Foto - Profimedia
„Te caut și acum în fiecare prietenă, în fiecare femeie pe care o întâlnesc. Îți caut ghidajul, îți caut aprobarea, îți caut îndrumarea. Îmi caut, încă, adultul care să mă crească. Dar azi știu mai bine că nu-l voi găsi decât în interior.
Îmi lipsești și mi-ai lipsit mereu. Am fost o mare fără margini. Nu știam unde să mă opresc. Aș fi inundat și acaparat pe oricine, doar ca să simt că nu sunt singură. Știam doar că– îmi era rușine să fac valuri. Știam că e mai bine să stau liniștită ca să nu-ți îngreunez zilele și să nu mă respingă ceilalți.
Tot timpul m-am întrebat ce e cu golul din mine, ce e cu letargia. Abia acum mi-am dat seama că erai tu, mamă. Tu, cea care ai lipsit din mine și din afara mea. Ți-am simțit mereu lipsa, dar n-am știut că ești tu de vină, am crezut că sunt eu, un copil cu probleme, cu sensibilități, timid, cu o construcție firavă, care nu face față bine vieții.
Așa eram și când a venit fiica mea. Dar ce poate simți un copil care dă viață unui alt copil? Teroare, frică până în măduva oaselor că nu se va descurca, că nu va fi capabilă.”
Așa simte, probabil, fiecare copil adult care are copilul său și care n-a avut o mamă care să-l susțină emoțional.
Emoțiile pot varia. Intensitatea, la fel. Însă, atunci când mama nu este prezentă emoțional, copilului îi va fi dificil să își creeze în interiorul său o imagine de sine încrezătoare. Îi va fi greu să se simtă în siguranță în lume și în interiorul său. Când mama lipsește sau nu poate să creeze o conexiune emoțională cu propriul copil (indiferent de motive), acesta are dificultăți în a se cunoaște pe sine, în a se încrede în sine, în a se simți protejat și în siguranță. Când mama nu e nici complet absentă, nici preponderent prezentă emoțional, experiența copilăriei se transformă într-una imprevizibilă, cu momente bune, dar și cu o indisponibilitate dureroasă. Copilul ajunge să fie și mai agățat într-o astfel de relaționare, mereu tânjind după momentul când va primi acea fărâmă de bine, acea bucățică de conexiune.
Copilul va căuta și va aștepta permanent ca situația să se îndrepte. Va protesta mai puțin față de ceea ce se întâmpla doar pentru a rămâne legat de mamă. Chiar dacă anii trec, va rămâne în rolul de copil, fiindu-i prea greu sau chiar nedorindu-și să crească (emoțional) pentru a nu o pierde pe mama, indiferent de cât de slabă e legătura cu ea. Va căuta înlocuitori pentru mama sa în prieteni, în ceilalți adulți, în figurile de autoritate. Va proiecta în relațiile cu ei toată dinamica internalizată din relația cu propria mamă, însă, oricât ar încerca, niciodată nu va găsi hrana emoțională de care are nevoie. Hrana emoțională oferită de mamă este unică și nu poate fi înlocuită de nimic altceva. La fel cum laptele matern se transformă constant și natural, în funcție de nevoile de nutriție și dezvoltare ale bebelușului, la fel se întâmplă și în cazul îngrijirii emoționale. Aș merge până într-acolo încât aș spune că alăptarea este, poate, cea mai mare dovadă de acordaj matern inconștient.
Ulterior, relația de cuplu devine, pentru copiii interiori înfometați de conexiune, cea mai apropiată experiență relațională cu cea parentală. Doar că relațiile de cuplu, în care se întâlnesc doi copii interiori răniți emoțional sau un adult și un copil, sunt supuse eșecului, sau, cel puțin, unei repetări a suferinței primare.
Pentru că astăzi se poartă ieșirea rapidă din relație când lucrurile nu merg după pofta inimii, ratăm ocazia să vindecăm din rănile inițiale. Și repetăm acest cerc vicios până într-un punct, în care viața nu ne mai permite să rămânem în rolul de copii.
