Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

E prima mea lună de rezidențiat și azi a venit „acel moment” pentru care nimeni nu mă putea pregăti | „Am experimentat deja moartea primului pacient pe care îl aveam în grijă. Povara, atunci când avem ochi să o vedem, este atât de mare!”

Ana Maria Bălan

Vorba tatălui meu – de medici va fi întotdeauna nevoie - a fost refrenul care a rulat pe fundalul gândurilor mele toată adolescența și care a dictat într-o mare măsură alegerea aceastei cariere. Norocul meu e că încă din primele zile de pregătire mi-a plăcut enorm ceea ce învățam, sesiunea de examen era perioada mea preferată din an, iar anul 6, cel în care m-am pregătit pentru examenul de rezidențiat, a fost cel mai fericit an de până acum.

Mama mea, asistentă medicală, a încercat insistent să mă avertizeze despre suferința la care voi fi martoră, despre cât de dur își lasă amprenta meseria și sistemul pe rotițele care aleg să se învârte în el. Ea și-ar fi dorit să aleg altă cale, dar nu am ascultat-o. Am înțeles abia spre finalul facultății că avea dreptate, când din postura de studentă am intrat și în pielea pacienților pentru scurtă vreme, dar și în cea de aparținător. 

Ne dorim de la medicii noștri să fie empatici, să aibă compasiune și auzim aceste buzzwords din ce în ce mai des în discursul public. Fără a intra în definiții foarte nuanțate, am înțeles că cei doi termeni nu sunt interschimbabili: empatia este trăirea suferinței persoanei din fața ta, compasiunea este înțelegerea ei, de la o distanță de la care poți să și ajuți. În acest caz, dacă aș fi pacient, eu nu mi-aș dori un medic empatic, nu vreau ca suferința mea să îl paralizeze, ci mi-aș dori să fiu tratată cu compasiune, astfel ca la finalul interacțiunii medic-pacient, ambele părți să iasă pe plus. Teoria și practica, în schimb...

Am dobândit aceste noțiuni în cadrul unor cursuri și ateliere de medical humanities, un domeniu ce se ocupă de (re)aducerea umanității în medicină prin dezvoltarea sau îmbunătățirea abilităților esențiale din relațiile interpersonale in mediul clinic (gândire critică, compasiune, comunicare empatică etc).

Deși medicina bazată pe dovezi, paradigma actuală, s-a îmbunătățit considerabil nivelul de îngrijire acordată prin standardizare, îl poate pune pe pacient în următoarea situație:

„- Câte luni mai am de trăit, doamna doctor?”

„- În stadiul dumneavoastră, supraviețuirea medie este de 6 luni.”

Astfel ar putea suna un dialog tipic medic-pacient, însă din fericire mulți practicieni folosesc acest gen de statistică drept referință, nu regulă de bază. Un mod de a umaniza un astfel de prognostic este a spune „în lumea vie nimic nu e 100%”. Această replică am furat-o într-un stagiu de practică, pentru că bineînțeles, meseria noastră încă se fură. 

În timpul studenției, deși avem cursuri teoretice despre psihologie și științele comportamentului uman, nu primim o reală educație în privința abordării omului ca întreg: având o viață privată, cu pasiuni, cu suferințe, cu o familie și prieteni, sau lipsa lor, un om care își poate permite sau nu tratamentul, care poate acomoda sau nu noile schimbări în stilul de viață pe care boala lui le aduce. Intrăm în această meserie după un examen grilă și suntem aruncați în fața unor oameni care primesc vestea unui diagnostic sumbru, care poartă povara unei boli cronice sau care poate își trăiesc ultimele zile în spital.

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. O cunoșteam și știam că are un suflet bun, așa că văzând suferința prin care trecea, m-a făcut să mă gândesc la povara umană pe care o voi duce când voi fi medic. Burnout-ul este un termen devenit popular (și pe bună dreptate), iar în cazul persoanelor ce lucrează în domeniul medical este aproape inevitabilă apariția lui, fiind expuși în mod constant și sistematic nu doar suferinței umane, ci și suferinței sistemului în sine.

Societatea Multidisciplinară a Medicilor Rezidenți, alături de Asociatia Medicilor Rezidenti in Psihiatrie din Romania - AMRPR a evaluat recent burnout-ul în cadrul medicilor rezidenți, într-un chestionar adresat tinerilor profesioniști din sănătate, iar Colegiul Medicilor din România a desfășurat un studiu similar anul trecut.

Conștientizarea problemei, deși pare un pas mic, este și unul catalizator, deoarece odată vizibilă problema nu mai poate fi ignorată. Epuizarea compasională a personalului medical este unul dintre factorii ce întreține cercul vicios al sănătății țării noastre, iar eu cred că pe lângă multiplele intervenții de sănătate publică ce pot sprijini (acces facil la psiholog în cadrul unității angajatoare, crearea unor grupuri Balint, educație pentru prevenirea burnout-ului, zile libere pentru sănătate mintală), este necesar să aibă loc o schimbare în cultura noastră, în felul în care vorbim despre sănătatea mintală – da, este ok să mergi la psiholog sau psihiatru, da, este ok să iei tratament medicamentos atunci când ai nevoie, nu, nu este ok să te relaxezi cu un pahar de vin în fiecare seară după muncă, drept unică soluție pentru gestionarea stresului.

Iată-mă azi, medic, în prima mea lună de rezidențiat. Nu pretind că am nici măcar un sfert dintre răspunsuri sau că sunt echipată cu uneltele de care am nevoie pentru a face față suferinței cu care mă voi întâlni zilnic de-a lungul carierei, însă acele câteva noțiuni de gândire critică și prim ajutor psiho-emoțional pe care le-am dobândit în cadrul cursurilor de medical humanities sunt cu siguranță de neprețuit. Pe lângă acestea, am un sistem de suport necondiționat (familie, prieteni, un terapeut de încredere) pe care mă pot baza și fără de care aș merge șchiopătând.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, am experimentat deja moartea primului pacient pe care îl aveam în grijă – un moment pentru care nimeni nu mă putea pregăti. Povara, atunci când avem ochi să o vedem, este atât de mare! Atunci când nu e identificată sau când nu știm cum să o gestionăm, erodează, distruge și în acest fel se întâmplă tragediile din sistemul medical, de care ne-am săturat să auzim la știri.

Fiecare dintre noi va juca în cursul vieții, într-un mod sau altul, un rol în sistemul de sănătate – fie ca pacient, aparținător, profesionist în sănătate sau factor decizional. Problemele sunt multe, iar aici nu am făcut decât să deschid lista cu cea pe care o pot înțelege suficient de clar: nevoia de a cultiva și proteja compasiunea fiecărei persoane care joacă un rol în acest sistem.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dacă medicul a făcut tot ce a știut mai bine pentru pacient, care ar mai fi povara lui?
    Poate fi o povară pentru medic, dacă se întreabă, post factum, ce putea face mai bine pentru pacient, ca să nu ajungă prematur la capătul drumului.
    Cum medicina pare că va beneficia din plin, în viitor, de AI, cu siguranță povara asta va fi mult diminuată, concomitent cu reducerea erorilor de diagnostic sau de proceduri.
    • Like 1
    • @ Andrei Tarlea
      Problema este ca pe multi medici ii doare la basca de pacienti... spaga sa iasa.
      • Like 0


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult