Lăsați-vă copiii să greșească!

Simţul răspunderii reprezintă unul dintre cele mai preţioase daruri pe care copiii le primesc de la părinţii lor. Prin modul în care fac educaţie, părinţii cultivă această abilitate şi îi învaţă pe copii o lecţie importantă pentru viaţă: să distingă cu claritate care sunt aspectele care intră sub incidenţa responsabilităţii lor şi care nu. 

Cu toţii ne dorim să creştem copii responsabili, doar că uneori, lecţia despre responsabilitate este prost predată şi copiii pleacă în viaţă cu o serie de convingeri despre ei în raport cu ceilalţi, care îi predispun la o mare suferinţă. 

Concepţia distorsionată despre responsabilitate se concretizează într-o multitudine de comportamente care ne iau energia vitală: ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea emoţională a celorlalţi, ignorând propria bunăstare, ne învinovăţim pentru cum se simt cei din jurul nostru şi acţionăm ghidaţi de frica de a nu fi respinşi sau de a nu dezamăgi, sacrificând propriile noastre nevoi, facem lucruri în locul celorlalţi şi îi absolvim de orice responsabilitate, în ciuda faptului că pe termen lung ne simţim obosiţi, epuizaţi şi plini de resentimente.  

Cum învaţă un copil să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale?

Copiii învaţă responsabilitatea de la părinţi. Prin ceea ce fac şi spun, părinţii îi învaţă pe copii să îşi definească corect sfera responsabilităţii personale.

• Fiecare persoană este responsabilă doar pentru lucrurile care sunt în interiorul graniţelor personale (propriul comportament, propriul mod de a gândi şi a simţi).
• Fiecare persoană este responsabilă pentru propria persoană şi faţă de relaţia cu celălalt, nu pentru celălalt.
• A fi responsabil pentru cineva înseamnă să faci lucruri în locul lui, pe când a fi responsabil faţă de cineva înseamnă să îi acorzi ajutorul atunci când el nu poate să facă singur lucrul respectiv.

Ce puteţi face?

1. Oferiţi copilului un model adecvat de gestionare a situaţiilor în care greşiţi! Modelul parental reprezintă cel mai puternic context de învăţare pentru copii. Asumarea responsabilităţii pentru propriul comportament oferă un puternic mesaj de învăţare. Copiii învaţă prin observare şi imitare şi dacă există o discrepanţă între cum vă comportaţi dvs. când greşiţi (ex: vă autoblamaţi: „nu sunt în stare de nimic” sau îi învinovăţiţi pe alţii „din cauza ta am facut asta”) şi ceea ce îi spuneţi copilului în situaţiile în care el greşeşte, copilul va fi influenţat de ceea ce faceţi, nu de ceea ce spuneţi. În consecinţă, un model adecvat de gestionare a situaţiei în care greşiţi în relaţie cu copilul este să vă asumaţi răspunderea pentru propria greşeală: „Am greşit şi îmi asum responsabilitatea pentru asta! Spune-mi ce pot face pentru a îndrepta lucrurile!”. O astfel de abordare, îi permite copilului să vadă că e firesc să greşeşti şi că oricând poţi face lucrurile diferit pentru a repara sau a îndrepta ceea ce ai făcut greşit.

2. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru modul în care vă simţiţi (mai ales când trăiţi emoţii de disconfort) şi faceţi-i cunoscut copilului acest lucru! Pentru că în mica copilărie copiii au un mod concret de a gândi, ei nu au posibilitatea să înţeleagă corect cauza emoţiei lor sau a părinţilor. În lipsa unei precizări concrete din partea părinţilor, în mod automat copiii tind să se considere vinovaţi că au înfuriat-o pe mama sau îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile care apar între cei doi părinţi („din cauza mea se ceartă”). Pentru a contracara aceste efecte, este foarte important ca de fiecare dată când vă înfuriaţi şi aveţi un comportament nepotrivit faţă de copil să îi precizaţi copilului că ceea ce aţi făcut intră în reponsabilitatea dvs. („sunt furios, dar asta nu are legatură cu tine”). Furia pe care o resimţiţi nu este generată de comportamentul copilului, ci de modul în care mintea dvs. prin prisma experienţelor de viaţă pe care le-aţi trăit, a interpretat ce a făcut copilul. Cu alte cuvinte, comportamentul copilului a apăsat un buton care are legătură cu trecutul şi vulnerabilităţile dvs.

3. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru rezolvarea dificultăţilor care apar în interacţiunea dintre adulţi. Când apar probleme în relaţia de cuplu (vă certaţi frecvent, sunteţi deconectaţi sau reci unul cu celălalt), copiii tind să îşi asume responsabilitatea rezolvării problemelor adulţilor. Într-o astfel de situaţie, este foarte important să îi precizaţi copilului care este rolul lui („Ceea ce se întâmplă între mine şi tatăl tău este responsabilitatea noastră. Nu e vina ta şi nici nu este responsabilitatea ta de a rezolva aceste probleme. Treaba ta este să te joci!”). Un copil care şi-a asumat deja un asemenea rol, pune întrebări sau face comentarii care nu sunt specifice pentru vârsta lui („Tata a ieşit în oraş, tu de ce nu ieşi?”; „Ar trebui să fii mai dură cu el, face ce vrea cu tine!”; „Nu vă mai certaţi!”).

4. Oferiţi copilului un context sănătos de creştere şi dezvoltare în care să i se permită să facă greşeli! Acest lucru, presupune să priviţi greşeala copilului ca pe o oportunitate de învăţare, şi nu ca o catastrofă. Realitatea practică ne arată că, atunci când un om învaţă un comportament sau o abilitate nouă, greşelile sunt inerente. Prezenţa lor arată că suntem în plin proces de învăţare. Pe măsură ce exersăm, greşelile se reduc şi se îmbunătăţeşte performanţa. Dacă în fazele incipiente ale procesului de învăţare vă concentraţi atenţia pe performanţă şi pe greşeală („Nu ai făcut bine!”), diminuaţi motivaţia copilului de a mai exersa şi implicit contribuiţi la formarea convingerilor despre neputinţa copilului de a se descurca în situaţia respectivă sau inadecvarea personală („nu sunt în stare”; „sunt rău”).

5. Folosiţi situaţiile în care copilul greşeşte (se comportă nepotrivit, are un eşec), ca oportunităţi de învăţare a comportamentului responsabil! Faceţi un pas în spate şi încercaţi să identificaţi care este nevoia de învăţare din spatele comportamentui nepotrivit sau a greşelii. Fiecare comportament nepotrivit sau situaţie de eşec îi transmite părintelui un feedback referitor la nivelul de dezvoltare a abilităţilor copilului în momentul respectiv şi nevoia de învăţare (ce ştie să facă şi unde are nevoie să mai exerseze). Copiii nu se nasc cu abilităţile prosociale învăţate, ei le învaţă cu sprijinul dvs., exersându-le îndelung, în situaţiile de zi cu zi. În absenţa acestui sprijin şi al exerciţiului, în ciuda criticii sau penalizărilor pe care copiii le primesc, ei nu vor învăţa să se comporte adecvat.

6. Oferiţi copilului posibilitatea de a spune: „Nu!”, chiar dacă nu veţi putea ţine cont de fiecare dată de perspectiva lui! Copilul are nevoie să ştie că îi respectaţi dreptul de a-şi exprima punctul de vedere şi că îl ascultaţi, chiar dacă nu sunteţi întotdeauna de acord cu el. Acest aspect este foarte important în definirea graniţelor personale. Un copil care nu a avut posibilitatea de a spune: „Nu!” în relaţie cu părinţii lui, va avea dificultăţi la vârsta adolescenţei de de a spune: „Nu!” influenţei negative a grupului de prieteni, iar la vârsta adultă riscă să devină sclavul pretenţiilor şi dorinţelor celorlalţi, ignorându-şi propriile nevoi.

7. Stabiliţi limite clare care să ghideze comportamentul copilului într-o situaţie socială (ex: „când cineva vorbeşte, celălalt ascultă”) şi consecinţe care să aibă o legătură logică cu comportamentul! Respectarea limitelor adulţilor îl învaţă pe copil să accepte „Nu-ul” celorlalţi. Folosirea limitelor şi consecinţelor logice, vă ajută să evitaţi să folosiţi retragerea afecţiunii ca răspuns la situaţia de greşeală sau eşec. Retragerea afecţiunii apare atunci când părinţii creează un spaţiu de separare fizică sau emoţională de propriul copil (de ex: privesc copilul cu răceală; îi întorc spatele; refuză să îi vorbească sau să-l privească). Iubirea parentală este o resursă indispensabilă pentru copil, iar retragerea ei ca răspuns la situaţiile de greşeală sau comportament inadecvat, îl învaţă pe copil că greşeala implică costuri mari la nivelul relaţiei cu persoanele importante pentru el. (Burhans & Dweck, 1995). Consecinţele logice îl învaţă pe copil responsabilitatea. El are puterea de a alege cum se comportă, dar în funcţie de ceea ce face, există nişte consecinţe. Acest tip de disciplinare, formează gândirea la consecinţe, care reprezintă baza autocontrolului.

Bibliografie:

1. Cloud, H., Townsend, J. (2011). Graniţe în relaţii, Ed. Peregrinul, Cluj-Napoca.

2. Elliot,A.,Thrash,T.M.(2004).The intergenerational Transmission of fear of failure, Personality and Social Psychology, 957-971.

3. Petrovai, D., Petrica, S., Preda, V., Branisteanu,R.(2014). Pentru un copil sănătos social şi emoţional. Ed. V&I Integral, Bucureşti.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp