Cum a devenit Afganistanul laboratorul în care au luat naștere principalele organizații teroriste care bântuie acum lumea

Foto: Guliver/Getty Images

Continuare din episodul anterior: Adrian Stepan: Afganistan: de fiecare dată învingător, mereu învins

Armata Roşie trece munţii

O revoltă în Herat demonstrase fragilitatea instituţiilor guvernamentale şi a forţelor de ordine. Astfel că guvernul solicită sprijinul aliaţilor de la nord. După îndelungi dezbateri şi amânări, după ce liderii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice le vor explica liderilor afgani că un ajutor militar străin va înfuria populaţia, în faţa revoltelor care devin tot mai dure, URSS își trimite trupele aici.

Brutalul Taraki este înlocuit cu Babrak Kemal, șeful facțiunii anterior perdante a Partidului Democratic Popular, care va reveni asupra reformelor laice, sperând că va calma avântul războinic al triburilor. Însă războiul civil era deja în toi, mujahedinii îşi coboriseră puştile din cui, foştii absolvenţi ai Universităţii din Kabul, antrenaţi în Pakistan, vor organiza gherilele din zona rurală, pe văile munţilor şi la marginea deşertului, acolo unde autoritatea centrală nu reuşea să îşi impună autoritatea.

Va urma un joc de-a şoarecele şi pisica. Oraşele vor aparţine autorităţilor, satele insurgenţilor, iar localităţile oarecum mai importante vor fi ziua liniştite şi sub stăpânirea poliţiei, pentru ca noaptea să aparţină mujahedinilor. Armata guvernamentală, susţinută financiar şi material de la Moscova, împreună cu Armata a 40-a rusească dislocată aici, vor efectua operaţiuni tipice de cucerire a zonelor izolate, cu o desfăşurare importantă de forţe, aşa cum ruşii se pregătiseră pentru a lupta împotriva forţelor NATO în Europa. Doar că regiunile astfel cucerite vor rămâne în mâna autorităţilor câteva săptămâni de la retragerea tancurilor ruseşti de acolo, ulterior războinicii bărboşi recucerind satele.

Citiți și episoadele:

• Siria: incompetenţă occidentală, tupeu rusesc, fanatici iranieni şi petrodolari
• Cum îşi împart învingătorii „marea pradă”
• Islamul, o religie ȋn care nimeni nu a spus vreodată: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”
• De la Ghilgameş la Atatürk: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu
• De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu 
• Lupta pentru Ierusalim şi repudierea Occidentului

Dacă, la inceput, ruşii se aşteptau să rămână în Afganistan pentru şase luni, au prorogat misiunea până la un an. Până la urmă, vor pleca după zece ani, răstimp în care vor lăsa sumedenie de morţi, familii îndoliate în republicile de baştină ale soldaţilor căzuţi, militari cu traume care nu vor mai trece vreodată. La fel ca englezii înaintea lor şi americanii după 2001, ruşii vor experimenta ce înseamnă să câştigi fiecare bătălie, dar să pierzi un război. Din păcate pentru ei şi, din fericire, pentru noi, retragerea din Afganistan coincidea cu falimentul sistemului economic, social şi politic pe care Moscova îl impusese în mare parte din Europa cu forţa armelor.

Leul din Panjshir

Câţiva conducători ai mujahedinilor vor intra în istorie. Chiar dacă erau prezentaţi opiniei publice internaţionale drept nişte eroi, iar în cinstea şi amintirea unora vor fi ridicate monumente, viaţa fiecăruia are lumini, dar şi multe umbre.

Luptătorul emblematic al Afganistanului, cel puţin în Occident, este un tadjic. E vorba de Ahmad Şah Masud, unul dintre studenţii remarcabili ai Universităţii din Kabul, sunnit oarecum moderat, care putem spune că simboliza rebelul spirit afgan.

