Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

AL TREILEA PĂRINTE. „Teach for Romania” sau cum poate să iasă un copil sărac din ghetoul în care s-a născut

Există locuri din România în care este extrem de greu să fii profesor. Comunități sărace, formate din familii în care educația copiilor este departe de a fi o prioritate. Sate și comune în care cei mici au de înfruntat sărăcia, foamea, nesiguranța zilei de mâine. De multe ori, copiii trebuie să muncească în loc să meargă la școală, iar profesorii trebuie să facă eforturi supraomenești pentru a-i învăța carte. 

În timp ce mulți dascăli fug de astfel de școli, profesorii din programul Teach for Romania se îndreaptă cu inima deschisă spre ele și reușesc să facă în fiecare zi diferența. 

Când vorbești cu ei, nici nu simți că au în față provocări atât de mari. Nu par niciodată stresați, obosiți, descurajați. Când încerci să le descoperi secretul, afli că acesta stă în felul în care au fost pregătiți pentru a face față realităților de la clasă, în felul în care sunt formați și susținuți prin programe de mentorat. 

„Când spun prezent, voi spuneți azi. Prezent! Azi! Prezent! Azi! Când spun viitor, voi spuneți mâine! Viitor! Mâine! Viitor! Mâine!” Toată clasa de copii este în picioare și exersează cu bucurie verbul. Când îi asculți conjungând, viitorul pare un cuvânt plin de sens, nu de amânări. Și când le simți energia, crezi că ei vor putea, vor fi, vor deveni. Indiferent cine au fost părinții lor, indiferent cine li s-a spus până mai ieri că sunt ei înșiși.

Cele de mai sus se întâmplau la Sohatu, o localitate din județul Călărași, la finalul anului școlar care a trecut. Puțini profesori și-ar dori să ajungă aici. Cei mai mulți copii vin din familii dezorganizate, care trăiesc într-o sărăcie extremă. Unii dintre părinții lor au făcut închisoare, iar unii elevi de școala primară știu să scrie mai bine decât cei care le-au dat viață. 

Și totuși, aproape 800 de tineri au candidat pentru a intra în rândurile celor 18 profesori și învățători din prima generație a programului Teach for Romania și pentru a deveni dascăli în astfel de comunități. 

Programul își propune să trimită în școlile în care învață copii din categoriile vulnerabile nu doar cadre didactice, ci lideri. Corina Puiu, co-fondatoarea Teach for Romania, îi numește profesori transformaționali. Oameni care pot schimba destine.

„Să transferi cunoștințe este mai ușor decât să ajungi la un copil și să îl ajuți să devină om”

Teach for Romania este parte a programului internațional Teach for All, iar România este cea de-a 33-a țară din rețeaua care numără deja 40 de state. Programul se află deja la a doua serie de dascăli, din care fac parte 24 de noi profesori și învățători, iar o mare parte din succesul său se datorează selecției, formării și susținerii acordate profesorilor. 

Aceștia au parte de pregătire în pedagogie, leadership și tehnici de predare, de mentorat și de o bursă acordată pe o perioadă de doi ani. Ei sunt oamenii care schimbă soarta unor copii și a unor comunități.

 „Ne-am dorit foarte mult să ajungem la cât mai mulți copii care au nevoie de noi. Cred că este una dintre cele mai mari provocări, pentru că să transferi cunoștințe este mai ușor de făcut decât să ajungi la un copil, să înțelegi care este realitatea din care vine și cum să îl ajuți să devină om. Cum îl ajuți să-și structureze valorile, să-și identifice o misiune în viață și o dorință, care este viziunea lui de carieră, ce pași trebuie făcuți ca să și-o atingă, Practic, noi credem că absolut fiecare copil are potențial și că putem ajunge la ei prin profesori”, spune Corina Puiu.

Fiecare profesor are un mentor

Ca să reușească acest lucru au căutat mult printre tinerii talentați și plini de inițiativă. „Îi pregătim cât de bine putem posibil și îi susținem pe parcursul a doi ani de zile, prin programe de training, prin suport. Fiecare are alocat un mentor, pe care noi îl numim tutor coordonator și care poartă, în funcție de nevoia profesorului diverse pălării, poate fi mentor, poate fi coach, poate fi prieten atunci când acesta are dificultăți foarte mari și dificultățile există”, povestește Corina Puiu (foto). Mentalitatea din comunitățile în care ajung profesorii este că educația nu contează și că la finalul ei nu obții nimic care să te ajute în viață, nici măcar posibilitatea de a câștiga un trai decent. Iar poverile pe care le duc copiii din acele școli ar putea zdrobi pe oricine.

În cea mai mare comunitate de rromi din sud-estul Europei, aflată la câțiva kilometri de Brașov, Corina Puiu și colegii ei au întâlnit un copil care nu era ca toți ceilalți. Își dorea foarte mult să învețe și căra, în fiecare zi un rucsac foarte greu în spate. Era un băiețel mic, slăbuț, cu hainele murdare, iar ei l-au întrebat ce cară acolo. 

„Păi sunt toate cărțile mele! Ooo, sunt toate cărțile tale... Și care sunt ele? Și le-a scos și avea de la Alice în țara minunilor la Colț Alb și am înțeles că au fost cărți care i-au fost donate, inclusiv de către profesoara noastră, și le lua în fiecare zi cu el. Erau cea mai mare comoară și cea mai mare bucurie a lui. L-am întrebat: Dar de ce nu le lași acasă? Pentru că avea are frați mai mici care i le rupeau și atunci preferă să le care după el. Făcea parte dintr-o familie cu patru copii părăsiți de mamă, era crescut de către bunici. A fost foarte impresionant”, își amintește Corina Puiu.

O schimbare spectaculoasă

Timp de șase săptămâni, viitorii profesori se duc într-una dintre comunitățile defavorizate din țară și predau, pe timpul verii, unor copii ale căror povești și situații sunt foarte apropiate de cele ale copiilor pe care îi vor întâlni în școlile lor. Prima serie de profesori a făcut practica în școli din Târlungeni și Zizin. „În primele zile am fost surprinși de câtă violență există și de faptul că nu puteam să gestionăm clasele. Era o dinamică care ne depășea orice așteptare, intrau pe geamuri, se băteau între ei, nu erau atenți la absolut nimic. Inclusiv eu, care cred foarte mult în potențialul fiecărui copil, am avut îndoieli că o să reușim. În schimb au fost dintre profesori care mi-au răspuns: Măi, Corina, dar de aici nu putem decât crește. Mai jos de atât nu se poate, deci e clar că avem doar oportunități. Iar asta mi-a dat o încredere fantastică în faptul că putem să facem lucruri și ne-am dus cu consecvență în fiecare zi la școală””, își amintește ea.

Dacă la început copiii se băteau pe mâncare, după doar trei săptămâni lucrurile s-au schimbat. 

„Făceau picnicuri în curtea școlii, sandvișurile erau aduse de echipe de copii. Au făcut un cerc, îmi povesteau ce au învățat, îmi spuneau că nu mai vorbesc unii peste alții, că este foarte important să aibă grijă de mediu și că au început să-și strângă singuri hârtiuțele pe care le lasă în urmă. În timpul picnicului s-a discutat despre ceea ce urma, era o oră de geografie”, spune Corina Puiu. A constatat este că se vorbea despre cascadă și ei nu știau noțiunea de cascadă. După ce profesoara le-a explicat și-au dat seama că aveau și ei o cascadă la ei în sat. „Vreau să vă spun că, după o lună de zile au avut un proiect și la sfârșit prezentau ca niște ghizi turistici care sunt, în Zizin și în Târlungeni, atracțiile pentru potențiali investitori. Ceea ce a fost fantastic. În numai o lună de zile, copiii se puteau ridica, aveau încredere în ei, și puteau să argumenteze pe baza unor valori”.

Dacă un copil lipsește de la școală, profesorul se duce la ușa părinților

Raluca Lungu a fost unul dintre profesorii din prima serie a programului. Am cunoscut-o când încă preda la Sohatu. Este din Iași, a absolvit facultatea de Comunicare, a studiat un an în Norvegia și a ales să se mute, pe perioada în care a fost profesor în programul Teach for Romania, în gazdă la Sohatu pentru a putea fi aproape de copii. A încercat la început să facă naveta, dar și-a dat seama că, dacă nu va fi mereu acolo, nu va reuși să câștige încrederea comunității, să provoace schimbările de care copiii au nevoie. Dacă vreunul dintre ei lipsea de la școală două zile, a treia ea era deja cu clasa de copii la poarta familiei să întrebe ce s-a întâmplat cu cel mic. A început să aibă mici victorii. 

„Pentru mine, dacă au învățat cel puțin 10 la sută din mesajul pe care trebuia să îl transmit, este un plus. Pentru că ăla zece la sută, se adună cu alți zece la sută și cu alți 10 la sută și, în final, vom crea împreună acei elevi autonomi, funcționali în societate. Le-am spus: Și eu îmi știu limitele mele și voi vă știți limitele voastre, dar haideți ca împreună să le spargem, să le rupem puțin câte puțin și să arătăm cât de buni suntem noi în interiorul nostru. Am avut copii care au înțeles mesajul ăsta foarte, foarte greu. Pentru că au probleme de încredere”, spunea Raluca Lungu. 

Până atunci copiii avuseseră de-a face cu oameni care nu inspirau încredere. Oameni care promiteau ceva și nu se țineau de cuvânt. „Ei când au văzut că lipsesc o dată, lipsesc de două ori, dar a treia oară mă duc după ei, și-au ciulit urechile și au zis, dar de ce veniți aici? Și de ce veniți cu toți copiii? De ce vreți asta? Și li se pare așa, ciudat. Au înțeles că eu sunt aici pentru ei. Nu ei sunt pentru mine. Eu sunt pentru ei”, a povestit Raluca Lungu.

Cel mai greu i-a fost să-i facă să lucreze în echipă și să se respecte unul pe celălalt. A făcut la început o sociogramă a clasei. A văzut că acolo exista un lider informal și doi-trei co-aliați, acceptați de toți copii. Și restul, majoritatea de nouă copii, erau considerați a fi marginalizați. Copii cu care te puteai juca azi, dacă erai în toane bune, iar mâine le puteai întoarce spatele. „Atunci am venit cu ideea de echipă. Noi suntem aici împreună, să învățăm împreună, avem obiectivul nostru comun și doar împreună o să reușim să ajungem la o performanță, atât din punct de vedere academic, cât și al comportamentelor, al atitudinilor. Dinamica grupului este mult mai strânsă, copiii sunt mult mai apropiați, vin cu idei, caută soluții și lucrul ăsta creează, pe mai departe, ideea, eu sunt omul resursă potrivit pentru tine și pot să te ajut. Tu fiind puțin mai slab, hai, că vin eu și te ajut”, a spus Raluca Lungu.

„Ai venit aici, îi faci pe copii să vină cu drag la școală. Ăsta e scopul”

Despre ideea de țel comun și echipă vorbește și Vasile Brașovanu, un tânăr care face parte din a doua serie de profesori Teach for Romania. Vine din Iași, a fost președintele unei asociații studențești, iar acum predă la Școala Gimnazială Ferdinand din București, unde predă la clasa a III-a. Mulți copii trăiesc acasă în condiții care ar reuși să înfrângă și un adult. „Marea provocare este să internalizeze regulile. Zi de zi trebuie să le repeți. Neavând niciun sistem de reguli clar, nu pot să învețe materia. De aceea este important să învățăm reguli, consecințe, valori, cum se simte celălalt când facem un anumit lucru. Și apoi trecem la predarea propriu-zisă”. 

Când ai în față copii care au trecut prin nenumărate dezamăgiri și greutăți, cel mai dificil lucru este să reușești să stabilești cu ei o legătură adevărată bazată pe încredere. Uneori, progresele se văd mai greu, iar profesorul poate începe să se simtă inutil. „Noi avem norocul că putem vorbi cu un mentor, care ne readuce aminte scopul pentru care am devenit profesori. Ai venit aici, revitalizezi, îi faci pe copii să vină cu drag la școală. Ăsta e scopul. Să simtă că ceea ce învață chiar le folosește. Să vină la școală, să muncească cu perseverență, să le pese de ei, dar și de comunitate. Iar scopul e acela de a fi fericiți”, spune Vasile Brașovanu.

Experiența Teach for Romania arată că 20 de profesori pot influența destinul a mii de copii. Mesajul celor 18 dascăli din prima serie a programului a ajuns la peste 2.600 de elevi, la familiile lor, la comunitățile în care trăiesc. Ceea ce face un profesor pentru un copil contează. Îi poate arăta începutul drumului cel bun, îi poate oferi încrederea și știința de a merge pe el până la capăt. Poate, uneori, să îi schimbe cursul vieții și, odată cu el, să influențeze viețile tuturor celor care îi vor sta alături în restul zilelor: soție, copii, prieteni. În învățământul preuniversitar românesc sunt 250.000 de profesori care apar în fața a peste 3,2 milioane de elevi. Destui cât să schimbe o țară. 

FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.

În seria „AL TREILEA PĂRINTE” au mai apărut:

Al treilea părinte

Când AL TREILEA PĂRINTE devine agresor: „Vino, dracului, la catedră”

Când AL TREILEA PĂRINTE devine victima elevilor. „Peste ani, mă întâlnesc cu ei pe stradă...”

AL TREILEA PĂRINTE. Învățătoarea condamnată revine la clasă. „Copilul meu e cu psihicul la pământ”

AL TREILEA PĂRINTE. „Ai tracul pe care îl are un actor”. Viața neromanțată a unui profesor din România

Singurătatea profesorului român:de la autoritatea pierdută în clasă la locul pierdut în lume. AL TREILEA PĂRINTE

AL TREILEA PĂRINTE. De ce fac profesorii crize de furie

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • „I Teach for Romania” în fiecare zi. Sunt cadru didactic la mine în sat, acolo unde am vrut și chiar m-am luptat cu sistemul ca să ajung după absolvirea facultății, în 2003. Nu am vrut în altă parte. Nu am asfalt, nu am canalizare, nici apă curentă, cel mai apropiat cabinet medical e la 45 km. Dar predau și îmi place. Mai ales atunci când foștii mei elevi pleacă din sat la liceu. Când văd că iau note mari la BAC, simt că am avut și eu o contribuție. Când se întorc din străinătate, de sărbători, cu mașini bune, care se înfundă de noroi, cred că am contribuit și eu, demult, la lărgirea orizonturilor lor. Știți, însă, ce nu am reușit? Să le găsesc o motivație pentru a se întoarce acolo de unde au plecat și să ajute la schimbarea situației. Să facă ei asfaltul, canalizarea și apa curentă care ne lipsesc. Și cabinetul medical. Asta nu am reușit.
    • Like 1
  • Se pare ca stim cum trebuie formati oamenii, stim ca educatia este cheia, avem si oameni minunati si dedicati pentru acest scop nobil..atunci de ce actionam sporadic si cu metode de import ? Chiar nu putem pune baza unui sistem educational performant, cand stim unde trebuie, ce trebuie si cum trebuie ?
    Multumim Teach for Romania!
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult