Ziua copilului dorit. Ziua copilului avortat

Foto: Liviu Florin Albei/ Inquam Photos

- Ce mai faci, fetițo? mă întreba, cu un zâmbet poznaș și mă ciupea ușor de obraz.

Unchiul Traian era unul din frații mai mici ai tatălui meu. Războiul îl surprinsese elev la liceu și după terminarea școlii fusese luat la armată. Era mândru că servise țara la Aviație. În familie era poreclit Aviatorul. Îl știam încă de pe vremea primei mele copilării. Când mergeam în vizită pe la el, care locuia încă împreună cu bunica, pentru că nu era căsătorit, tata mă purta pe umeri după ce oboseam; astfel puteam privi mai bine lumea și aveam impresia că sunt o persoană importantă și că particip la discuțiile lor, fiindcă mă aflam la nivelul capului unchiului, care era un bărbat destul de înalt. Era așa de vesel, încât ți se părea că lucrurile sunt nespus de ușoare. De câte ori venea pe la noi, se purta ca un unchi bogat, fiindcă scotea din buzunare daruri dintre cele mai năstrușnice; o minge mică sau niște pietricele colorate, șlefuite de apa râului, obiecte care se încărcau cu veselia lui contagioasă, ca niște talismane. Odată mi-a adus chiar o rochiță. Eram abia un copil de cinci ani. Pentru că era frumoasă și pentru că o primisem de la unchiul Traian, am păstrat mult timp rochița aceea, dintr-o stambă subțire cu pătrate colorate.

Altă dată, i-a dăruit fratelui meu un căluț de lemn alcătuit din mici piese prin care trecea un fir de ață rezistent, iar sub burtă avea un buton pe care dacă apăsai, ața se relaxa, iar căluțul cobora capul, îngenunchea, se ridica. Ne-am tot jucat noi cu căluțul acela până când l-am stricat și atât de rău ne-a părut, încât nu am vrut să-l aruncăm la gunoi, ci l-am îngropat cu tot ritualul sub fereastră, printre florile mamei.

Apoi, unchiul s-a însurat. Aleasa lui era o tânără foarte frumosă, cu părul negru buclat și lung. A îmbrăcat rochia albă, de mireasă, cu volane multe și voalul cu coroniță, împrumutate de la mama, care și ea le primise de la cumnata sa. Preotul a venit acasă pentru slujba de cununie, pentru că în anii ‘60, ai ateismului oficial, era primejdios să mergi cu alaiul în biserică, mai ales dacă erai fiu de chiabur, iar comuniștii abia așteptau un motiv să te ridice. Au făcut o nuntă foarte restrânsă, având alături doar pe mama lui, pentru că mireasa era orfană, frații și surorile ambilor cu familiile lor, care erau destul de numeroși și un lăutar bătrân stând pe un scaun în fața casei și cântând la acordeon toată ziua. O masă lungă era așternută afară, în curte, iar lumea veselă se bucura de ziua aceea însorită.

Au adus pe lume un băiat, apoi un al doilea, verii mei, cu câțiva ani mai tineri decât mine. Viața devenea tot mai grea. Unchiul nu mai era tânăr; grijile îl apăsau și zâmbea din ce în ce mai rar. Îl preocupau treburile gospodăriei, animalele, fânețele și livezile de meri care rămăseseră moștenire de la bunicul și de la părinții soției și care erau permanent în pericol de a fi trecute în proprietatea statului, dacă în sat s-ar fi înființat un CAP. Unchiul Traian nu a avut prea multe alternative, fiindcă deja cu mult timp în urmă se stabilise clar în familie că el va continua ocupația tatălui său, rămânând în casa părintească. În timp ce alți doi frați încercau s-o scoată la capăt la oraș, fiecare cu meseria lui, și să-l susțină pe mezinul, student la medicină la Facultatea din Cluj, unde căuta să-și piardă urma pentru a nu fi exmatriculat ca fiu de chiabur, el, ca și tatăl meu, s-a dedicat muncii pământului, așteptând vremuri mai libere, în care cel puțin să poată dormi fără teama că duba neagră va veni noaptea să-l ia. 

Unchiul avea o fire iute și de multe ori se irita când cei din jurul lui nu reușeau să țină ritmul cerut de el. Energic, îi depășea pe oamenii angajați la lucru și adesea îl surprindeam strigând cu voce mare, grăbind strânsul fânului de pildă, atunci când nori negri anunțau vreo furtună. Nu-mi plăcea să mă aflu pe lângă cineva nervos, mai ales când acea persoană era chiar unchiul, așa că mă trăgeam mai la o parte. Dar tanti Valerica își vedea netulburată de treburi, cu cuvinte blânde, pe care nu știu unde le păstra, ca să le scoată la lumină de câte ori era nevoie, iar el se însenina numaidecât și își recăpăta zâmbetul. Oricât ar fi fost de supărat, toată agitația lui se topea când dânsa era prin preajmă.

Îmi amintesc momentul acela ca ieri. Deși ne vizitau destul de des, ziua aceea a fost specială. Cred că aveam aproape zece ani. Era, probabil, o după-amiază târzie de duminică, fiindcă numai atunci oamenii își permiteau pentru câteva ore să se destindă, să se întâlnească cu cei dragi. La plecare, i-am condus cu toții până la poartă. În asfințit, satul tăcut se aurea sub lumina ultimelor raze. Atunci, unchiul și mătușa le-au dat vestea părinților mei. În cuvinte puține, aproape aluzii, ca să nu fie pe înțelesul nostru, al celor mici. Totuși, felul lor de a spune acele lucruri, reținut, fără a le numi, a făcut ca eu să fiu atentă la sensul lor, la misterul ce-i învăluia pe cei doi ca o aură blândă, de pace, de iubire. Astfel am presimțit, mai degrabă decât am înțeles, că o viață nouă se cuibărise pentru a treia oară în pântecele acelei femei minunate și că ei doi au primit-o cu bucurie, deși ar fi putut să o respingă.

Brusc, mi-au venit în minte imagini din trecutul recent când, cu mama de mână pe holul spitalului zonal, unde mă dusese pentru un consult medical, a trebuit să ne așteptăm rândul alături de un cabinet în fața căruia se aflau, stând pe scaune, mai multe femei. Am auzit atunci frânturi din discuțiile lor presărate cu multe glume deocheate, pe care, chiar dacă nu le înțelegeam, le simțeam ca atare. Acele femei, care nu se jenau de prezența unui copil străin, nu doreau să ocrotească ființa care creștea în trupul lor. După intervenție, plecau imediat la casele lor, unde le luau în primire neiertătoarele corvezi ale zilei; nu era loc pentru remușcări, sau dacă o fi fost, nu în momentul acela. Amintirea asta s-a asociat cu lumina artificială, crudă, de pe holul spitalului și cu senzația puternică de frig, de care n-am scăpat decât după ce am ieșit din clădire.

Astfel, cele două fețe ale posibilei maternități mi s-au revelat într-o clipire. Am înțeles cât de fragil poate fi hotarul ce separă viața de moarte, cât de mult atârnă destinul unei persoane de voința celeilalte. Am înțeles, înainte de a afla cum sunt chemați la viață copiii, cât de mare e prețul lor. Că atunci când vine pe lume un prunc, universul întreg se bucură. Când un prunc moare, totul îngheață.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp