Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Capra vecinului de la Drăgăşani. Din Dealul Viilor....

Motto: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!” (Pierre de Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla)

În această primăvară, mai întâi câteva bloguri, unele locale, din zona Dolj-Vâlcea, apoi un ziar central, urmate de două televiziuni de ştiri, au turnat gaz peste un foc ce mocnea de ceva vreme, stârnind o ditamai vâlvătaie. Şi am văzut cum o întâmplare reală, din circuitul normal al vieţii economice, a devenit literatură… fantastică. Numai fantastică, nu şi ştiinţifică. După ce a intrat în malaxorul unor deformări succesive, care i-au denaturat esenţa.

De fapt, a fost pusă în circulaţie, în spaţiul public, o poveste brodată cu amănunte picante, toate, absolut toate fie imaginate, fie preluate din „gura lumii”. Deşi „gura lumii” mai vorbeşte şi cu ciudă pe capra vecinului.

Adevărul a fost pierdut pe drum. S-a spus că – fără să fi fost vreodată, ca să se poată povesti – guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, ar fi recurs la manevre oculte şi ar fi făcut trafic de influenţă ca să-şi adjudece, din fonduri europene, 200.000 de euro pentru o investiţie făcută la Drăgăşani, în Dealul Viilor. 

Un dosar înalt de un metru şi jumătate

Numai că vecinul de la Drăgăşani, din Dealul Viilor, nu este, cum cred mulţi, guvernatorul BNR. Vecinul este o firmă de familie: „Măr SRL”. O firmă cu patru acţionari, cel dintâi fiind fiul cel mic, arhitect, care o conduce de fapt şi de drept. Acţionari mai sunt soţia şi fiica cea mare. Şi, desigur, guvernatorul. Pământul, în cea mai mare parte, a fost moştenit de la părinţii guvernatorului şi de la părinţii soţiei, iar într-o mai mică parte cumpărat. De la părinţi (şi de la bunici) familia Isărescu a moştenit şi dragostea pentru producerea vinului de calitate.

Firma e performantă, face profit, e la zi cu impozitele, asigură locuri de muncă. În plus, face vin, nu dă consultanţă financiară, aşa că insinuările potrivit cărora prezenţa guvernatorului BNR în acţionariatul unei companii private ar constitui o stare de conflict de interese sunt fără sens. Şi cum nu guvernatorul conduce firma, nicio lege nu-l opreşte să fie simplu acţionar. Nicio lege şi nicio normă morală de conduită.

Cum au fost obţinute fondurile europene? Pe scurt, firma „Măr SRL” (şi nu guvernatorul) a întocmit un proiect de transformare a unei clădiri vechi din propriul bilanţ, un fost conac boieresc cu valoare istorică şi arhitectonică, dar degradat, într-o pensiune care să fie integrată în activitatea specifică producerii şi comercializării vinurilor. O pensiune amplasată în afara oraşului, sus, în Dealul Viilor, cu numai şase camere, cu un mic restaurant, urmând să fie amenajată şi o cramă, unde firma să găzduiască atât furnizori, cât şi cumpărători „cu ridicata”, reprezentanţi ai unor companii sau firme deci, în vederea documentării la faţa locului, a organizării unor prezentări şi a încheierii contractelor.

Proiectul, ce avea să fie finanţat în cea mai mare parte din resursele firmei, a fost introdus în circuitul obţinerii fondurilor europene. Un circuit pe cât de complex, pe atât de complicat, chiar şi pentru o sumă de numai 200.000 de euro. Formalităţile şi verificările numără sute de documente şi zeci de avize în toate situaţiile, fie că sunt solicitate două sute de mii de euro, fie două milioane sau mai mult. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care tragem atât de puţine fonduri europene. Prea puţini se înhamă la atâta muncă. Şi la atâta risc, fiindcă oricine calcă pe bec îşi joacă libertatea.

Aşadar, firma a întocmit proiectul pentru fonduri europene, însumând un metru şi jumătate de documente. Dosarul a fost aprobat în ţară, apoi trimis la Bruxelles, unde a şi fost dat ca exemplu de cum trebuie să fie alcătuit un astfel de proiect. După care au venit banii. Lucrările de restaurare a vechiului conac au fost finalizate cu vreo doi ani în urmă. 

Aria calomniei se tot extinde… Aria cercului calomniei

Beaumarchais trecuse în eternitate de mai bine de un deceniu şi jumătate când, în 1816, inspirându-se din comedia sa „Bărbierul din Sevilla”, Cesari Sterbini a scris libretul operei cu acelaşi titlu, iar Rossini a compus muzica. De atunci, din februarie 1816, când a avut loc premiera la Roma, şi până în zilele noastre, „Aria calomniei” s-a cântat şi încă se cântă pe mai toate marile scene muzicale din lume.

În zilele noastre însă, pe scenele vieţii, se extinde totodată şi aria… cercului calomniei. Cu nimic deosebită de ceea ce exprimam, în „Bărbierul din Sevilla”, cuvintele lui Don Basilio despre calomnie: „Şi se-ndinde ca un val/Ca urgia ce produce/Un dezastru infernal”. În această arie se înscrie şi „libretul” inspirat din întâmplările de la Drăgăşani. Un libret scris în două versiuni. Deosebirile (de detalii, nu de fond) ţin de scenarişti şi de regizori.

Din prima versiune, nefinisată, am aflat că guvernatorul BNR nu ar fi lăsat nimic la voia întâmplării. A primit 200.000 de euro, bani europeni, “prin intermediul soţiei unui subordonat”. Un caz de corupţie, aşadar.

A doua versiune, ceva mai elaborată, aduce în prim-plan un aşa-zis “patrulater al corupţiei”. L-am văzut înfăţişat pe ecran, cu litere de-o şchioapă, într-o emisiune tv dedicată acestui caz, la o oră de vârf. Două perechi – Aurelian Bogheanu, şeful corpului de control al guvernatorului BNR, şi soţia sa Marilena Bogheanu, director al ADR Sud-Vest Oltenia, împreună cu Gheorghe Gherghinescu, directorul Agenţiei BNR Craiova şi soţia sa Adelina Gherghinescu, patroana firmei ACZ Consulting din Craiova – ar fi colaborat pentru a urzi o plasă de protecţie, care să-i asigure guvernatorului BNR obţinerea râvnitelor fonduri europene.

Povestea nu este adevărată. Nici în prima, nici în cea de-a doua versiune. Dar a spune, în spaţiul public, poveşti inventate… li se întâmplă tot mai frecvent unor comunicatori înrobiţi spiritului „epocii post-adevăr”, cum numesc sociologii acest segment de timp în care o parte semnificativă din mass-media a uitat de probarea adevărului; iar verificarea informaţiilor din mai multe surse e floare rară.

Acum e moda dezvăluirilor calomnioase. Un obicei relativ nou, ca anvergură, născut în anii crizei, care şi-a întins ramificaţii în presa de pretutindeni. Aşa că nu rareori judecăţile de valoare nu se mai fac cu faţa la realitate, ci din perspectiva doar a ceea ce unii jurnalişti reuşesc să înţeleagă din conceptul „politically correct”, pus în circulaţie în întreaga lume. Şi tot în lumea întreagă sunt tot mai multe cazuri, devenite notorii, de mari jurnalişti care demisionează fiindcă nu mai vor să facă jocul patronatelor unor trusturi de presă interesate de senzaţional fie şi cu preţul sacrificării adevărului. În numele... dreptului suveran la liberă exprimare.

Dacă, într-adevăr, e corect să fie condamnat rasismul, să fie ocrotite minorităţile ori să ne debarasăm de mentalitatea că „bătaia copiilor ar fi ruptă din rai”, nu mai poate fi corect să gândeşti că a condamna calomnia înseamnă să încalci dreptul la liberă exprimare. Or, tocmai aşa (că pedepsirea calomniei ar oprima dreptul la liberă exprimare) a gândit Parlamentul României când – sfidând Constituţia şi două decizii ale Curţii Constituţionale – în momentul unu a abrogat, în vechiul Cod Penal, sancţionarea penală a calomniei; iar în momentul doi a făcut ca această pedeapsă să nu mai apară în noul Cod Penal. S-au pierdut astfel în neant două decizii ale Curţii Constituţionale, potrivit cărora a nu mai fi sancţionată penal calomnia e ceva împotriva Constituţiei.

Numeroşi jurişti au remarcat că, pe acest fond, s-au intensificat bălăcăreala publică între politicieni şi falsele dezvăluiri în mass-media. Astăzi, în România, de lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei persoanei nimeni nu se mai poate apăra decât în lungi, complicate şi sâcâietoare procese civile, de care cei mai mulţi se lipsesc. Legea penală nu mai intervine nici măcar cu o amendă. 

Un cerc al calomniei se strânge în jurul BNR şi al guvernatorului

Aşa se şi explică, cred, de un an şi jumătate încoace, şirul parcă nesfârşit de atacuri publice împotriva guvernatorului BNR în care domină terfelirea adevărului. Învinuirile se ţin lanţ: ba că ar fi făcut să dispară mai multe tone de aur, când un minus de un singur gram din rezerva de aur ar aduce la banca centrală toate controalele lumii; ba că ar fi obţinut, prin trafic de influenţă, o lege care îi acordă imunitate totală, când de fapt nu are imunitate. Astfel de acuzaţii, extrem de grave, legate de guvernatorul BNR şi de Banca Naţională, atât absurde, cât şi false, merită să fie cunoscute în adevărata lor lumină.

De prin ianuarie 2015, uneori cu pauze de câteva zile sau de câteva săptămâni, alteori zilnic ori de mai multe ori pe zi, se derulează o obsedantă ofensivă mediatică având ca țintă Banca Națională. S-a format, în spațiul public, un front puternic, focul întețindu-se începând din vara anului trecut. Am citit și am ascultat, desigur, în acest concert, și analize riguroase privind conceperea și realizarea politicilor monetare, valutare, de reglementare și de supraveghere, folositoare Băncii Naționale. Abundente sunt însă erorile de judecată. Tocmai acest punct de vedere, subiectiv desigur, cu privire la abundența unor erori de interpretare ori de redare a faptelor, m-a determinat să analizez, în acest context, logica unor comunicatori care au îmbrăcat mantia de judecători ai Băncii Naționale.

Nu mă voi referi, fireşte, la acele foarte multe adnotări care ar putea să facă obiectul unor dispute de specialitate. Chiar al unor polemici nesfârşite. De genul: „Politica valutară a băncii centrale a ales să câştige bătălia pe termen scurt cu cursul, dar a uitat că are de purtat şi o bătălie mondială pe termen lung”; sau – „era mai bine dacă BNR ar fi lăsat cursul să fluctueze liber în 2008”. Mă preocupă, acum, să surprind cum a prins şi prinde contur, în dezbateri publice, tentaţia de a învinui Banca Naţională de toate relele. Am selectat câteva acuzaţii repetate obsedant, invocând fie confuzii în gestiune și în decizii, fie chiar fără-de-legi. Fără argumente. Și fără probe. Dar ca să mă reped şi să spun că nu sunt adevărate ar fi prea puţin. Voi face altceva. Voi prezenta faptele, aşa cum s-au derulat, pentru că timpul este întotdeauna un martor de neocolit; și așa cum ni se înfățișează în mod evident astăzi. Invitându-i pe cititori să le judece în baza probelor.

Este posibil ca guvernatorul BNR să piardă… 40 de tone de aur?

Seară de septembrie, anul trecut. O arhicunoscută realizatoare TV, cu audienţă mare, a pus în balanţă două ipoteze şocante: „ori domnul Isărescu a pierdut 40 la sută din rezerva de aur a României, ori (rezerva – n.n.) este total lipsită de valoare și vom întreba de ce”. Telespectatorilor li s-a sugerat să-şi imagineze un cântar cu două talere, pe primul aflându-se posibilitatea ca „Isărescu să fi pierdut 40 la sută din rezerva de aur”.

Stocul metalic al Băncii Naționale are o istorie dramatică. Crescând și scăzând de-a lungul timpului în condiții și determinări concrete. Externe și interne. Astăzi, ocupăm locul 35 în lume, între cele peste190 de țări care fac raportări organismelor internaționale privind rezervele lor de aur.

Ei bine, în legătură cu rezervele internaționale nu există nici măcar un cât de mic loc pentru ascunzişuri şi manipulări. Evidențele și calculele sunt de o extremă exactitate. Și citibile pe întreaga planetă financiară, în orice moment. Pentru publicul interesat – inclusiv pentru cei ce pun întrebări fără să caute răspunsuri sau își răspund cu propriile supoziții – există site-ul BNR.   

Am luat cu de-amănuntul arhivele BNR, împreună cu experți în metale prețioase, pentru a aduna tot ce este relevant în legătură cu stocul de rezervă. Am consultat toate registrele privind mișcările de aur. Am examinat documente, am analizat registru cu registru, operațiune cu operațiune, an de an, din 1968 și până la zi. Unde a fost cazul, și a fost, ne-am întors în timp până în anii interbelici. Pot, deci, să afirm că toate evidențele, întreaga gestiune sunt într-o ordine desăvârșită. Şi atunci, pe ce se baza moderatoarea TV când le spunea telespectatorilor, într-o emisiune ce se derula la o oră de vârf, că la BNR în gestiunea aurului ar fi vraişte. Am notat cuvânt cu cuvânt, nu din amintiri, ci din transcrierea emisiunii: „Veţi vedea că se adâncesc, apropo de bani, nu doar suspiciunile, ci dovezile care arată că este absolut necesară o comisie de anchetă la nivel parlamentar, care să stabilească ce să se întâmplă la BNR. Un document absolut greu, cu mare greutate, arăta că sunt date necunoscute, dar mai ales în contradicţie în privinţa aurului României depozitat la Londra. BNR susţine că acolo s-ar afla 60% din rezervele noastre de aur, documentul pe care îl veţi vedea în această seară demonstrează că aici este ceva absolut ciudat.”…

Moderatoarea are în mână hârtia pe care o numeşte „un document greu”. O arată. Apoi continuă: „Valoarea celor 104 tone de la Londra (acolo sunt numai 61,25 de tone – n.a) ar fi 3,62 miliarde de euro. Aici vine documentul fabulos din această seară, documentul apare pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, data este aprilie 2016: „în cazul aurului românesc, suma în dolari este 4,2 miliarde de dolari.” Dacă transferam în euro, rezulta fix 3,6 miliarde de euro, adică exact suma aurului de la Londra. Păi, atunci, 40% din aurul României n-are nicio valoare? Şi continuă, tot aşa, amestecând cifrele, fără să realizeze că vorbeşte în faţa unei societăţi care, secole la rând, a cultivat mitul aurului. Şi care nu a uitat informaţiile aiuristice din 1999-2002, referitoare ba la vânzări de aur, ba la dispariții de aur, cărora li s-au adăugat cele din 2016.

După ’89, Banca Națională nu a vândut nici un gram de aur. Și nici nu a dispărut vreun gram de aur. România a intrat în ’90 cu numai 67 de tone de aur, aşa că Banca Națională, hotărâtă să-și asigure un stoc optim, a cumpărat multă vreme aur. Astăzi, în rezerva BNR sunt 103,7 tone. Aşadar, cele peste 100 de tone de aur, în jurul cărora s-a făcut atâta vâlvă în 2002, pentru că… ar fi dispărut, nu reprezentau aurul furat, ci aurul adunat de Banca Națională. 

La noi orice mişcare a aurului înfierbântă opinia publică

Legea consfințește prerogativa BNR de a decide unde ține aurul, în țară ori în străinătate. Și totuși, în condițiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci și un metal „fierbinte”, orice mișcare a metalului preţios înfierbântă imediat și opinia publică. Așa că, între anii 1999 și 2002, perioada de după 1989 în care au avut loc transferuri de aur, Banca Națională a trimis scrisori președintelui României, președinților celor două camere ale Parlamentului, prim-ministrului, ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate nici un gram de aur.

Scot, la întâmplare, unul dintre rapoartele anuale ale BNR. Pe cel din 2005. Îl deschid la pagina 85 și citesc: „La data de 31 decembrie 2005, cantitatea de 43,59 tone de aur era depozitată în țară, în timp ce 61,25 tone se aflau în străinătate, la Banca Angliei, una dintre cele mai sigure instituții financiare din lume”. Până astăzi, cantitatea de aur de la Londra a rămas neschimbată: 61,25 tone. A scăzut însă cantitatea de aur păstrată în ţară, de la 43,59 tone la 42,45 tone. Diferenţa reprezentând despăgubirile acordate celor ce li s-a confiscat abuziv aurul după 1945. De reţinut că toate aceste despăgubiri au fost acordate numai şi numai prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.

Aceasta fiind realitatea, ce document fabulos le putea fi arătat telespectatorilor, în acea seară de septembrie 2016, şi ce ar fi putut acest document să exprime? Desigur, moderatoarea îl primise de la cineva. Dar nu era tocmai un document, ci o copie de pe un comunicat public al FMI, care este publicat lunar, cu date primite de la toate băncile centrale care fac raportări privind rezerva de aur. Fiind vorba de luna aprilie 2016, este important să reţinem:

1. În prima zi lucrătoare din aprilie 2016, Banca Naţională a dat publicităţii, în ţară, un comunicat în care nota că rezerva de aur cântăreşte 103,7 tone, valorând 3,73 miliarde de euro.

2. La jumătatea acelei luni, potrivit regulii, a trimis la FMI un comunicat cu datele publicate în ţară. Valoarea aurului fiind exprimată în euro.

3. FMI a transformat valoarea aurului din euro (3,73 miliarde) în dolari: 4,26 miliarde.

4. FMI a afişat cifrele, precizând că valoarea întregii cantităţi de aur din rezerva Băncii Naţionale a României (şi nicidecum doar a aurului de la Londra) însumează 4,26 de miliarde de dolari.

Sigur, realizatorii acelei emisiuni aveau o obligaţie: să verifice „documentul” şi să caute să-l înţeleagă. Şi cum, probabil, au ezitat să întrebe la BNR, firesc ar fi fost să întrebe la FMI.

Arbitraj între lege şi DEX

Şi tot aşa, fără să fie verificate informaţii şi fără a fi adunate probe, s-au tot strâns acuzaţii fără nicio legătură cu realitatea. Culminând, în primăvara acestui an, cu o învinuire de colaborare cu fosta securitate adusă guvernatorului BNR. Un jurnalist de la un ziar central, documentându-se la CNSAS, a făcut ceea ce legea nu-i permite să facă. A interpretat informaţiile (de fapt, singurul document pe care l-a publicat fiind o notă informativă prin care guvernatorul îşi ridica în slăvi un coleg) şi a pus etichete. Mai departe, câteva doamne tinere, şi câţiva domni tineri, posesori de bloguri, s-au grăbit să dezvolte subiectul. Repetând eroarea ziarului central. O doamnă jura că are un document (fără să-l arate) din care reiese că ar fi fost chiar ofiţer acoperit. În loc să se uite în lege, s-au uitat în DEX. Şi au scos de acolo cuvinte cu care să-l facă pe guvernatorul BNR colaborator al fostei securităţi. Sfidând legea. O lege care, de-a lungul mai multor ani, a fost scrisă, apoi declarată neconstituţională de către CCR, pe urmă rescrisă şi iar rescrisă, în mai multe variante. Ce vedem? Că a fi declarat colaborator al fostei securităţi, în sensul legii, şi nu al DEX-ului, nu presupune nicidecum să fi scris simple note informative, şi încă laudative, ci să fi furnizat informaţii care să pună o persoană sau mai multe în pericol de a-şi pierde libertatea sau viaţa. Or, între ce au găsit autorii textelor la care m-am referit, în „scrierile” guvernatorului, în anii în care lucra la Institutul de Economie Mondială – şi pe care le-au publicat – şi ce prevede legea nu e nicio legătură. Absolut niciuna.

Am deschis această lungă paranteză pentru a evidenţia două adevăruri. Primul: cât de periculos este obiceiul de a arunca în public informaţii primite, fără a fi verificate din mai multe surse. Al doilea: că învinuirile privind traficul de influenţă la care ar fi recurs guvernatorul BNR, pentru a obţine fonduri europene, nu constituie un fapt izolat, ci sunt parte a unui proces închegat şi ţintit.

…Şi acum, să revin la fondurile europene obţinute de firma „Măr SRL”. Am descris deja cursul evenimentelor. Să vedem, acum, ce rol a avut sau, mai exact, ce rol ar fi putut să aibă în acest curs „patrulaterul corupţiei”, cum s-a insinuat că ar reprezenta „grupul” Adelina şi Gheorghe Gherghinescu, Marilena şi Aurelian Bogheanu.

Soţii Adelina şi Gheorghe Gherghinescu din Craiova au aflat de la televizor că ar fi şi coruptibili şi corupţi

Plec de la un plan ipotetic. Să presupunem că s-ar fi întâmplat ceea ce niciunul dintre cei care cunosc bine climatul din Banca Naţională nu gândeşte că s-ar fi putut întâmpla. Şi că, la un moment dat, guvernatorul BNR l-ar fi chemat pe directorul agenţiei BNR Craiova, Gheorghe Gherghinescu, şi i-ar fi cerut ca soţia lui, Adelina Gherghinescu, care conduce o companie de evaluare a proiectelor pentru fonduri europene, să-i sprijine proiectul. Cum ar fi reacţionat directorul de la Craiova? Răspunsul îl avem citindu-i CV-ul.

O viaţă de muncă, o carieră de succes. La 1 iulie 1991 a fost numit director adjunct al Agenţiei Craiova a BNR. Timp de cinci ani, între 1 ianuarie 1998 şi 31 decembrie 2002, a condus agenţia cu delegaţie. De la 1 ianuarie 2003 a devenit director atestat. A predat la Universitatea din Craiova şi şi-a făcut un nume în comunitatea economiştilor locali. Peste un an şi jumătate va fi pensionat. Nebun, aşadar, să fie şi tot nu s-ar fi aventurat, cu numai un an şi jumătate înainte de pensie, să-şi arunce soţia în groapa cu lei şi s-o îndemne să fraudeze fonduri europene, când toată lumea ştie cât de tare frig şi cât de mulţi şi-au rupt gâtul în astfel de aventuri.

Un alt plan este cel real. Dacă directorul ar fi acceptat totuşi să-l sprijine pe guvernator, nu era posibil s-o şi facă. Pentru că Adelina Gherghinescu a preluat abia în 2016, de la fiica soţilor Gherghinescu, care a fost solicitată să lucreze într-o agenţie europeană, compania ACZ Consulting. În 2017, compania a câştigat un concurs de participare la evaluarea proiectelor pentru fonduri europene. Aşadar, când Adelina Gherghinescu a intrat în procesul de evaluare a contractelor, firma „Măr SRL” folosise deja banii europeni şi încheiase lucrarea. Ce ar fi fost posibil în spaţiu nu era deci posibil în timp. Adelina Gherghinescu nu a avut niciodată, în nici un fel, vreun rol în aprobarea proiectului firmei „Măr SRL”. Şi atunci, cum de nu au gândit, măcar o clipă, jurnaliştii care au înscris pe un ecran tv, la o oră de vârf, numele unor oameni onorabili, într-o încercare de dezonoare, înainte de a fi luat trenul şi de a bate drumul până la Craiova, pentru a afla la faţa locului care este adevărul?

În materia fondurilor europene principiul celor 6 ochi este inviolabil

Aurelian Bogheanu lucrează la BNR din 2011. S-a scris şi s-a spus că ar fi intrat în Banca Naţională, ca expert în corpul de control al guvernatorului, fără concurs, fiind apoi avansat şef al corpului de control… pentru că soţia sa l-ar fi ajutat pe guvernator să primească fonduri europene. Într-adevăr, n-a dat concurs, dar a dat examen – un interviu, o probă de calculator, un test psihologic. Aşa prevede regulamentul intern: în direcţii cum sunt politică monetară, modelare, supraveghere, reglementare, operaţiuni de piaţă, studii, intrarea se face numai prin concurs; de asemenea, se organizează concursuri şi în alte direcţii, cum sunt contabilitate, IT, statistică, investiţii etc. Când însă Banca Naţională îşi doreşte un anume specialist, angajarea la BNR se face, potrivit regulamentului, cu examen.

Aurelian Bogheanu, auditor cu un „teanc” de certificate de studii, interne şi internaţionale, având un palmares impresionant, între care o diplomă de excelenţă primită în 2000 la Paris, pentru managementul companiilor aflate în dificultate, după ce a pus umărul la salvarea Fabricii de avioane la Craiova, cu experienţă în funcţia de consilier al Ministerului Finanţelor şi cu diplomă UE de formator în audit, era un specialist de care Banca Naţională avea nevoie. Fără vreo legătură cu… fondurile europene. Şi totuşi, ar putea interveni, aici, unele întrebări. Relevante sunt însă răspunsurile.

1. Firma „Măr SRL”, după ce a întocmit dosarul pentru fonduri europene, l-a înaintat Agenţiei de Dezvoltare Regională Sud-Vest Oltenia, condusă de Marilena Bogheanu. De ce a făcut această alegere? Pentru că nu avea alternativă. Regula e fără echivoc. Toate dosarele pentru fonduri europene, din zona Dolj-Vâlcea, se centralizează aici. Fără nicio excepţie.

2. Decizia însă nu-i aparţine directoarei. Funcţionează „Principiul celor 6 ochi”. Un principiu inviolabil. Agenţia înregistrează proiectul, notând anul, ziua şi ora primirii, pentru că dosarele intră pe rol în ordinea înregistrării. Se aplică regula „primului venit” privind intrările în fluxul evaluărilor.

3. Când unui proiect îi vine rândul să intre în flux, ministerul numeşte echipa de evaluare. Apoi evaluatorii analizează cu de-amănuntul proiectul şi stabilesc punctajul. După care ministerul verifică munca evaluatorilor – cu accent pe corectitudinea punctajului.

4. În acest punct intervine cel de-al cincilea ochi – Autoritatea de audit a Curţii de Conturi. Dacă totul e în regulă, o echipă a agenţiei reverifică dacă sunt toate actele, toate notările, iar directoarea semnează pentru conformitate. Al şaselea ochi e al ministerului; aici e ultima verificare, după care semnează ministerul.

Dacă decizia nu e la Marilena Bogheanu, şi nici nu poate fi, cum să scrii ori să spui, în spaţiul public, alăturând două nume, al unui salariat al BNR şi al soţiei lui, directoare la ADR Sud-Vest Oltenia, fără decizie însă, că e trafic de influenţă? Şi cum să dezonorezi, fără probe, doar pe bază de supoziţii, doi specialişti onorabili?

De ce i-a fost frică guvernatorului BNR n-a scăpat

Când directorul societăţii „Măr SRL”, în persoana fiului cel mic al guvernatorului, arhitect de profesie, i-a spus tatălui său că a făcut un proiect pentru reabilitarea unui activ din patrimoniul firmei, conacul cel vechi, degradat, fireşte că s-a bucurat. Şi i-a promis tot sprijinul. Ceea ce nu s-a mai întâmplat însă când a urmat partea a doua a comunicării. Ideea se contura clar: „Proiectul e bun, aşa că am început să strâng documente, să facem un dosar pentru fonduri europene”...

…A urmat o pauză lungă, după care guvernatorul i-a spus: „Treaba ta, dar să ştii că urmează o muncă aproape sisifică. Şi mai e ceva: să nu mă implici în niciun fel. Iar proiectul trebuie să fie excepţional… pentru că oricum ne vom auzi vorbe…” De ce i-a fost frică n-a scăpat. Şi-a auzit vorbe, şi încă de zece ori peste ce şi-a imaginat.

În final, încă un detaliu. S-ar putea face auzite voci, cum s-au mai auzit, că „Vasilescu scrie în favoarea şefului său!” Într-adevăr, guvernatorul îmi este şef. Dar la BNR. În publicistică, am un singur şef – adevărul. Sunt jurnalist de 55 de ani împliniţi; şi întotdeauna, când a fost posibil, am reacţionat ori de câte ori am întâlnit adevăruri strâmbate. Acum e posibil. Cunosc bine adevărul, în acest caz, şi ştiu că povestitorii l-au strâmbat. Totuşi, nu am scris din amintiri. M-am documentat ca în vremea în care lucram în presa scrisă. Dacă vine cineva să-mi reproşeze că am exagerat măcar cu o nuanţă, sunt gata pentru orice confruntare. Dar cu probe, nu cu închipuiri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Poveste de acum 100 de ani : un țăran înstărit își face împreună cu alți trei consăteni "bancă populară" în sat . Într-o zi vine un amărât să împrumute bani , bate și strigă la poarta "bancherului" , acesta iese în pridvorul de lemn al casei cu două camere și cu pământ pe jos , îl întreabă pe Ion ce vrea , cel de la poartă se codește să spună de la distanță ce vrea ,dar bogatul insistă să îi spună de acolo , de la cinci metri distanță .Nu știm dacă l-a împrumutat sau ba , dar cu siguranță , aroganța s-a născut la sat , fără planuri și documentație !
    • Like 0
  • Wall-T check icon
    Imi cer scuze, nu inteleg de ce a aparut de mai multe ori, si nu am posibilitatea sa sterg duplicatele.
    • Like 0
  • Wall-T check icon
    Dragi autori fondatori si redactori ai agorei "Republica"
    Intru zilnic de mai multe ori pe acest site in special de dragul scrierilor Dvs., pe care, cu sinceritate, le apreciez in mod deosebit, de cele mai multe ori.
    Comentez rar, si mai ales atunci cand imi simt inteligenta insultata.
    Asa cum mi-o simt si in cazul acestui articol (?)(pledoarie?), demn de un premiu Pulitzer, macar pentru anvergura daca nu pentru continut. (sper ca nu sunt din nou prea sarcastic?).
    Va rog frumos sa aveti amabilitatea, de dragul unui amarat de client, poate insuficient de cult sau inteligent, sa-mi explicati (si poate restului de cititori care se pare ca nu au inteles nici ei) valoarea sau oportunitatea acestui articol, sub aspect moral, deontologic, al orientarii site-ului, al strategiei nationale de aderare la moneda EUR, sau altele la care poate nu ma duce capul. Prietenia as intelege-o, dar autorul nu afirma ca din respect si prietenie a scris-o, ci pentru a repara o nedreptate... Ca vezi doamne, nedreptatitii din articol nu au destule resurse sa se apere singuri. (poate organizam o cheta...)
    Si daca nu o sa gasiti prea multe argumente pentru, eventual sa-l stergeti de pe site, asa cum ati sters si comentariul meu de ieri.
    Multumesc, si va doresc numai bine
    Walter
    • Like 0
  • check icon
    Ce articol stufos! Zici că e introducere de doctorat!
    Teza: "Despre omul megaultrahiperimportant și imuabil și cum se apără el după atacul mârșav al unor muritori insignifianți, mizerabili și nerecunoscători".
    • Like 1
  • Ce interesant cum sare subalternul sa-si apere seful... O fi facut-o in timpul liber sau a scris articolul la munca?
    http://www.cazancuvin.ro/2017/04/26/somnul-ratiunii-naste-frica-de-calomnie-si-de-capre/
    • Like 1
  • Am o rugaminte : SA O TERMINI CU RAPIREA MINUTELOR iar cu povestea despre Isarescu si altii ca ei daca ai dovezi trimite la Kovesi DNA dar daca nu sint de preziceri si povesti sintem multumiti de paminteanul nostru ION CREANGA .
    • Like 1
  • Habar n-aveam nici de calomnie nici de .....cele bune. Se pare ca fac ce fac si nu ma uit la programele la care ar trebui sa ma uit.
    Sa zicem totusi autorul este cineva dezinteresat si si-a ales din intamplare acest subiect iar Republica l-a postat asa, pe gratis. Ok, oameni suntem, mai trebuie sa si mancam.
    Sunt aproape convins ca ideea nici n-a pornit de la dl. Vasilescu.
    Dar citind articolul am gasit multe asemanari cu proiecte de care am auzit. Oameni care si-au propus sa intreprinda lucruri asemanatoare dar, ori au luat-o pe miriste ori au renuntat scarbiti. Multi au vrut sa restaureze, chiar si benevol, obiective sau obiecte de care erau indragostiti si pentru care se temeau ca se vor pierde. Si s-au pierdut....
    Acei intreprinzatori s-au lovit de niste ziduri prin care domnul Isarescu impreuna cu familia dansului au trecut asa de usor. Ce bine e sa-ti mearga asa din plin ! Oare chiar n-a contat deloc cine e ?! Cati oameni, cu bune intentii, n-ar dori sa le mearga macar pe jumate atat de bine cat i-a mers domniei sale !? Sa cada toate piesele din puzzle in locurile lor si sa nu le ia nimeni cu maturoiul. Ce vis frumos !
    Imi dati voie sa-l invidiez putin ?
    P.S.
    Republica, eu cum as putea sa va trimit un material scris ? Ma contactati dumneavoastra ca pe domnul Vasilescu ?! Sau.....
    Cred ca am sa iau o mica pauza aici.
    • Like 6
  • Domnul Vasilescu, în calitatea sa oficială, era îndreptăţit să se refere la aspectele legate de activitatea BNR, restabilind adevărul în legătură cu mişcările rezervei de aur. În ceea ce priveşte referirile la situaţia S.C. MĂR srl, ar fi fost justificate doar dacă între aceasta şi BNR ar fi existat raporturi comerciale, financiare sau de altă natură.
    • Like 3
  • check icon
    Cred că este cel mai consistent text publicat în Republica dar nu scris de cel acuzat, ci de un subaltern. Interesant... Sigur că, una peste alta, sunt multe invenții brodate peste ceva chestiuni reale, asta ca să iasă, la final, că e – pe ansamblu – o minciună. Așa este. Numai că adevărul adevărat nu poate fi ascuns: eternitatea Guvernatorului, omul care știe multe despre toți și despre toate, despre fluxurile de bani de dinainte de dec. ’89 și, mai ales, de după.
    • Like 3


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult