Foto Guliver/Getty Images
Acum că ecourile celor întâmplate la Ditrău, care au generat multă emoție în spațiul public românesc și nu numai, s-au mai estompat, aș vrea să vă propun și eu un alt punct de vedere, diferit de cele exprimate până acum, care sper să ajute în a vedea lucrurile puțin mai larg și să ne facă să nu ne grăbim cu concluziile.
Din capul locului vreau să precizez că nu sunt de acord și nu susțin nicio formă de manifestare a xenofobiei sau a național-sovinismului.
Acel caz de la Ditrău, care nu este unul singular la noi în țară, dar a fost cel mai mediatizat, a plecat de la un conflict de muncă între o patroană ce are doar interese comerciale și foștii angajați care proveneau din comunitatea locală, de origine maghiară. Inclusiv patroana are aceeași origine. Prin desfășurarea lui, acest conflict de muncă a condus către altceva. Majoritatea celor ce s-au exprimat public pe acest subiect, cu câteva excepții, au avut in vedere doar acel altceva, ignorând aproape total cauza ce l-a produs. Pentru că eu personal mi-am exprimat deja opiniile în comentarii la diverse articole postate zilele trecute, vreau acum să vă propun o altă abordare. Subiectul este însă unul foarte sensibil.
Aș vrea să vă povestesc, prin prisma experiențelor personale, cum i-am cunoscut eu pe srilankezi, și să vă prezint și alte lucruri legate de modul cum oameni de diverse naționalități sau etnii ajung să interacționeze la un moment dat în diverse contexte.
Eu lucrez de mulți ani în companii multinaționale din domeniul shippingului, implicit călătoresc mult și așa am putut observa multe lucruri și trăi multe experiențe.
Această cunoaștere a locuitorilor din Sri Lanka s-a produs pe două paliere: unul la bordul navelor, iar al doilea, la ei acasă. Înainte de a vă prezenta primul palier, cel de la navă, aș menționa că în toate companiile multinaționale din shipping există reguli scrise și nescrise despre cum trebuie să se desfășoare activitatea la bordul navelor lor, unde echipajele sunt compuse din marinari provenind dintr-o multitudine de țări. Uneori pot fi doar două naționalități, alteori pot fi chiar și șapte, cum am întâlnit eu odată. După știința mea, nu mai există nicăieri echipaje cu oameni aparținând unei singure mononațiuni.
Este evident că acești marinari de naționalități diferite vorbesc limbi diferite și au culturi, religii și obiceiuri diferite. Companiile importante din această industrie au investit în studii psihologice și sociologice care să releve care este numărul optim de naționalități care pot fi în același timp la bordul unei nave, dar mai ales, cine cu cine este mai compatibil. Se spune că optim este să fie trei naționalități. În plus investesc în cursuri de training privind managementul colaborării între marinari într-un mediu multicultural, cursuri pe care marinarii trebuie să le parcurgă, în special ofițerii de nivel managerial.
Companiile care ignoră aceste lucruri se confruntă cu o lipsă de performanță a activității la bord, dar și cu conflicte, uneori unele dintre cele mai nedorite. Eu personal aș recomanda ca aceste lucruri să fie însușite și de către firmele de recrutare și plasare a forței de muncă provenind din spațiul extracomunitar, dar și patronilor de la noi, care intenționează să apeleze la astfel de soluții.
Revenind acum la navă, vreau să vă spun că interacțiunea dintre marinari este limitată la activitatea principală pentru care fiecare a venit pe poziția corespunzătoare calificării și experienței sale, dar și la unele activități comune, cum ar fi activități sportive sau de socializare ocazionate de unele zile de sărbătoare, concretizate în mese festive sau barbecue party. În rest, celelalte activități cum ar fi recreerea, odihna, dar și alcătuirea meniurilor și servirea mesei, se desfășoară separat, în spații separate, pentru a se asigura astfel confortul psihic al apartenenței fiecăruia la grupul cultural și etnic în care se simte cel mai bine.
Gândiți-vă numai la cât de diferite sunt meniurile continentale, fără a-l include neapărat pe cel românesc, de cele asiatice, africane sau arabe. Și modul de a mânca este diferit, unii folosind tacâmurile clasice, pe când alții folosesc bețișoarele sau chiar mâncând cu mâna.
Atâta timp cât aceste condiții sunt îndeplinite, atunci lucrurile merg bine peste tot și fiecare se simte respectat pentru apartenența sa culturală, neexistând riscul ca cineva să se considere discriminat sau persecutat.
În ceea ce îi privește pe srilankezi, lucrez cu aceștia în ultimii trei ani, dar am mai avut o experiență anterioară de un voiaj, într-o altă companie, acum vreo 15 ani. Deși experiențele au fost diferite, pot spune cu certitudine că se poate colabora profesional cu ei destul de bine, chiar mai bine decât cu alte naționalități, dar si mai puțin bine decât cu altele, pe care, din respect pentru fiecare naționalitate, nu le voi nominaliza însă.
Majoritatea își văd de treabă, sunt respectuoși, își îndeplinesc îndatoririle profesionale, dar am întâlnit și unii slab pregătiți profesional și alții cu deficiențe de comportament, unele chiar grave. Odată am intervenit, de pildă, pentru a-l împiedica pe un marinar din subordine să nu săvârșească de agresiune, ce putea avea consecințe dintre cele mai grave, condamnate penal foarte sever, asupra unui marinar sud coreean venit de pe barja care ne furniza combustibilul într-un port sud coreean. Atunci am fost ajutat și de alți doi marinari srilankezi ce se aflau prin preajma și care au înțeles gravitatea faptei pe care colegul și conaționalul lor era pe cale să o facă.
Foto Guliver/Getty Images
Un alt lucru neplăcut ce mi-a provocat chiar și o oarecare suferință fizică, pricopsindu-mă cu o gastrită din cauza mâncării imposibile pregătită de un bucătar dezastruos, care deși spunea că a activat în restaurante de patru stele sau nave de pasageri, habar n-avea de capul lui, efectiv distrugând alimentele. Asta în condițiile în care în cambuză (camerele frigorifice pentru păstrarea alimentelor la bord) abunda de alimente de cea mai bună calitate și varietate. După vreo două luni de chin și nemulțumire din partea noastră, pentru că nu puteam mânca ce făcea el, urmate de avertismente atât verbale, cât și scrise, dar și îndrumări practice din partea managementului navei, așa cum prevăd procedurile companiei, am reușit să-l trimitem într-un sfârșit acasă, debarcându-l. Pe lângă faptul că nu știa să gătească, el nici nu înțelegea ce i se spune, pentru că și engleza îi era la fel de străină, ca și gătitul.
Cel care l-a înlocuit, tot un srilankez, ne-a impresionat încă din prima clipă. Pe lângă faptul că era într-adevăr un bucătar excelent, care știa să gătească o multitudine de meniuri, atât continentale, cât și asiatice și internaționale în general, el mai știa și arta așezării lor în farfurie. Aveam impresia că a nimerit la noi chiar unul dintre jurații de la Master Chef, mai ales că își adusese și echipamentul personal care era decupat din astfel de emisiuni. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele, pentru că am uitat să vă spun că srilankezii au numele foarte lungi și greu de pronunțat, compuse, nu ca la noi din nume și prenume, ci din nume și alte nume, care pot ajunge până la 7-8.
Acum, așa cum vă spuneam la început, voi aborda și al doilea palier al cunoașterii srilankezilor, și anume la ei acasă. Spre deosebire de o colegă contributoare care a putut ajunge în Sri Lanka profundă, eu am ajuns doar în capitala lor, Colombo. Asta se întâmpla acum vreo 15 ani, când țara lor era într-un sângeros război civil de gherilă ce a durat vreo 25-30 de ani, dintre minoritatea etnică tamilă, cu origini din India și majoritatea singhaleză. De câțiva ani acest război civil s-a încheiat oficial, dar conflictul încă există în stare latentă și mai are unele răbufniri din când în când.
La acel moment, nava pe care eram ambarcat acostase pentru o zi în portul Colombo, și cum activitățile profesionale de la navă ne-au permis, m-am hotărât să fac o vizită în oraș pentru câteva ore bune. Zis și făcut. Am mai găsit printre colegi doi companioni dornici de aceeași experiență, un rus și un neamț, asta ca să nu ies singur, pentru că nici nu era recomandat să faci asta.
Foto Guliver/Getty Images
Am ieșit din port și ne-am învârtit prin împrejurimi, vizitând un bazar local și o mică piață. Orașul arăta ca sub asediu, cu check point-uri la fiecare colț de stradă, cu soldați înarmați până în dinți, aflați în spatele unor posturi de luptă apărate de saci cu pământ și nisip, pregătiți să tragă în orice clipă în oricine ar fi prezentat o potențială amenințare. Orice vehicul indiferent de mărime și de numărul de roți era oprit și atent verificat de către soldați, folosind inclusiv niște oglinzi mari rotunde, ce aveau niște mânere asemănătoare stick-urilor de selfie din ziua de azi, dar mult mai lungi, încât să poată permite observarea vreunor potențiale bombe plasate sub caroseria vehiculului.
În acea piață am putut să ne dăm seama de nivelul sărăciei din acea țară. Erau doar câțiva vânzători oferind niște plante, legume și câteva fructe locale ce arătau toate veștejit și meschin. În bazar, la fel, în afară de niște chinezării ieftine, nu puteai vedea altceva.
La un moment dat, suntem abordați de un individ, posesor de tuk-tuk (acel vehicul cu trei roti, prezent în mai toate țările asiatice, zgomotos și înghesuit), care se oferă să ne ducă, contra unei sume modice, într-un alt loc mai bun, unde să putem face shopping pe bune, adică la un mall. Exista și așa ceva. În centrul orașului. Neavând altă alternativă, ideea ne-a surâs, acceptând pe loc, mai ales că acel posesor de tuk-tuk era zâmbitor și amabil.
Foto Guliver/Getty Images
Ne-am urcat deci înghesuiți toți trei marinarii în acel tuk-tuk, care ne-a dus hurducăit vreme de vreo 20-25 de minute până la acel mall de dimensiuni apreciabile și surprinzătoare pentru acea vreme și acele condiții. Bineînțeles că pe drum am fost opriți de vreo trei ori de către diverse patrule militare, pentru controlul de rutină. Cel mai amănunțit control a fost la intrarea în parcarea subterană a mall-ului.
Ajuns în mall, am vrut să-i cumpăr soției mele un obiect vestimentar specific locului, și anume ceva similar sari-ului indian, care este bine cunoscut. Asta pentru că mi se păreau interesante și de efect. Am găsit într-un final unul care să-mi convină și l-am cumpărat. Vânzătoarele erau foarte drăguțe și amabile, străduindu-se să-mi ofere tot ce aveau acolo și care să se muleze pe preferințele mele exprimate. Una dintre ele mi-a servit chiar și de manechin, pentru că am rugat-o să așeze sari-ul pe lângă ea, încât să-mi dau seama cum ar veni acel sari pe soția mea.
Tot de la ea am auzit o expresie ce m-a surprins, nemaiauzind-o până atunci, spunând că ea știe că femeile din „cold countries” (țările reci) sunt mai înalte. La acel moment nu știam că și alții din alte țări pot numi generic țările noastre folosind un atribut legat de temperatura medie locală, la fel cum numim noi „țările calde”. Am plecat de acolo încântat de achiziție și amuzat de chestia cu „țările reci”.
La întoarcerea în port, am folosit serviciile aceluiași proprietar de tuk-tuk, pentru că așa ne înțelesesem inițial. El s-a și ținut după noi în magazin, probabil ca să se asigure că nu ne va pierde de clienți, pentru că ofertanți erau mulți în parcarea mall-ului, dar ne-a oferit și ceva servicii de ghid ad-hoc, indicându-ne care sunt magazinele cu produsele de care eram noi interesați. Asta ca să nu pierdem timpul căutându-le singuri, mai ales că timpul nostru disponibil era limitat, nava urmând să plece chiar în acea după amiază.
S-a dovedit însă că alegerea noastră în materie de transport nu a fost foarte inspirată. În momentul în care am ajuns la destinație, în gura portului, taximetristul nostru de ocazie nu s-a mai mulțumit cu suma cerută de el inițial, la care eu am mai adaugat un tips (bacșiș) cât se poate de rezonabil, cerând o sumă cam de 20 de ori mai mare. Auzind asta, toți trei (eu, rusul și cu neamțul) am refuzat noua lui pretenție, spunându-i că nu e corect ce face, că nu așa ne-am înțeles. Rusul a fost chiar mai vocal și a început să se certe cu el.
La un moment dat, taximetristul a început să ne amenințe că va chema poliția să ne aresteze și, văzând că în apropiere se afla un soldat cu arma, l-a chemat în ajutor, spunându-i ceva în limba lor.
Foto Guliver/Getty Images
Soldatul auzind asta, se îndrepta în grabă către noi schimbându-și poziția mâinii sale drepte, din sprijinită de patul armei, pe mânerul cu trăgaci. În momentul în care am văzut asta, ne-am speriat și am coborât în grabă din tuk-tuk, încercând să ne salvăm cum putem. Am parcurs cei 10-20 de metri până la treptele ce coborau către intrarea efectivă în port, în câteva secunde. Ei nu au venit după noi!
În graba noastră de a pleca cât mai repede din acel loc, mi-am uitat în cabina tuk-tuk-ului sacoșa cu cumpărături, în care bineînțeles că se afla și sari-ul soției. Rusul, fiind mai prevăzător, și-a ținut sacoșa cu cumpărături înfășurată pe după mână, așa că nu a rămas păgubit deloc. Nici nu cumpărase mare lucru. Neamțul nu-și cumpărase nimic, așa că nici el n-a fost prea afectat. Eu însă, pe lângă faptul că i-am plătit suma cerută plus tips-ul rezonabil, am rămas foarte afectat de acea întâmplare. Ca dovadă, după atâția ani, acest eveniment de la Ditrău m-a făcut să-mi amintesc de ea și v-am povestit-o și vouă.
Această situație în care am fost puși noi nu diferă prea mult de ceea ce fac unii taximetriști bucureșteni și nu numai, cu turiștii străini, așa că eu cred că nu vă sună prea surprinzător ceea ce v-am povestit. Aici închei povestea mea despre srilankezi.
Acum, în zilele noastre ei nu mai au război civil și am înțeles că nu mai este criză de produse alimentare sau de altă natură, dar nivelul de sărăcie este totuși unul destul de ridicat. Ce nu înțeleg însă este de ce preferă ei să vină în România să muncească, în loc să meargă în Anglia sau Australia unde ar câștiga mult mai bine, unde le cunosc și cultura și unde sunt preferați și acceptați mult mai bine decât est europenii? Inclusiv politicianul englez Nigel Farage a făcut această afirmație, spunând că sunt preferați cei ce provin din fostele colonii, în locul est europenilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce nu înțeleg însă este de ce preferă ei să vină în România să muncească, in loc sa mearga in Anglia?"
Raspunsul e dureros de simplu: pentru ca nu au loc de.....romani/polonezi..si alti.cetateni UE in Anglia!
De ce nu au loc? Pentru ca vestul Europei in general prefera/incurajeaza acest tip de emigrare, un roman fiind de exemplu mult mai apropiat cultural de un englez - si deci mai usor de integrat - decat un srilankez, nu?
Pe mine altceva ma intriga la puzderia de comentarii/articole Ditrau-eze: nicio reactie din nicio parte la adevarata problema strategica si cu implicatii dramatice pe termen lung - plecarea accelerata a fortei de munca din Romania!!!!
Într-adevăr, subiectul Ditrău, așa cum a fost tratat el săptămâna trecută, a ajuns la suprasaturație. Tocmai de aceea eu am așteptat să treacă această isterie întreținută artificial chiar de formatori de opinie importanți, fără a atinge măcar problema, pe care o semnalați și Dvs, cea a exodului accelerat al românilor. Eu cred că atunci când se va vorbi serios despre asta, va fi prea târziu.
Și să știți că este numai impresia noastră că englezii ne prefera pe noi (est europenii) pentru că avem înfățișare și cultură asemănătoare. Cum spuneam și in text, confirmat și de Nigel Farage, ei îi preferă pe cei din fostele colonii pentru că îi cunosc, pe când pe noi nu. In plus, noi pretindem că suntem egali cu ei, lucru ce îi enervează. Cei din fostele colonii, nu fac asta!