Ne dorim cu ardoare să ajungem adulți și să avem propriii copii, câteodată fantasmăm asupra relației de nedespărțit cu propriul copil, acea relație care ne va vindeca toate rănile, ne va umple toate golurile, ne va întregi cum n-am fost niciodată.
Dar ce uităm este că copilului nostru nu-i trebuie un adult pe jumătate, rănit și suferind, pe care el, prin prezența lui, să-l vindece. Copilul are nevoie de un adult capabil, care să îi fie sprijin, care să-l ghideze și să-i ofere din preaplinul său. Nu invers. Copilul are nevoie de o mamă încrezătoare în ea și în propriile ei forțe. O mamă care să ia decizii și care să fie prezentă. O mamă care să fie gata să ofere din ce are și care să creeze un mediu sigur.
Și-așa se frâng iluziile și încep anxietatea, panica și toate celelalte. Pe un fond de lipsă - lipsa unei mame interioare care să preia controlul și să fie sprijin pentru fetița devenită mamă și pentru puiul din brațe.
Dacă în situația asta nu facem nimic, trauma se repetă, vom ajunge la rândul nostru să ne îndepărtăm emoțional de copil pentru că nu ne simțim capabile să îl îngrijim, să fim îndeajuns de bune ca mame pentru el. Ajungem să ne simțim copleșite, epuizate, la capătul puterilor și răbdărilor, pentru că aveam atâtea visuri, iar realitatea ni le-a spulberat pe toate. Invităm propriile mame înapoi în viața noastră, dăm volumul mai tare vocilor experților din domeniu și reducem volumul propriei intuiții și voci. Căutăm în exterior ce nu găsim în noi și pierdem conexiunea autentică cu copilul. Doar pentru că nu am avut grijă de noi să ne creștem înainte să devenim, în realitate, mame.
Natura umană este generoasă. Ne mai oferă o șansă, o posibilitate de vindecare. Nu o spun doar metaforic, ci și fizic.
În primii 3 ani din viața unui copil, au loc cele mai mari, rapide și puternice transformări în dezvoltarea creierului. Se fac cele mai multe conexiuni cerebrale, iar neuroplasticitatea creierului este remarcabilă. În trei ani, creierul își dublează volumul. Cercetările în neuroștiință vin cu o veste extrem de bună și pentru noi, părinții. Matrescența sau patrescența este o perioadă extraordinară de schimbări la nivelul creierului – cele mai mari pe care le putem vedea în perioada adultă.
Aceasta este o oportunitate de a crea noi circuite cerebrale sănătoase pentru parenting, dar mai ales o oportunitate de a ne schimba propriile circuite emoționale ale creierului care stau la baza sănătății noastre mintale.
Cu cât suntem mai conectați cu bebelusii noștri și le oferim îngrijirea hrănitoare de care au nevoie, cu atât se eliberează în corp mai multă oxitocină. Mai multă oxitocină duce la schimbări mai mari la nivelul creierului și vom avea abilități sporite să ne îngrijim copiii și pe noi înșine.
Este ca și când primim o a doua șansă de la viață, șansa de a ne îngriji așa cum poate nu am fost niciodată îngrijiti. Este momentul în care putem, cu adevărat, să construim în interiorul nostru acea mama care ne-a lipsit întotdeauna, pe care am căutat-o și nu am găsit-o nicăieri. Și nu o vom construi doar pentru noi, ci și pentru copilul nostru, pentru că și el are nevoie de o mamă bună, așa cum și noi am avut.
Calea către un model de parenting și chiar către un stil de viață care să nu ducă la epuizare este prin dezvoltarea instanței interioare de părinte sau, mai bine zis, a unei mame interioare. Când, în interiorul nostru, vom putea construi acea voce caldă, blândă, protectivă și înțelegătoare, vom avea șanse să ne îngrijim de noi și de copiii noștri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.