Foto: Ovidiu Muntean Facebook
L-am cunoscut pe Ovidiu acum vreo doi ani și m-a impresionat felul lui oarecum unic de a privi IT-ul. Are o pasiune și o dedicare pentru tot ce înseamnă tehnologie cum rar am văzut, și are o pasiune pentru oameni și pentru învățare și mai de admirat.
Am citit de curând povestea lui și m-am regăsit în multe din situațiile descrise de el. De aceea m-am gândit că nu ar fi o idee rea să o împărtășesc cu voi, poate unii vor avea ceva de învățat din ea.
Iată și povestea…
Scânteia
Mi-am descoperit pasiunea pentru informatică în clasa a 7-a, la 13 ani. La finalul unei culegeri de matematică erau câteva pagini de programare în Basic. A fost ceva care a făcut clic.
Nu aveam calculator, așa că am început să scriu cod direct pe foaie. Primul meu "calculator" a fost unul construit din cartoane, care rula programe doar la mine în imaginație. Acolo, posibilitățile erau nelimitate.
Liceul și pionieratul
Lucrurile au devenit serioase când am pus mâna pe un CIP (clona noastră de ZX Spectrum) conectat la un televizor alb-negru, și apoi pe un Intel 286. Așa a început aventura. Am făcut liceul de informatică la Reșița. În timp ce lumea programa în MS DOS și Turbo Pascal, eu eram deja fascinat de viitor: interfețele grafice. Erau anii Windows 3.11 și Windows 95. Încă din liceu, am scris o librărie în Pascal care emula interfața Windows 95 sub MS DOS.
În clasa a XII-a, am reprezentat județul Caraș-Severin la tabăra națională de la Gălăciuc, cu o aplicație unică: o simulare grafică 2D a motorului Diesel în 4 timpi.
Pentru proiectul de diplomă am creat o aplicație în Pascal care desena grafice 3D pentru funcții de 2 variabile. Cea mai mare provocare tehnică? Să găsesc și să integrez codul Assembler necesar pentru a afișa cursorul mouse-ului peste interfața grafică în MS DOS. Asta însemna să sapi adânc sub capotă, nu doar să scrii cod de suprafață, pe vremea când ne trimiteam scrisori și dischete prin poștă și internetul era un lux.
Facultatea de informatică sau, mai bine spus, lipsa ei
Nu am urmat Computer Science. Nu mai contează motivele, am ajuns la Științe Economice. Dar, în loc să mă resemnez, am transformat facultatea în propriul meu laborator de informatică. În timp ce colegii învățau economie, eu învățam programare vizuală nativă (Delphi, C++ Builder) și arhitecturi complexe (COM, DCOM).
Mi-am dat licența în informatică, chiar dacă eram la economie. Proiectul a fost o aplicație Distributed COM în Delphi pentru prognoza riscului de faliment. A fost "senzația anului" și am absolvit cu nota maximă. Practic, am demonstrat că haina (diploma) nu face programatorul, într-o perioadă în care diploma conta mai mult decât skill-urile tehnice.
Coliziunea cu realitatea
După facultate, entuziasmul meu era la cote maxime. Știam ce pot. Locuiam în Reșița și făceam naveta la Timișoara pentru interviuri: 3 ore dus, 3 ore întors, o zi întreagă investită pentru o șansă. Primul interviu a fost un duș glacial. Candidam pentru o poziție de grafică 3D. M-am prezentat cu varianta rescrisă în Visual Basic a proiectului meu de liceu (grafice 3D), o bijuterie tehnică pentru vremea aia. Intervievatorul a fost impresionat... până a văzut diploma.
Dialogul a fost scurt: "— Ne pare rău, nu avem posturi pentru economiști. — Dar eu nu vreau să fiu economist, uitați ce am construit! — Am înțeles, e impresionant, dar căutăm absolvenți de informatică. Îmi pare rău."
Acel moment putea să fie finalul. Sistemul îmi spunea că nu intru în grilă. În momentul acela mi-am dat seama că lipsa facultății de profil urma să fie o încercare foarte dură pentru mine. Aveam două opțiuni: să accept eticheta de "economist" sau să sparg zidul. Cum cuvântul "renunțare" nu exista în vocabularul meu, am ales a doua variantă.
Începuturile v2.0
Am început un program infernal de studiu. Și până atunci învățasem foarte mult, dar de atunci, tot timpul pe care îl aveam disponibil fizic l-am investit în studiu. Fără să mă menajez.
Dar nu a fost doar studiu, a fost o imersiune totală. Tot timpul meu liber a fost investit în a învăța Visual C++, MFC, mecanismele interne din Windows (message maps, callback functions). Nu învățam ca să trec un examen, învățam ca să devin vizibil.
Botezul focului: industria grea
Primul meu job nu a fost într-o companie de software, ci în inima industriei grele. Am lucrat într-un mediu critic – gândește-te la termoficare (3 ani) și industria metalurgică (9 ani), unde am participat la construirea de la zero a unui ERP in-house masiv. Acolo, IT-ul nu însemna doar "repară imprimanta". Însemna responsabilitate uriașă. Această perioadă m-a disciplinat. Am învățat să lucrez sub presiune, să găsesc soluții rapide când "ardea" și să înțeleg fluxurile tehnologice complexe. A fost fundația mea de inginer: solidă, industrială, fără ifose.
Toate acestea au durat până în 2014, când am plecat din Reșița și am devenit timișorean. Acela a fost momentul în care am decis că viitorul meu nu mai e în aplicații desktop și mentenanță industrială, ci în noul val tehnologic. Trebuia să ajung în Timișoara, hub-ul tehnologic al regiunii.
Perioada de "R&D personal"
Așa a început o perioadă de tranziție strategică. Unii ar numi-o "Jack of all trades", eu o numesc etapa de pod.
Impactul cu Realitatea: Nu ești în "Cutie" Începutul lui 2014 m-a găsit în Timișoara, hotărât să fac performanță. M-am angajat la o companie mare (non-software), unde am continuat să fac ce știam mai bine: să construiesc soluții complete. Am dezvoltat module ERP, aplicații Windows (WPF) și primele mele aplicații mobile pe tablete Android (folosind Delphi FMX). Dar eu voiam mai mult. Voiam să joc în liga mare, la companiile de software dedicate.
Calvarul interviurilor
Din 2015, am început să bat la ușile marilor companii de IT. Ceea ce a urmat a fost un șir lung și dureros de respingeri. Am descoperit un paradox frustrant: Eram un "senior" cu peste 10 ani de experiență, care construise sisteme de la zero, dar pentru cei care doar bifau căsuțe, eram un "Junior" pe tehnologia X sau Y.
Ei căutau pe cineva care știe o singură felie perfect. Eu veneam cu tot tortul, dar poate nu știam cum se taie felia exact după procedura lor.
Perioada de tranziție
Între 2016 și 2017, am reușit să pun piciorul în prag la o companie de tehnologie (nu pur software, dar cu departament intern). Acolo am făcut trecerea reală: am dezvoltat aplicații Android anexe unor sisteme complexe, folosind Xamarin și Android Studio. A fost momentul în care am simțit gustul programării native pe mobil.
Totuși, respingerile au continuat și după 2017. Motivul era mereu același și greu de înghițit: "Ești supracalificat general, dar subcalificat specific." Este greu să explici unui recrutor că un om care a învățat singur toată viața (pentru că așa au fost conjuncturile) și care a lucrat ca "lup singuratic" (One Man Show) are capacitatea de a învăța orice tehnologie nouă în două săptămâni. Ei vedeau riscul, eu vedeam potențialul.
"Jack of all trades, master of none" – binecuvântarea și blestemul
Aceasta este realitatea crudă a traseului meu: tot ce știu, am învățat singur. Fără mentori, fără roadmap-uri, fără "best practices" servite pe tavă într-un internship. Am învățat din mers, sub presiune, tehnologiile de care aveam nevoie ca să livrez proiectul ieri.
Nu am avut luxul să-mi aleg proiectele. Am luat ce oportunități au venit – puține, rare – și am scos maximum din ele.
Prețul autodidactului
Am trăit mereu cu o presiune imensă: dorința de a-i ajunge din urmă pe cei cu traseu "curat" (Facultate Info -> Internship -> Junior -> Senior). Simțeam că port un handicap invizibil – lipsa studiilor formale – așa că am muncit de 10 ori mai mult doar ca să rămân în cursă.
Rezultatul? Am ajuns să știu multe despre multe. O orizontală vastă de cunoștințe, dar fără să fiu un "master" absolut pe o verticală, așa cum cerea piața de software din Timișoara.
Paradoxul interviurilor
Acest profil de "Jack of all trades" a fost eroic în joburile mele anterioare. Acolo, faptul că știam și rețelistică, și baze de date, și cod, și hardware, a fost salvarea. Eram omul-orchestră. Dar la interviurile pentru companii de software, acest avantaj s-a transformat în cel mai mare impediment.
Definirea identității – mobile software engineer
Din 2018 mi-a fost clar că fundația pe care trebuie să construiesc mai departe și cariera mea profesională de azi înainte va fi mobile engineering. "Jack of all trades" s-a transformat într-un Inginer Software Android, care înțelege și partea de arhitectură a unei aplicații, și partea de programare.
Sunt candidatul "in-the-box" pe care îl cauți – stăpânesc tehnologia la zi – dar vin cu un avantaj major: am în spate rigoarea industriei grele și capacitatea de adaptare a omului care s-a reconstruit singur. Știu să văd imaginea de ansamblu a business-ului, nu doar linia de cod din fața mea.
Știu ce înseamnă un sistem critic industrial, știu ce înseamnă să te adaptezi și știu să apreciez valoarea unui ecosistem premium. Nu sunt doar un programator care scrie cod, sunt un profesionist care înțelege "de ce"-ul din spatele fiecărei linii.
Dragi cititori, concluziile le trageți singuri. Eu știu așa: că-n țara în care ne lăudăm cu IT-iști de valoare și cu o reputație la nivel internațional, stăm cam prost la capitolul flexibilitate și adaptabilitate la contextul global care ne cere deschidere, creativitate, sclipire de geniu etc. Mai degrabă exportăm valoarea, cu mult mai apreciată pe alte meleaguri, și aici Ovidiu este de admirat că se încăpățânează, cu stoicism, să rămână într-o țară care nu-i valorifică cunoștințele pentru simplul motiv că nu sunt validate de o facultate de profil. Cât despre recrutori, mă abțin la a spune că există potențial neexploatat și multe de învățat. Ca în mai toate celelalte domenii...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Studiile nu sunt totul, dar sunt extrem de importante. Dacă la pasiunea ta adăugai și studiile superioare de IT, creșterea ta ar fi fost exponențială. Așa, într-o lume 3D a angajărilor în care ai de a face cu o funcție de cel puțin 2 variabile (știință, experiență), ca să nu zic de 3 (știință, experiență, studii de specialitate), ai ales să te prezinți numai cu pasiunea, disponibilitatea și studiile personale neatestate. Îmi pare rău că angajările nu se fac prin probe de lucru/competență,. Până la urmă tot angajatorul are de pierdut.
Mă bucur că ai ales calea antreprenoriatului care cred că ți se potrivește cel mai bine.
Succes în continuare!