită? Cȃți reușesc să ȋși țină o promisiune, păstrȃnd un echilibru ȋntre necesitățile vieții de zi cu zi și chemările interioare către o armonie superioară?

Răspunsurile sunt motiv de speculații savante și seamănă, prea adesea, cu trăncăneala indigestă pe seama banilor a celui cu mațele pline.

Martin Heidegger ȋi scria lui Hannah Arendt pe 22 iulie 1925: „Oamenii nu-și dau seama tocmai de faptul că experiențele pe care le fac cu ei ȋnșiși, toate pactizările pe care le fac, toate trucurile, orice tendință moralizatoare și toate subterfugiile pe care le adoptă ȋn vederea confruntării cu sine au un singur sens: să ȋmpiedice prin fel de fel de falsificări ca existența lor să ia chipul unui destin. Iar aceste falsificări vin din faptul că, ȋn ciuda tuturor surogatelor de credință, nu deținem credința autentică ȋn existența ȋnsăși și nici nu știm cum s-o păstrăm. Prin credința că existența capătă un rost, luȃnd chipul unui destin, nimic nu ajunge să fie scuzat.”

Nimic nu e scuzat prin credința autentică. Doar prin surogatele de credință care oferă subterfugii comode de escamotare a vinei…

Ne place sau nu, trăim ȋntr-o lume ȋn care subterfugiile comode și falsitatea sunt regula. Trăim ȋntr-o lume ȋn care o promisiune nu ȋnseamnă mai nimic. Trăim ȋntr-o lume ȋn care noi ȋnșine nu ținem o promisiune sub scuza că alții le-au ȋncălcat la rȃndul lor.

Dacă o păstrăm, o facem din cauza repercursiunilor și abia atunci devine tabu ȋncălcarea unei promisiuni.

Dar e o promisiune care are la bază frica. Iar frica se pricepe mai ales să interzică, nu să orienteze. O astfel de promisiune nu e făcută cu inima deschisă, nu trezește nicio energie morală ȋn om, nicio forță activă, nu e izvorȃtă dintr-un ideal pozitiv al alegerii umane. Ea doar congelează impulsurile naturale ȋntr-o pasivitate iremediabilă.

De aceea lumea e tristă, dragostea șontȃcăie, noi suntem corupți sub o formă sau alta.

De aceea, destinele care se petrec sub ochii noștri rareori sunt autentice. Și noi, asemenea lor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp