„Nu e războiul nostru”? Când vom „înghiți” știrile despre război la fel ca pe teleshopping, atunci Putin va fi câștigat

În prima săptămână a lunii martie, multe companii străine au anunțat încetarea activităților lor în Rusia. Foto SOPA Images / ddp USA / Profimedia

„Ursu' băă!” scria pe telefoanele brașovenilor acum 6 luni, în timp ce dispozitivele țiuiau de zor. Era încă una dintre multele alerte pe care le primeam deja de multă vreme privind prezența urșilor în zonele populate de oameni. Tocmai ca să ne atragă atenția însă, a fost formulată diferit. Pentru că deja ne obișnuisem cu ele, ne săturasem. „Încă un urs”, ne spuneam în gând, în timp ce ne dezactivam serviciul Ro-Alert.

Tot un fel „Ursuu, băă!” au strigat și ucrainenii luni de zile când „ursul roșu” de la est a început să își aducă soldații la granița lor. Nimeni, nimic. Nici când serviciile secrete americane au anunțat un iminent atac, lumea „civilizată” nu a ieșit din amorțeală. Pentru că nimănui nu-i venea să creadă că în Europa lui 2022 mai este posibil un război în toată regula, cu arme și soldați.

Apoi, a căzut prima bombă. Și s-au auzit primele gloanțe. Și granițele noastre s-au umplut subit de oameni care încercau să scape, să se salveze. Iar societatea s-a mobilizat instant. Mult mai repede și mai bine decât au reușit autoritățile. Mii de voluntari au mișunat încontinuu zile întregi încolo și încoace, pentru a da o mână de ajutor. Și mult mai mulți au și donat bani ori produse.

Însă diavolul lucrează prin oameni, ne-a învățat religia. Așa că nu e de mirare că imediat au început să apară voci care să conteste toată această facere de bine:

„Pe ai noștri de ce nu-i ajutăm?” Au început să strige toți miticii care n-au auzit în viața lor cuvântul „caritate”. Și care nu aveau de unde să știe că toți oamenii pe care îi vedeau strângând bani și fonduri și care înghețau prin vămi sunt aceiași care zi de zi întind o mână aproapelui, indiferent de naționalitate. Aceleași ONG-uri care se ocupă de ani de oamenii străzii, de copiii bolnavi și de tot felul de cazuri sociale au fost cei care și acum au întins o mână cuiva care avea nevoie.

„I-ați văzut cu ce mașini au venit?” I-am văzut. Și știm că doar cu alea au rămas, pentru că oamenii ăia altceva nu mai au. Nu mai au la cine, la ce să se întoarcă. Și dacă au mașini scumpe, înseamnă că nu au suflet? Că durerea lor e mai mică?

Poate că nu le înțelegem limba. Mulți dintre noi, din confortul și liniștea în care ne-am născut și am trăit până acum, nu le înțelegem poate nici drama. Dar suferința unei mame care își plânge copilul mort sau încearcă să îl salveze pe cel încă viu e universală. Lacrimile, durerea, frica, panica, deznădejdea, haosul și lupta pentru supraviețuire nu țin cont nici de naționalitate, nici de etnie ori de rasă. Sunt umane. 

„Nu e războiul nostru”, spui? Poate. E un război pentru libertate, pentru democrație, pentru dreptate, pentru respect. Dacă pentru tine, toate aceste noțiuni sunt doar cuvinte în dicționar – atunci da, ai dreptate: nu e războiul tău, căci acesta este un război pentru viață. Tu poți să rămâi în continuare în „moartea” ta spirituală, sufletească. Pe care, apropos, o ai pentru că, în toată istoria asta a noastră, cineva a murit cu adevărat ca să poți tu acum să te bucuri de liniștea propriului cămin. Pentru că cineva „a luptat până la ultima picătură de sânge, pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu el”. Să ai libertatea să te îndoiești, să ai posibilitatea să (îți) pui întrebări. Dar pentru asta, recomandat ar fi să ai disponibilitatea să asculți și răspunsul și, mai ales, să îl înțelegi. Să ai discernământul să privești dincolo de „vocile” din jur care te îndeamnă la râcă, care plantează în sufletul și mintea ta sămânța urii și a deznădejdii.

Să-ți plătești libertatea în vieți de copii! Sinistru troc pe care ucrainenii sunt obligați să îl facă în aceste zile mai negre ca smoala iadului. Poate îi acuzi. Poate tu ai fi decis să capitulezi. Dacă erai în locul lui Zelenski, poate ai fi renunțat. Dar nu ești. Și nu ai niciun drept să judeci. Singurul lucru pe care ai dreptul și te rog să îl faci este să taci. Să taci și să te rogi ca viața să nu te aducă vreodată în situația lor. Dacă vrei și poți să ajuți, fă-o. Dacă nu, măcar nu-i judeca pe alții care vor să o facă.

„Încă o știre de război, băă! Încă un val de refugiați!” Poate că deja e prea mult. Poate te-ai săturat de atâtea bombardamente, copii care se nasc prin buncăre sau bătrâni care se târâie prin vămi, doar cu hainele de pe ei, după zile întregi de pribegie prin ger și zăpadă. Poate nu mai poți privi imaginile cu maternități bombardate, părinți care aleargă disperați cu copii loviți de obuze în brațe, cu familii întregi asasinate în mijlocul drumului, pentru că voiau doar să se salveze. Ți-e dor de meciurile și telenovele tale, ți-e dor de concediile pe care ți le-a răpit pandemia, ți-e dor de o cină cu prietenii la restaurant. Ești perfect îndreptățit. Dar nimeni și nimic nu te îndreptățește să negi realitatea din jurul nostru, să minimalizezi sau să iei în râs imensa dramă care se petrece lângă noi. Asta înseamnă război de uzură, război psihologic. Când vom „înghiți” știrile despre război la fel ca pe anunțurile de la teleshopping, când problemele noastre, oricare ar fi ele, ni se vor părea mai mari și mai importante decât drama acestor oameni, atunci Putin va fi câștigat. Și vom fi de acord cu el că în Ucraina nu a fost decât „o operațiune specială”. Iar noțiunea de „lume liberă” va căpăta un cu totul alt sens.

Însă când vei trece „dincolo” și-ți vei întâlni străbunii nimiciți în războaie, pentru ca tu să ai astăzi dreptul să „te saturi”, te rog să le explici de ce sacrificiul lor a fost în zadar. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp