Foto: Anne Marie Lykkegaard
Credeam că lumea e mult mai omogenă, cel puțin în Europa. Am trăit în Spania aproape un an. După primele două luni, mi-am dat seama că mă înșelasem cu privire la acea omogenitate. Locuiam în Burgos, un orășel mai la nord, și deja observasem cât de diferiți erau spaniolii. După alte câteva luni, mi-am dat seama și cât de diferite le erau identitățile, în funcție de regiunea unde se născuseră.
În ultimele șase luni petrecute acolo am locuit cu italieni. Și am descoperit din nou același lucru: italienii erau diferiți, chiar ei între ei. Totuși și italienii, și spaniolii, și multele persoane de diverse etnii cu care m-am întâlnit păreau să aibă un fel de adăpost unde se puteau întoarce, un loc sigur în care ar fi fost păziți de nesiguranțele aruncate sau impuse de cei din jur. Din păcate, nici după ce-am părăsit Spania, eu nu am reușit să-nțeleg cum ar fi arătat sau ce-ar fi însemnat acel „loc sigur”.
Între timp, am ajuns în Danemarca.
O altă cultură, alți oameni, alte obiceiuri și iar speranța că poate aș fi descoperit omogenitatea care credeam c-ar fi existat… cel puțin în Europa. Însă nu am găsit-o nici aici. Studiile mele sunt concentrate pe business și cultură chineză, dar studiez și limba. În clasă am colegi din diferite țări, majoritatea sunt danezi, iar pentru a ne ajuta unii pe ceilalți există zile în care ne adunăm în cafeneaua facultății și conversăm în limba chineză.
Acolo mi-am dat seama, pentru prima oară, de un lucru. Unul la care nu m-am gândit c-aș putea să-l experimentez vreodată. În mod normal, când cineva din Europa mă întreabă de unde sunt, răspund: din România. Prin ochii colegilor din Danemarca însă, originea mea ar fi asociată unei apartenențe de tip „ceva estic”, aproape „oriental”, aș spune – chiar dacă termenul e ușor exagerat. Când sunt întrebat de către studenții din Coreea, Japonia sau China de unde vin, după ce le dau același răspuns sunt asociat cu „ceva vestic” sau „westerner”. Desigur, nu le pot spune că eu de fapt sunt estic, mai ales când vorbesc cu persoane care au trăit și au crescut la Est de Marea Neagră, în țări ca Japonia, China sau Coreea. Nu ar fi drept față de ei.
Și totuși, de aici se naște contradicția: îmi dau seama că vestic nu sunt, fiindcă uitându-mă la colegii mei scandinavi, olandezi, englezi sau germani simt că ei vin dintr-o „lume diferită”, una construită pe valori pe care încă nu sunt sigur că le înțeleg bine. Pe de altă parte, privesc la cei din Est și-mi dau seama că nici ca ei nu sunt. Mai știu apoi că România se află undeva între Est și Vest. Astfel, într-una dintre zilele petrecute în cafenea mi-am pus pentru prima oară întrebarea: „Eu, de fapt, de unde sunt? Ce sunt?” Știu că pentru cei din Vestul Europei niciodată nu voi fi occidental sau vestic, în sensul în care vestic înseamnă de fapt ceea ce ei sunt, nu eu. Pe de altă parte, pentru cei din Asia e foarte probabil să fiu asociat cu „ceva vestic”, fiindcă am pielea albă, ochii albaștri… și totuși eu, de fapt nu numai eu, ci noi, românii, ce suntem?
Pusă întrebarea, mi-am amintit cuvintele lui Emil Cioran, legate de blestemul culturilor mici: „ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simți bine nicăieri?”… „deficiențele culturilor mici sunt așa de mari, încât, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi.”
E puțin probabil că vom vrea sau că vom reuși să fim vreodată ceva ce, organic, dorim să fim; ceva ce vine în mod intrinsec din noi, românii. Și mi-e teamă că suntem – sperând să nu rămânem, o caricatură caraghioasă a Vestului, poate din prea multe puncte de vedere.
Noi, românii, trăim pe meleagurile acestea de ceva vreme, totuși nu avem în ADN-ul istoric apartenența unui spațiu anume, faptul că am venit de undeva (ceva ce slavii par să aibă mai mult), iar asta cred că ne sporește criza de identitate. Și într-un fel, suntem blestemați să ne-o ducem mai departe.
Pe de altă parte, poate chiar asta ne ajută să ne adaptăm ușor culturilor din Vest: având în noi câte puțin din tiparele existente și un complex bagaj lingvistic mixt!
Poate tocmai noi, românii, suntem „cei mai europeni dintre europeni”… da, e un frumos vis de-al meu, însă îmi place să cred că speranța, idealul și noul model de transformare culturală a continentului va porni din Estul Europei; chiar din România, de ce nu?!
Versiunea în limba engleză a apărut pe CBSwire
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In inima lor toti ar cam vrea sa se intoarca, dar cand ajung in tara isi pun mainile in cap si pleaca pentru ca iti sau seaman ca toate "avantajele" de a fi acasa cu familia, prietentii nu depasesc avantajele unui servici bun sau chiar o cariera cu rezultate, conditiile economice, sociale si mai ales cele sanitare. Iar daca copiii s-au nascut in Vest si crescuti acolo, situatie este foarte clara.
P.S. Am vazut la o emisiune de stand-up comedy un domn care a spus ceva foarte interesant: nu v-ati saturat sa fiti romani? Si se referea clar la defectele noastre colective ca natiune. Poate cand ne vom "satura" de noi si vom construi un nou "noi" vom avea mai multi romani care se vor simti acasa in Romania.
Șiiiii, nu am venit de nicăieri, suntem chiar de-aici de pe pământul pe care locuim. Nu am încercat să cucerim pe nimeni, n-am luat sclavi de alte naționalități și/sau alte rase, am cam stat, așa, liniștiți, în banca noastră și ne-am văzut de ale noastre. Noi suntem adevărații riverani, nu zic europeni, pentru că ăsta e un concept inventat de vestici, ci nativi, riverani, localnici...știi tu originalii pe care i-au găsit esticii ți vesticii p-aci, când au descins, de pe unde au venit ei.
Trebuie să învățăm să nu ne mai vedem/judecăm prin prisma altora, noi ca popor și să conștientizăm cine am fost și suntem, în continuare. Nu e vorba de mândrie etnică sau națională, ci de încredere în sine.
Cred că această confuzie și autodepreciere ni se trage de la comunism. Știi cum suntem noi, ca acei copiii ținuți acasă sau pe la țară, la bunici, în loc să meargă la creșă și la grădiniță, până la vremea școlii și apoi brusc aruncați în mijlocul socializării. O să treacă și perioada asta! O să ne integrăm printre copiii "cool"!
Dacă ei nu au știut de noi până acum, nu înseamnă că nu am fost tot timpul aici.
In rest, sunt 101% de acord cu ce ati scris.
Si anexarea Transilvaniei, care istoric nu a facut parte din Romania, desi era locuita de multi romani, poate fi considerata tot un act de cucerire.
Romania e un stat nou, cu intarzieri istorice grave (timp de secole am suferit de lipsa de institutii, lipsa de alfabetizare, lipsa de justitie). Suntem o natiune mica, dar nu lipsita de eroism, sau de un trecut interesant.
Trebuie sa fim umili si sa ne construim o identitate prin munca si seriozitate. Caracteristica unei astfel de natiuni este rezilienta in fata greului. Mai toate tarile din estul europei pot spune asta, dar pentru romani, parca destinul a fost mai crud decat trebuia..
Ca exemplu ar trebui sa luam tarile Baltice, in special Estonia, cu ei ar trebui sa ne comparam, nu cu tarile din vest.