Când eram copil, nu-mi plăcea să merg la cumpărături. Prima dată când m-am dus singur la magazinul din sat, aveam în jur de 8 ani. Ieșisem cu un bilețel de la mama, pe care-mi scrisese ce trebuia cumpărat. Nu i-am spus nimic casierului, doar i-am înmânat biletul și banii – de fapt, eram oarecum îngrijorat să nu fiu mințit și să nu primesc restul, însă nu s-a întâmplat și m-am întors acasă înapoindu-i-l mamei.
Cu trecerea timpului, mi-am dat seama că nu-mi plăcea să merg la magazin, deoarece simțeam că „pierd” ceva acolo, ceva care era stocat în acele bancnote sau monede. Și chiar dacă primeam ceea ce aveam nevoie, știam că dau ceva în schimb, ceva valoros aflat în acei bani.
Nu cred că pot spune multe când vine vorba despre „educația financiară” pe care am primit-o acasă sau la școală. Perioada comunistă a României încă are efect asupra modului în care românii interacționează cu banii. Aș adăuga acestui lucru tensiunea din anii ’90, când inflația a scăpat de sub control, când a existat un război, aproape, în Iugoslavia, precum și trecerea de la o economie planificată la ceva „diferit”. Apoi au venit speranțele la începutul anilor 2000, spulberate și ele de criza financiară din 2008.
Când a început să se simtă criza, eram în școala generală. Îmi amintesc foarte bine un episod, în clasa a VII-a, în care un modest elev și-a întrebat profesorul de matematică: „De ce ar trebui să studiez matematica? Cum mă va ajuta?”. O întrebare normală, la care probabil se gândește orice școlar de gimnaziu. Profesorul mi-a răspuns: „Ai nevoie de matematică pentru a obține un loc de muncă!”. Auzit răspunsul, am venit cu o altă întrebare, într-o manieră destul de amenințătoare: „E o perioadă de criză, iar din cauza asta, oricum nu voi obține un loc de muncă după ce-mi voi termina studiile.” După ce s-a gândit câteva secunde, profesorul mi-a spus: „Chiar și așa, tot veți avea mai mari șanse să fiți angajați, dacă terminați școala cu note bune!”. Acela a fost un moment în care mi-am dat seama, într-o oarecare măsură, unde ne aflam. A venit ca o realizare prematură a faptului că voi avea nevoie de un loc de muncă și că, într-o zi, voi dori să muncesc – un lucru pentru care, deocamdată, nu părea să fie cazul. În familie economiseam întotdeauna, cu pretextul că „exista o criză” și că vom avea nevoie de economii pentru a cumpăra ceva. Lucruri importante, nu nimicuri pe care „nu ni le puteam permite acum”. Un exemplu relevant e cel al părinților mei: ei nu au plecat niciodată în vacanță până au împlinit 40 de ani. În mod amuzant, de fapt, un soi de haz de necaz, din cauza asta nici nu sunt în stare să merg la McDonald’s, să comand ceva specific. Părinții mei nu m-au dus acolo; nu pentru că nu era sănătos, ci pentru că nu trebuia să cheltuim pe lucruri de care, de fapt, nu am avea nevoie. Eu l-am simțit ca pe un mod frumos de-a spune: „acum nu sunt bani pentru asta”. Astfel, am crescut cu mentalitatea de a nu cheltui și de a economisi, deoarece… probabil se va întâmpla ceva rău și trebuia să fiu pregătit. În felul acesta, stai departe de lucrurile care „nu-ți trebuie” și… economisești. Banii dăruiți la zilele de naștere, cei primiți de la bunici, i-am economist pe toți, iar la 12 ani, cu ei am plătit aproape jumătate din prețul computerului cumpărat de părinți. Jumătatea strânsă de la 8 ani.
Apoi am mers la liceu, făceam navetă în fiecare zi, și din nou mi-am dat seama că banii pe care îi cheltuiam erau mulți. În ultimul an de școală am început să-mi notez totul, ceea ce s-a dovedit de mare ajutor și în timpul studiilor în România, și când m-am mutat în Spania.
În schimbul de experiență în Spania, în fața ochilor mi s-a deschis o nouă lume. Încă-mi aduc aminte prima oră în aeroport, așteptând autobuzul pentru a ajunge în orașul unde aș fi rămas un an de zile. Aeroportul din Madrid a fost ceva ce nu mai experimentasem vreodată. Puteam vedea oameni din întreaga lume sosind, așteptând sau plecând. Mâncam din sandvișul făcut de mama, apoi am trecut la covrigii Boromir, de-acasă. Nu cumpărasem nimic din aeroport, deoarece știam că nu ajunsesem acolo ca să cheltuiesc. Mai eram conștient că nu-mi permiteam să o fac și pentru că nu mi-aș fi dat într-adevăr seama cât de scumpă era viața în lumea aceea nouă. Cum se poate observa, vechea mentalitate „nu ne putem permite acum” încă viețuia în mine.
O altă noutate în Spania a fost că, pentru prima oară, foloseam zilnic un card pe care îl verificam cu o simplă aplicație pe telefon. Dintr-o dată, banii erau doar un număr pe un ecran, ceva ce nu mai puteam atinge. Și plățile online au fost ceva nou, deoarece a trebuit să rezerv un hostel pentru șapte zile. Norocul meu că… punga aia de covrigi a durat 3 zile! Mâncam de la supermarket și scriam fiecare plată de pe chitanță într-o notă Google Keep, pe telefon. Am făcut asta în prima săptămână, ca să înțeleg cât de scump ar fi să trăiești acolo, dar și să pot estima mai apoi, bugetul lunar. Încă mai am notița pe telefon, arată așa:
Abia după câteva săptămâni am înțeles, mai mult sau mai puțin, cum și care este costul noii vieți. Spre surprinderea mea, am dat și de cheltuieli suplimentare, fiindcă viața socială… costa bani. Pentru mine, probabil pentru că veneam dintr-un sat, socializarea nu însemna să cheltui. A plăti pentru petrecerea timpului liber a fost un lucru nou, noțiunea de „bani” căpătând un alt sens: „Socializarea nu este gratuită!”. Nu are rost să mint, lucrul acesta m-a surprins.
În timp ce eram în Spania, am economisit ceva. Nu foarte mult, dar destul să-mi permit să călătoresc pe ici, pe colo. Îmi amintesc că a existat chiar un moment special, pe care l-am simțit diferit. Tocmai coboram din Flixbus, în centrul orașului Porto, când privirea mi-a căzut pe un restaurant cu mâncarea scumpă și cu niște clienți eleganți, pe care nu-i întâlneai în fiecare zi. Probabil erau bancheri. În acel moment, primul lucru pe care mi l-am spus, uitându-mă înăuntru prin vitrină, a fost: „Da… chiar este o lume diferită, Abel, nu-ți poți permite asta!”. Însă nu am simțit nici resentimente, nici vreo puternică negativitate față de ei.
Călătoream cu rucsacul, mâncând tot de la supermarketuri, uneori însă, mă răsfățam încercând și produsele locale. Așa am înțeles importanța lucrurilor „scumpe” sau partea de „petrecere a timpului liber”. Am parcurs mulți kilometri pe jos, din nou ca să nu cheltui bani pe transport, ci să-i economisesc.
Totuși în perioada aceea, călătorind singur, am trăit unele dintre cele mai bogate zile de gândire pe care le-am avut vreodată. Mi-am notat acest lucru și-atunci, în Caietul meu albastru, folosit pentru drumeții:
„Sunt din nou intrigat de viața acestor oameni aparent „bogați ”… sau, cu siguranță, mai bogați decât mine. I-am văzut în Madrid, în Barcelona, acum și în Porto. Cu cămășile albe și manierele lor elegante, luând prânzul în restaurantele centrale alături de colegii lor din „club”. Îi zăresc prin sticla transparentă a ferestrelor, care par să îi păzească de ceva. Chiar dacă ei își dau sau nu seama. Din anumite motive, urmărindu-i prin ferestrele lucioase, mă simt inferior și sărac. Am în fața ochilor o imagine pe care o vedeam doar la televizor, o imagine pe care acum o percep profund, fiindcă mi se înfățișează în mod obiectiv. Cred că, totuși, aș putea avea interesante discuții cu ei… ”
Am scris asta în Porto, acum doi ani, în timp ce călătoream cu un rucsac, mâncând din supermarket și mergând pe jos toată ziua. Probabil pentru prima dată conștientizam în mod real existența unei distincții de clasă în lume. Mi-am scris rândurile intrând într-o biserică. Afară ploua. Era Paștele…
După Spania, am venit în Danemarca. Nu voi uita niciodată cornulețele cumpărate de la un supermarket în dimineața de dinaintea primei zile la facultate de aici. Hm, după cum se vede, încă știam să economisesc bani! În prima lună, aflând că viața în Danemarca era foarte scumpă, am încercat să trăiesc cât mai ieftin posibil, să scriu din nou tot ce cheltui, să fac o statistică lunară, apoi să-mi estimez bugetul lunar. Aveam o anumită sumă în „buzunar”, dar eram nesigur cât ar fi prețuit ea în lumea Danemarcei. Azi, când mă uit în urmă, mă bucur că am trăit astfel. Dacă nu aș fi făcut-o, nu aș fi reușit să rămân aici. Totuși, chiar cu mica mea comoară în economii, tot am avut nevoie de ajutorul părinților. După ce am primit întâiul salariul și întâia bursă, am înțeles mai mult valoarea orelor lucrate, a banilor câștigați, chiar și a lucrurilor pe care trebuia să le plătesc la rândul meu. Așa am stabilit costurile de trai în noua țară. În primele luni, teama că nu mi-ar fi ajuns ce câștigam era un stres constant care gravita în jurul gândului că, dacă nu mi-aș fi permis-o să o scot la capăt, neavând nici un plan de rezervă, nu mi-ar fi rămas decât să mă întorc în România.
În ultimele luni însă, tema despre importanța banilor a atins o altă dimensiune. Acum îmi dau seama că valoarea și capitalul sunt măsurate și utilizate în moduri diferite. Chiar din punct de vedere financiar sau al industriilor. Cu trecutul său comunist, România nu a fost niciodată o țară de afaceri, iar aspectul acesta, mult timp nu a fost important nici pentru mine. Cu venirea în Danemarca, într-o țară în care se poate lucra „în afaceri”, mi s-au schimbat și orizonturile. Mai mult, aici, în facultate sau în afara ei, multe persoane vorbesc despre „consultanță”, un lucru nou pentru mine, la care nu mă gândisem vreodată. În felul acesta mi-am și dat seama că nu poate exista noțiunea de „consultanță”, fără cea de „afaceri”, prin urmare „consultanța” nu a fost niciodată o „industrie” la care să mă gândesc când eram acasă. Nici întrebării: „cum se creează valoarea?”, o întrebare la care mă gândesc deseori, nu i-am găsit răspunsul. Totuși, cel puțin pricep mai bine cum să o măsor. Acum câteva luni, m-am simțit tare mândru de o mică realizare: am înțeles semnificația numelui orașului Copenhaga. København, tradus literal din daneză, înseamnă „portul comercianților”. Afacerile și comerțul de aici au o tradiție de sute de ani, localnicii jonglând secole întregi cu felul acesta de idei. Probabil e și motivul pentru care industriile precum consultanța, serviciile bancare și, recent, fintech-urile sunt atât de mari. Așa că, dacă există un stat în Europa unde să studiez și să înțeleg ce înseamnă banii, capitalul și afacerile, cred că mă aflu în locul potrivit.
Mobilepay (un fel de Revolut danez) și banii în Danemarca sunt alte două lucruri care m-au uimit, căci moneda pare să fie ceva nepalpabil. Mi-a luat destul timp să mă obișnuiesc și continui să-mi scriu săptămânal cheltuielile, fiindcă încă mă simt puțin pierdut. Unde lucrez, ca student, văd cum se duc banii: de undeva, în altă parte, doar printr-un copy-paste. Oamenii folosesc această funcțiune pentru a-și trimite sume unul altuia, doar apropiindu-si telefoanele între ele. Un lucru care mă uimește, pe care nu-l înțeleg pe deplin și de care mă simt puțin „nesigur”. Poate de aceea în alte țări va dura mult până se va trece la plățile cu banii digitali.
Revenind la întrebarea inițială „Ce sunt banii?”, voi trage o concluzie personală: știu că sunt o metodă practică și plăcută pentru a schimba bunuri sau pentru a le cumpăra, ceva ce pare să fie universal recunoscut. „Cum este creată valoarea, de ce oamenii au încredere și de ce interacționează cu banii în modul în care o fac?” sunt întrebări la care cineva ca mine încă nu poate să răspundă. Și probabil va mai dura până și alții vor găsi un răspuns. Totuși, încerc să înțeleg cât pot de mult tema iar vara asta am optat pentru un curs selectiv de macroeconomie la universitate. Deja după primele cursuri am putut înțelege că tema e foarte vastă și deja am o întreagă alta serie de întrebări asupra subiectului.
Totuși, dacă „banii” reușesc să creeze adevărate industrii în jurul lor – servicii bancare, consultanță sau fintech-uri, cred că aceste tipuri de afaceri, pe care le inventăm pentru a ne ușura viața, pot avea o mare putere de schimbare a vieții în general. Deși, ca în cazul tuturor inovațiilor social-economice, există și o latură întunecată atașată.
Versiunea în limba engleză a apărut pe CBSwire
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.