Foto: Getty Images
Am primit înregistrarea unei ședințe dintr-o instituție publică. Discuții între director și angajați purtate timp de două ore. Nu știu cine mi-a trimis această înregistrare și nu știu ce să fac cu ea. Nu menționez numele instituției deoarece realitatea este că în majoritatea instituțiile de stat se întâmplă așa ceva. Salariații se spionează între ei, se denunță, se reclamă, își fac acte discutabile unii altora. Orice nemulțumire, orice frustrare se transformă într-o voință acerbă de răzbunare. Apar cercetări disciplinare, conflicte cu persoanele din conducere, sancțiuni, unele chiar cu desfacerea contractului de muncă. Apoi salariații contestă în instanță, stau acasă pe timpul procesului, poate și trei ani de zile, câștigă, revin pe vechiul loc de muncă unde e angajat deja altcineva, primesc despăgubiri de la instituție, tot instituția plătește două salarii pentru două persoane angajate pe un singur loc de muncă. Toate cheltuielile astea se pun în responsabilitatea statului, adică a noastră. Mi-am dat seama că nu e vorba de un conflict între o tabără și o altă tabără, că nu e un conflict cu privire la bunul mers al instituției, este un conflict practic între toată lumea pe principiul „fiecare pentru el”. Toți vor să-l dea jos pe director, aici sunt solidari, însă toți vor să devină ei directori în locul lui, și asta îi desparte.
E o glumă care circulă pe internet cu programul salariatului de la stat, venitul la serviciu, citit presa, cafeaua, pauza de masă, pregătirea pentru plecare și plecarea. Ar trebui completată cu timpul pentru spionatul colegilor și al șefilor, confecționarea de reclamații și delațiuni, asumate sau anonime, culegerea de informații compromițătoare și elaborarea planurilor de atac. Pe vremuri se spunea că în felul ăsta „se fac săpături”. Evident că în felul acesta vigilența este mare, dar și paranoia e mare, sfânta bârfă circulă voioasă din birou în birou, încărcată de fiecare după interese, cu noi zvonuri. În înregistrarea asta, la un moment dat, directorul spune: „Am venit în instituția asta cu inima deschisă să fac ceva și n-am făcut nimic”, fiind exasperat de încăpățânarea salariaților. Aceștia se apără la un moment dat spunând „în instituția asta toată lumea bârfește’’.
Există un slogan motivațional în instituțiile de stat: „Cine nu muncește nu greșește, deci merită să fie avansat’’. Așa că se fac tot felul de hârtii între departamente, birouri și alte instituții, în care se cer clarificări, informații suplimentare etc. În tot timpul acesta la întrebarea „ce ai rezolvat cu problema X ?” răspunsul este invariabil „aștept răspuns”. Că doar răspunsul nu vine a doua zi, vine după 30 de zile conform legii, asta dacă nu e nevoie să se facă o revenire. Apoi vine concediul de odihnă, mai vine un concediu medical și uite-așa mai trece un an, mai trec doi, trei, zece, se apropie pensia, încununarea unei cariere de succes.
Nu trebuie uitate veșnicele Pile, Relații, Cunoștințe, care mai nou s-au transformat în relații de familie, de multe ori în situația de a fi în conflict de interese instituțional. Poate că soțul este șef la serviciu, însă acasă situația se schimbă și toată lumea știe că cel mai important este ce e acasă. Ca să nu mai vorbim de amante: atunci când intră într-un birou e mai rău decât dacă ar intra chiar directorul în persoană. Cel mai greu o duc „lupii singuratici” supuși permanent unui exercițiu de supraviețuire.
Poveste de la stat
Cu mulți ani în urmă, am lucrat și eu într-o instituție de stat. Eram vreo zece funcționari în birou, fiecare cu sarcinile lui. Era acolo un coleg mai în vârstă, în prag de pensie, care nu avea foarte clar domeniul de competență, făcea niște „situații lunare” care îi luau maximum două ore pe zi. Nu deranja pe nimeni, nu era de acord cu nimeni, nu contrazicea pe nimeni, nici nu l-ai fi remarcat dacă nu știai că mai este un birou în încăpere. Timpul a trecut și omul a ieșit regulamentar la pensie, apoi s-au schimbat directorii, inclusiv directorul nostru, și un coleg de birou a ajuns în fotoliul lăsat liber. M-a chemat într-o zi să-mi arate ceva. Era un dosar gros cu o mulțime de hârtii scrise de mână. M-am uitat mai atent, erau note informative făcute de bătrânul nostru coleg de birou de-a lungul unei vieți de funcționar. Despre fiecare dintre noi, că unul a fumat în birou, că altul a vorbit cu nevastă-sa la telefon, că cineva s-a învoit și a plecat de la serviciu să-și rezolve o problemă personală, că șeful a zis nu știu ce în birou, că un alt coleg a plecat mai repede acasă etc.
M-am gândit cumva cu tristețe la soarta informatorului, probabil că înainte de 1989 era obișnuit să trimită hârtiile astea în altă parte, între timp lucrurile s-au schimbat, însă el n-a putut să-și schimbe obiceiurile, așa că a trimis și el informările acolo unde credea că ar trebui trimise. Noul director le-a aruncat pe toate la coș.
Cu atâtea probleme interne de orgolii și vendete, eu nu știu cum mai reușesc instituțiile astea să-și mai facă obiectul de activitate, să fie instituții publice în slujba cetățeanului. Pare - și probabil chiar este - imposibil.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Colegii astia care nu deranjeaza pe nimeni sunt acolo de mult timp, de obicei nu ridica probleme pentru a nu fi descoperiti (sunt recomandarile din timpul comunismului, pe aceleasi principii).
- Dar problema cred ca este din cauza sefului ,care l-a lasat de capul lui si nu l-a spuravegeat ,ce lucreaza , ce face , etc.