Specializarea militară a dobândit-o în taberele organizate în Pakistan şi, întors în locul său de baştină, Valea Panjshir, sau, în traducere, Valea celor cinci lei, le va da mari bătăi de cap sovieticilor şi, mai târziu, talibanilor. Mass-media occidentală l-a portretizat drept un Che Guevara al Asiei. Dincolo de convingerile religioase şi politice complet diferite – dacă ar fi trăit în acelaşi spatiu şi în acelaşi timp, probabil cei doi s-ar fi războit cumplit – este adevărat că tactica celor doi a fost aceeaşi, iar insistenţa cu care îşi urmăreau convingerile şi scopul, la fel. Numai că, aşa cum spuneam, nici Che Guevara, nici Leul din Panjshir nu erau eroi fără de prihană. Cum de altfel, nu a fost nici William Wallace, chiar dacă în capodopera cinematografică a lui Mel Gibson pare un semizeu însufleţit de zeiţa dreptăţii.

Dacă pornim de la premisa că, în orice război, morala decade până aproape de neantizare, iar soldaţii sunt mici şi insignifianţi trimişi ai diavolului pe Pământ, ce am putea spune despre comandanţii care au drept de viaţă şi de moarte nu numai asupra duşmanilor, ci şi asupra propriilor oameni? Dacă, vreodată, vreun tribunal internaţional ar trebui să judece faptele tuturor ofiţerilor care iau parte la un conflict şi ar avea puterea să administreze probele, probabil că puţini ar fi cei achitaţi.

Poate că figura ascetică a lui Masud, deosebită de a multor mujahedini neîngrijiţi, privirea de multe ori visătoare, care aducea mai degrabă a poet, decât a luptător de gherilă, valea mărginită de piscurile Hindukuş, unde se găsesc minele de lapis lazuli, piatra zeilor, cunoscută nouă mai degrabă ca smarald, unde ajungeau reporterii străini care i-au spus povestea, toate au contribuit la răspândirea legendei sale. Spre deosebire de alţi lideri rebeli, el nu doar că a organizat forţele de gherilă, ci a creat un sistem administrativ care transformase valea într-unul din cele mai sigure şi dezoltate regiuni din Afganistan.

Povestea lui Masoud nu se sfârşeşte odată cu retragerea trupelor sovietice. Regimul de la Kabul a supravieţuit încă trei ani acestui eveniment, dar preşedintele Najibullah devenise inamicul rebelilor. Dinspre nord, trupele Leului presau cel mai puternic capitala. În această perioadă, legenda mujahedinului a început să pălească, bombardamentele agresive şi lipsite de sens asupra Kabulului i-au întinat imaginea. Au urmat ororile săvârşite asupra populaţiei de aici, tadjicii având pe conştiinţă uciderea multor şiiţi.

Confruntările dintre generalii rebeli erau atât de sălbatice şi ororile săvârşite ulterior căderii lui Najibullah, ultimul preşedinte afgan, păreau a nu se mai sfârşi, încât majoritatea locuitorilor Kabulului ajunseseră să îşi amintească în culori rozalii perioada sovietică. Astfel că apariţia sobrilor şi organizaţilor talibani a fost văzută drept şansa pentru curmarea nebunescului război civil care distrusese ţara.

Odată ce talibanii au preluat capitala, Leul s-a retras în Panjshirul său. Alături de câţiva vechi camarazi au format Alianţa Nordului şi au reuşit să oprească talibanizarea completă a ţării. Însă luptele de acum erau mai dificile decât cele purtate împotriva ruşilor fiindcă „studenţii în teologie” erau la fel de dedicaţi cauzei lor precum mujahedinii săi.

În aprilie 2001, comandantul Masud făcea o vizită în Europa, unde le-a prezentat parlamentarilor europeni războiul nesfârşit din ţara sa la a cărui perpetuare pusese şi el umărul cu câţiva ani mai devreme. Înainte de a se întoarce în Panjshirul său, le-a vorbit jurnaliştilor europeni în limba sa maternă, deşi în anii tinereţii povestea în franceză jurnaliştilor străini înfruntările sale cu sovieticii.

Câteva luni mai târziu, chiar înainte ca avioanele pilotate de saudiţii lui bin Laden să se înfigă în Turnurile Gemene din New York, doi aşa-zis reporteri ajungeau în fieful său din munţi pentru un interviu. Nu au mai urmat întrebări, ci explozibilul ascuns în camera de filmat a fost detonat tocmai când Masud se pregătea să zâmbească în obiectiv.

CIA, saudiţii şi universitatea de terorism din Pakistan

Am anticipat puţin cronologia povestind despre Masud, dar, corecţi demersului istoric, ne întoarcem în anii ’80, după ce Armata a 40-a sovietică intrase în Afganistan.

Să ne amintim că eram în plin Război Rece, cele două superputeri intrând în coliziune oriunde interesele lor se intersectau pe harta globului. Astfel că Statele Unite nu puteau să rămână impasibile unei invazii sovietice şi să nu facă tot posibilul pentru a transforma aventura Moscovei într-un coşmar.

Aşa că SUA se înțeleseseră cu Pakistanul să îi permită livrarea armelor necesare triburilor paștune pentru a rezista împotriva mașinii de război sovietice, în timp ce bogații șeici ai Arabiei Saudite, promotori ai sunnismului wahhabit, surprinși de succesul Revoluției islamice șiite din Iran și temători că influența șiită în regiune se va extinde, se vor implica direct în gestiunea şi evoluția evenimentelor, evident, cu suportul CIA.

În consecinţă, Afganistanul devine nu doar locul unde se intersectează interesele celor două puteri competitoare, Statele Unite și Uniunea Sovietică, ci se transformă în spațiul înfruntării curentelor de opinie politică și religioasă din Orientul Mijlociu și într-un laborator în care iau naștere principalele organizații teroriste care bântuie acum lumea.

Gherilele afgane autonome, bine sfătuite de consilierii de la Langley, formează în 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să corodoneze lupta împotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele orașului pakistanez în care s-a constituit și în a cărui regiune au început a fi antrenați mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele șapte facțiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizație, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan și chiar China, care, în schimbul tehnicii militare trimise aici obţinea promisiunea grupurilor fundamentaliste că vor sta departe de regiunea locuită de uiguri. Principalul finanțator era Regatul Saudit. Osama bin Laden, tânărul provenit dintr-o familie saudită înstărită, îşi va începe aici cariera sa de înger al morţii.

Suportul americano-saudit se va dovedi letal pentru armata sovietică. Încercarea de a bloca ruta de aprovizionare din Pakistan a reuşit doar în parte. Tehnica militară, inclusiv tunuri şi blindate, ajungea din belşug mujahedinilor. Chiar şi ultimele noutăţi în materie au fost furnizate afganilor: deşi în prima fază armata americană se opusese livrării lansatoarelor de rachete Stinger, acestea tot au ajuns în mâinile insurgenţilor, alături de instructorii CIA aferenţi, spre groaza piloţilor de elicoptere sovietici care au descoperit, brusc, după o perioadă de clară supremaţie funestă, că orice misiunea putea avea un sfârşit tragic.

Din păcate pentru Occidentul nostru, alături de arta războiului, în taberele de pregătire din Pakistan, fidelii Profetului vor fi îndoctrinaţi şi cu conceptele celui mai radical islam venit dinspre Riad, wahabismul. De altfel, aici vor apărea şi primele tabere al-Qaeda, la sfârşitul anilor ’80.

Fără a intra în prea multe amănunte, nu putem omite că şi în cadrul al-Qaeda s-au distins două curente: unul care dorea să lupte pe teren musulman, urmând să răstoarne guvernele laice, corupte şi păcătoase de aici, iar un altul, avându-l în frunte pe bin Laden, visa la internaţionalizarea confruntării, urmând să lovească necredincioşii peste tot unde se găseau interesele Marelui Satan, adică tocmai acela care îi pregătea şi care le furniza o parte din armele necesare combaterii sovieticilor. Până la urmă, după câteva misterioase morţi ale celor care voiau să lupte pe tărâm musulman, tabăra sauditului va câştiga, iar mersul ulterior al evenimentelor îl cunoaştem prea bine.

Sovieticii se vor retrage în 1989 din Afganistan, lăsând în urmă sute de mii de morți, un guvern fragil și un război civil în care se vor remarca talibanii, “studenții în teologie”, gruparea de gherilă ce promovează un sunnism radical și aplicarea strictă a legii islamice, șaria.

Concomitent cu retragerea de aici, se prăbuşea şi Cortina de Fier, iar URSS intra în moarte clinică. Aşa că, subit, interesul Washingtonului pentru această ţară dispăreau subit. Nu acelaşi lucru se poate spune despre asociaţii lor în „afacerea afgană”, saudiţii, care vor continua pregătirea noilor „ostaşi ai Profetului”, gata să se sacrifice pentru ca guvernul afgan să fie alungat, iar americanii, foştii lor aliaţi, să sângereze peste tot în lume.

Talibanii, ISIS avant-la-lettre

În 1996, studenţii ocupau capitala și declarau Afganistanul “emirat islamic”. Totuşi, nu reuşeau să stăpânească întreg teritoriul ţării, mai cu seamă regiunile din nord, acolo unde Leul din Panjshir li se opunea cu îndârjire.

Măsurile lor șochează lumea civilizată, însă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului național și puterii de a pune capăt – prin forța armelor – războiului civil ce distrugea țara de ani buni. De altfel, doctrina talibană se potrivea foarte bine cu mentalitatea şi credinţa acestora, modul lor de viaţă neschimbându-se aproape deloc sub medievalii talibani.

Probabil cel mai rău era să fii femeie afgană în perioada talibană. Chiar dacă acum violurile nu mai erau o practică răspândită, pe de altă parte, şi drepturile de care se bucurau acestea se reduseseră aproximativ la aceleaşi pe care le avea un animal de companie al unei parizience cochete. Nu se puteau deplasa decât însoţite, nu puteau purta mai puţin de o burka de sub care se puteau zări doar ochii, nu mai aveau ce căuta într-o şcoală, din maternităţile cu ziduri crăpate răzbăteau urletele celor care trebuia să nască aşa cum se întâmpla pe vremea Profetului... o ţară de Ev mediu populată cu omuleţi purtând kalaşnikoave şi Coranuri...

Dacă talibanii nu i-ar fi lăsat pe amicii lui bin Laden să îşi pregătească fanaticii în ţara lor, iar aceştia, lipsiţi de spirit de conservare, încântaţi să devină eroi ai credinţei, iar unii dintre ei să îşi primească răsplata în virgine care îi aşteptau în paradis, să provoace cumplitele atentate din 11 septembrie, probabil că am fi privit şi astăzi din faţa televizoarelor cum descreieraţii „studenţi în teologie” mai găseau nişte statui antice numai bune de distrus şi câteva femei care nu gătiseră cum trebuie humusul pentru soţii lor executate cu public pe vreun stadion dărăpănat. 

Ultimul deceniu afgan. Când corupția distruge la fel ca talibanii

În urma operațiunii Enduring Freedom, regimul taliban era înlăturat. Aveau loc alegeri libere, instituțiile democrate reînființate. Ahmed Karzai, un paștun din tribul Popalzai, ce nu își legase numele de guvernarea talibană și cu o genealogie legată de vechea dinastie Durrani, ce guvernase Afganistanul în zorii statalității sale, devenea președinte. Va fi, însă, începutul unei perioade controversate.

O problemă cu care se confruntă multe țări islamice este tribalismul. Aceasta semnifică o complicată menținere a puterii și o federalizare, o coordonare și gestionare dificile a teritoriului de la centrul politic, puterea adevărată revenind potentaților locali, așa numiții “seniori ai războiului” care, de multe ori, repudiau tribul sau familia ce guverna. Codul onoarei paștune, fidelitatea ce trebuie manifestată față de trib, dar și răzbunarea ce trebuie adusă la îndeplinire uneori pentru motive puerile, care în lumea occidentală nu ar putea fi considerate nici măcar contravenții, apetența arătată față de diverse curente fundamentaliste propovăduite în anii războiului cu URSS, au transformat Afganistanul într-un stat greu guvernabil.

Cum acest complicat raport de forțe nu era suficient, guvernarea instaurată în urma înlăturării guvernului taliban s-a remarcat prin numeroase acte de corupție care au erodat încrederea și așa firavă în noii conducători. Familia Karzai și-a infiltrat membrii la toate nivelele decizionale ale statului, fiind comparată, în presa internațională, cu un clan mafiot, fiind supranumiți chiar “Corleone din Kabul”.

Un exemplu tipic pentru ceea ce a însemnat guvernarea Karzai a reprezentat-o Kabul Bank.

Începând cu anul 2010, în urma insistențelor coaliției internaționale ce înțelegea că noua democrația se va îndrepta spre disoluție, a fost iniţiată o campanie anticorupție. Printre “victimele” acesteia s-au numărat fondatorul și administratorul Kabul Bank, condamnați fiecae la cinci ani de închisoare pentru falimentul băncii ce adunase o “gaură” de 935 milioane de dolari. În perioada procesului a fost devoalat și modul în care se produsese acest prejudiciu: conducătorii triburilor ce susțineau guvernul beneficiaseră de finanțări fără dobândă și garanții, printre aceștia remarcându-se fratele mai mare al președintelui, Mahmood Karzai.

Din păcate, nu doar clanul Karzai a fost implicat în numeroase scandaluri de corupție. Dacă mandatul de președinte al “nașului” Hamid înceta în 2014, Afganistanul ocupă încă un loc într-un clasament al celor mai corupte state. John Sopko, șeful SIGAR (instituția americană ce superviza reconstrucția Afganistanului) declara că guvernul Statelor Unite plătea solda a 30.000 de soldați afgani ce existau numai pe hârtie (SUA sunt unul dintre contributorii importanți ce susțin cheltuielile publice afgane), banii fiind transferaţi în conturile potentaţilor de la Kabul.

De la 1 ianuarie 2015, grosul forțelor armate ale NATO s-a retras din Afganistan. A rămas un număr de 13.000 de militari, majoritatea ai Statelor Unite, cu misiunea de a oferi asistență și consultanță strategică trupelor guvernamentale, în ceea de a fost denumit programul “Resolute Support”. Această asistență s-a transformat, începând cu 2016 în participare efectivă, mai ales în misiuni de apărare a principalelor centre urbane și lovituri aeriene în sprijinul ofensivei armatei naționale, supuse unei presiuni crescânde ale forțelor talibane, dar și ale Statului Islamic.

Trebuie spus că și până la retragerea din 2014, atacurile insurgenților talibani nu au contenit. Însă, odată cu anul 2015, când aceștia au încercat capacitățile combative ale trupelor guvernamentale, constatându-le slăbiciunile, ofensiva rebelă s-a intensificat semnificativ. În 2016, de exemplu, s-au înregistrat nu mai puțin de 7.000 de morți și 12.000 de răniți în rândul soldaților și polițiștilor afgani, precum și 3.500 de morți în rândul civililor, conform datelor misiunii ONU pentru Afganistan. Cifre surprinzător de ridicate, care însă nu au atras atenția atât de mult opiniei publice internaționale dată fiind focusarea pe alte două țări din regiune cuprinse de conflicte mai necruțătoare: Irakul și Siria.

Provincia cel mai afectată de aceste atacuri talibane era Helmandul. O altă provincie, Khorasan, a devenit, din 2015, fieful local al organizației teroriste Stat Islamic, ce s-a remarcat mai ales prin atacuri kamikaze, cum a fost cel împotriva Universității Americane din Kabul. Mulți experți militari acuză Pakistanul de un joc duplicitar: pe de o parte se arată un aliat al NATO, beneficiind de programe americane costisitoare de suport militar, iar pe de altă parte, insurgenții locali beneficiază de sprijinul logistic al puternicelor sale servicii secrete ce facilitează tranzitarea înspre zonele de conflict a “ajutoarelor” militare trimise de alte state musulmane ce sprijină radicalismul islamic.

Sărăcie şi narcotice

În prezent, Afganistanul este una dintre țările sărace ale lumii. Cele mai importante venituri – evident, ilicite – sunt cele obținute din producția și vânzarea drogurilor: heroina produsă aici a plasat țara pe locul întâi în lume în această “industrie”. Se spune că doar în America de Sud nu ar fi ajuns, asta datorită cartelurilor locale ce luptă pentru exclusivitatea propriilor produse.

Conform unui raport al Agenției Anti-Drog a ONU se explică faptul că veniturile obținute din producția de narcotice asigură mijloacele financiare necesare vieții unui număr de circa patru milioane de afgani, de aici și rezistența violentă a fermierilor localnici la acțiunile efectuate de guvern în colaborare cu agențiile internaționale. Iar în 2016, concomitent cu intensificarea atacurilor talibane, a crescut și producția de opium (estimată) cu circa 40% față de anul anterior.

Iată că un alt motiv de confruntare şi secesiune faţă de puterea centrală o reprezintă lupta acesteia împotriva producţiei şi traficului de stupefiante. Mereu există ceva care să îi facă pe afgani insurgenţi.

Totuşi, în 2010, The New York Post prezenta pe prima pagină rezultatele investigațiilor unei echipe de geologi americani trimise de Pentagon: subsolul Afganistanului valorează peste 1.000 de miliarde de dolari! Și, evident, sunt neexploatate. E vorba de gaz, uraniu, minereuri feroase de o puritate deosebit de ridicată, pietre prețioase, uraniu.

Bineînțeles că adepții teoriei conspirației au concluzionat imediat că exploatarea acestora a fost principalul motiv al intervenției militare conduse de SUA. Timpul scurs de atunci a dovedit contrariul, poate și pentru că exploatarea acestora este destul de costisitoare pentru companiile occidentale, mai ales într-o țară permanent conflictuală. Ceea ce nu se poate spune și despre China, care a cumpărat mine de cupru și se pare că ar fi stipendiat un ministru pentru a obține ilegal autorizații de exploatare. Nimic surprinzător pentru a treia țară din lume în privința corupției.

Dincolo de speculații, istoria recentă ne învață că țările cu resurse bogate ale subsolului nu cunosc liniștea și nici democrația. Cauzele sunt diverse și nu se datorează “guvernului american”, mereu acuzat de diverși propagandiști de a fi răul suprem, iar evenimentele din Afganistan o confirmă.

Ultimele alegeri afgane au adus iarăşi o situaţie mai rar întâlnită. Primii doi candidaţi s-au declarat câştigătorii scrutinului care a adunat la urne mai puţin de două milioane dintre cele nouă milioane cu drept de vot, comisia electorală având nevoie de cinci luni până să anunţe noul preşedinte în persoana lui Ashraf Ghani, aflat la al doilea mandat.

Cum preşedintele Trump anunţase încă din campania electorală că va retrage militarii SUA de aici, la puţină vreme de la alegerea noului preşedinte afgan, la Doha, reprezentantul special al administraţiei americane semna cu Mullah Abdul Ghani Baradar un acord de încetare a ostilităţilor şi retragere a trupelor străine. Acest acord era semnat peste capul guvernului de la Kabul cu care talibanii nici măcar nu doriseră să discute, considerându-l marioneta puterilor occidentale.

Totuşi, această toamnă se anunţă una interesantă, guvernul de la Kabul şi talibanii iniţiind discuţii pentru partajarea puterii şi, spun ei, reconstrucţia ţării. Însă istoria recentă a Afganistanului ne spune că nu trebuie avută încredere în promisiunile fundamentaliştilor fiindcă acestea sunt respectate atât timp cât se tem de armele adversarului.

Oricum, vorba şlagărului: whatever will be, will be... sau, mai bine: Insallah!... fiindcă nimeni nu mai doreşte să îşi complice viaţa încercând să îi salveze pe afgani de propriul lor mod de viaţă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp