Tot ce știm despre Covid-19 în acest moment. Cum putem evita legea lui Murphy „atunci când ai un ciocan în mână orice lucru din jur îți pare cui"?

Foto APAImages / Shutterstock Editorial / Profimedia

A trecut mai mult de jumătate de an de la debutul pandemiei Covid-19 în Europa și din păcate, după toate lucrurile pe care le-am învățat despre virus, se pare că ne regăsim cam în aceeași situație ca acum șase luni. Pentru că ne confruntăm cu un număr din ce în ce mai cazuri de infectare cu noul coronavirus, spectrul unor (re)închideri ale unor sectoare ale economiei pare la fel de mare ca în primăvară. Ce știm însă până acum despre virus? Care sunt cunoștințele pe care ne putem baza în abordarea, cel puțin pe termen scurt și mediu, a acestei crize? Care este impactul crizei asupra societății în ansamblu? Care sunt alegerile care trebuite făcute? Suntem în măsură se ne ridicăm deasupra momentului și să luam măsurile echilibrate pentru a evita crize chiar mai mari decât însăși criza infectării cu noul coronavirus? Intenționez să deschid în rândurile care urmează o dezbatere cu privire la aceste întrebări și nu doar.

Nu îmi propun să discut informații tehnice despre evoluția virusului, progresia infectărilor în diverse teritorii, pentru că aceste aspecte au fost îndelung discutate în articole dedicate. De asemenea, acest articol nu-și propune să fie o analiză medicală. Își propune, pe de o parte, doar să facă o recenzie a principalelor elemente pe care le știm despre virus și despre impactul acestuia asupra noastră ca indivizi, sau ca societate, iar pe de altă parte, să atragă atenția cu privire la anumite consecințe pe care le riscăm dacă nu tratăm această criză cu un răspuns apropriat.

Ce știm despre virus până acum?

Știm înainte de toate că virusul este mai contagios decât virusul gripal sau decât SARS-Cov-1 sau MERS și mai ales că este mai capricios. Nu știm încă de ce virusul se manifestă mai agresiv decât celelalte virusuri de acest tip, chiar în situații în care ipotezele îmbolnăvirii nu s-ar confirma conform teoriei, altfel spus de ce se îmbolnăvesc pacienți tineri sau pacienți fără comorbidităti, la fel cum nu știm de ce în cazul unor pacienți în vârstă, sau chiar cu comorbidități, virusul nu este letal.

Știm că anumite categorii de persoane sunt mai vulnerabile decât altele: persoanele în vârstă, persoanele cu comorbidități, în special, diabet, obezitate, probleme cardiace sau chiar cancere. Foarte probabil, sistemul imunitar al persoanelor care intră în aceste categorii (vârstă + comorbidități) este deja activat în lupta cu boli specifice bătrâneții sau legate de comorbiditățile amintite. Este ca și cum o armată are deja soldații activați pe anumite câmpuri de luptă, iar când un inamic nou, de tip zombie (necunoscut), intervine în peisaj, nu doar că va găsi un teritoriu cu mai puțini soldați disponibili, însă când soldații se vor trezi că acest zombie pune în pericol chiar supraviețuirea întregului sistem, se vor activa la un nivel superior. Însă, în anumite situații, aceștia tind să rămână supra-mobilizați, creând acea super-inflamație despre care se vorbește (furtuna citokinelor) și care care devine ea însăși o problemă, pe lângă prezența virusului propriu-zis.

Știm că virusul atacă sistemul imunitar dobândit (specific), după ce va fi trecut de bariera sistemului imunitar înnăscut (nespecific). Nu știm de ce se întâmplă acest lucru, însă știm că în acel moment sistemul imunitar se lansează într-o luptă de tip „care pe care”, ajungând să creeze super-inflamația mai sus amintită prin activarea în special a citokinelor pro-inflamatorii. Aceste citokine acționează ca un fel de cercetași ai sistemului imunitar care, în momentul în care identifică patogeni, trag semnalul de alarmă pentru activarea componentelor sistemului imunitar responsabil cu eliminarea acestora. În condițiile unei supra-activări a sistemului imunitar prin aceasta furtună a citokinelor, organismul nu luptă doar cu virusul, ci și cu inflamația.

Inflamația este în mod natural stinsă prin celălalt tip de citokine, adică citokinele anti-inflamatorii (acestea funcționează ca niște pompieri, care „sting” activitatea citokinelor pro-inflamatorii atunci când pericolul a fost eliminat), însă dacă acest lucru nu mai este posibil, pentru că au fost depășite cote de avarie inflamatorie, se apelează la medicație specifică (în principiu corticosteroizi).

Știm că în cazul în care mecanismele anti-inflamatorii nu sunt eficace, inflamația se extinde către organele principale precum inima, plămânii, ficatul sau rinichii, iar astfel virusul se poate dovedi fatal, pentru că funcționalitatea acestor organe este definitiv afectată. Un rol important în aceste condiții îl au comorbiditățile, pentru că acestea presupun deja un nivel ridicat de activare a sistemului imunitar.

Vestea bună este că, chiar dacă nu există un tratament curativ deocamdată (și foarte probabil nu va exista un răspuns de tip „ia ibuprofen dacă te doare capul”) există medicație alternativă, care s-a dovedit a fi eficientă în foarte multe situații. Soluția alternativă constă într-o combinație de medicație anti-inflamatorie, antivirală, anticoagulantă și în anumite situații chiar antibiotice. De cele mai multe ori, această medicație combinată s-a dovedit eficientă, mai ales în situațiile în care prezența virusului a fost identificată rapid. Probleme apar când simptomele Covid-19 se suprapun cu cele ale unor infecții virale asemănătoare, iar măsurile profilactice întârzie.

Tot preventiv, s-a dovedit a fi utilă suplimentarea dozei de Vitamina D, unul din cele mai puternice anti-inflamatoare produse în mod natural de organism. Vitamina D este produsă din colesterolul din piele prin expunerea la razele soarelui. Printr-un dublu proces de activare în ficat și rinichi, Vitamina D ajunge să ajute în procesele anti-inflamatorii din organism generate de activitatea metabolică naturală. Pentru că aceasta din urmă este poate cea mai naturală activitate a organismului, după respirație, consumul de Vitamina D este în principiu ridicat, astfel că este posibil ca doza necesară pentru procese anti-inflamatorii noi, precum cele generate de prezenta Covid-19, să fie insuficientă. Suplimentarea dozei de Vitamina D trebuie făcută cu precauție, pentru că chiar dacă există o nevoie constantă pentru această vitamină, consumată în exces, aceasta poate fi periculoasă.

Mai știm că doar un mic procent dintre cei care contractează virusul dezvoltă simptome grave care au nevoie de intervenție specializată într-un cadru spitalicesc. De asemenea, chiar dacă gradul de contagiozitate este mare, sau chiar mai mare decât al unor pandemii similare, mortalitatea nu pare să urmeze tendința contagiozității, iar acest lucru ne poate conduce către concluzia că suntem în fața unui patogen foarte contagios și capricios, însă nu atât de letal pe cât credeam, cel puțin la început.

Știm mai multe acum despre virus decât acum 6 luni, însă panica s-a răspândit la fel de repede ca virusul

La începutul pandemiei, problema principală estimată de mai toată lumea a fost limita sistemului sanitar de a trata un număr mare de cazuri critice. Problema s-a pus în realitate în toate sistemele medicale din lume, mai ales că foarte rar sistemele ajung să fie întinse la maximum. Indicatorul de testare a sistemelor medicale a fost considerat abilitatea secțiilor de reanimare de a trata pacienții în stare gravă prin intubare, iar aici limita s-a dovedit numărul de unități de reanimare disponibile ATI (paturi și echipament special) și disponibilitatea personalului (în principal medici anesteziști). Dacă pentru prima categorie problemele par sau au părut că pot fi rezolvate prin reorientarea unor linii de producție ale unor întreprinderi către producția de echipament ATI și prin achiziții publice rapide/simplificate, din păcate a doua problemă este mai greu de rezolvat pe termen scurt, pentru că un medic anestezist (bun) se pregătește în timp, iar România, din păcate, a fost fundamental afectată de exodul medicilor din ultimii ani. Tot din păcate această problema nu poate fi rezolvată pe termen scurt, însă anumite amenajări geografice ale personalului medical pot fi imaginate.

Din perspectiva prevenției, varianta câștigătoare la început a fost carantina totală a populației și, în consecință, închiderea unor industrii (horeca, turism, entertainment, sport), în principal, industrii cu un nivel ridicat de interacțiune socială. S-a estimat că închiderea acestor industrii va aplatiza curba de infectare, oferind timp sistemelor medicale să înțeleagă mai bine virusul, transmisibilitatea acestuia și mai ales să pregătească sistemele medicale cu echipamente și formarea personalului. Aceste măsuri s-au dovedit a fi câștigătoare, iar la începutul verii, timid, activitățile din industriile mai sus amintite s-au deschis și și-au reluat activitatea. 

Din păcate activitatea economică funcționează în baza unui element esențial, precum încredere, în lipsa căruia schimburile comerciale sunt puternic afectate. Cum protecția sănătății se află la primul nivel al piramidei lui Maslow, în ciuda dorinței oamenilor de a avea o viață „ca înainte”, mecanismul economic nu s-a reluat la capacitatea așteptată, astfel că intervenția guvernelor a fost mai necesară ca oricând. Astfel, au apărut măsuri de amânare a plății ratelor bancare de către companii, măsuri de ajutoare de stat pentru capital de lucru, măsuri pentru susținerea șomajului parțial, măsuri de încurajare a telemuncii etc. Toate acestea în condițiile unei scăderi a cererii în domenii care fie necesită capital semnificativ pentru funcționare și angajează mulți oameni (i.e. industria auto sau industria aeronautică) sau în industrii în care contactul social este principalul mecanism de consum (i.e. industria de lux, haine, bijuterii, parfumuri etc). În privința celei de-a doua categorii, pentru că interacțiunea socială a devenit minimă, a dispărut cumva și nevoia de a se arăta în public „într-un anume fel”, principalul mecanism al comportamentului de achiziție în aceste sectoare. Continuarea măsurilor de carantină și/sau telemuncă pot afecta structural nevoia pentru astfel de produse, iar aceste industrii vor trebui să-și reinventeze modelele de funcționare. Nu că n-am fi știut, însă am ajuns să conștientizăm în timp real cât de integrată a ajuns economia mondială și cum distrugerea chiar și a unor mici zale din lanțul economic poate afecta profund stabilimentul economic creat în toți acești ani.

Odată cu îmbunătățirea indicatorilor infecțioși către începutul verii, s-a deschis calea către o viață „ca înainte”, iar oamenii au plecat în vacanță, la începutul toamnei copiii s-au întors la școală, în multe situații în aceleași condiții „ca înainte”. Posibilitatea de a călători și una dintre căile consacrate de răspândire a viruslui, i.e. interacțiunea copiilor la școală, au făcut ca începând cu luna septembrie, și mai ales în octombrie numărul cazurilor să explodeze, iar guvernele s-au găsit din nou în situația de face față unor noi limite ale sistemelor medicale. În multe state, cel puțin din Europa (cu excepția Suediei), carantina totală sau parțială apare ca fiind soluția la îndemână, trăind cu speranța că impactul economic al acesteia este cunoscut (sau poate nu?). Numărul mare de cazuri înregistrate acum (octombrie 2020) este în rândul populației mai tinere, poate pentru că populația vulnerabilă a înțeles să se protejeze, chiar dacă decesele înregistrate se dovedesc a fi în continuare în marea lor majoritate în legătură cu persoanele cu riscuri ridicate (vârstă + comorbidități).

De-o manieră generală Europa și/sau America (i.e. Occidentul) au reacționat mai puțin bine la această criză față de țările din Asia sau America de Sud și chiar Africa, și în special țările din Asia de Sud-Est, astfel că au fost multe întrebări în legătură cu acest subiect. Este greu de tras o concluzie clară în legătură cu aceste diferențe, însă putem specula câteva idei pe marginea acestui subiect. Bunăoară, una dintre cauze ar putea fi alimentația din spațiul occidental, care, în special după Cel De-Al Doilea Război Mondial, prin aportul excesiv de carbohidrați a creat premisele bolilor care se dovedesc buclucașe în circumstanțele date. De asemenea Occidentul nu a cunoscut recent astfel de pandemii, față de țările din Asia unde, pe de o parte, acestea sunt mult mai dese, iar pe de altă parte purtatul măștii este o cutumă mult mai răspândită. În legătură cu primul aspect, din nou se poate specula că aceste lucruri s-au întâmplat pentru că în societățile respective interacțiunea dintre om și mediul sălbatic este mult mai permisivă decât în alte regiuni ale lumii. De asemenea, societățile trăiesc în zone supra-populate, iar apropierea socială (fix cea opusă distanțării sociale de care avem nevoie acum) este superioară celei din Occident.

Ar mai fi de menționat un lucru inedit în legătură cu rebalansarea raportului dintre media tradițională și „social media”. De câțiva ani platformele „social media” au intrat în viața noastră, iar știrile sunt din ce în ce mai mult consumate prin aceste canale. Astfel criza Covid-19 s-a dovedit a fi o bună oportunitate pentru media clasică (în special TV) de a recâștiga terenul pierdut în ultimii ani în favoarea „social media”. Pentru că potențiala infectare cu acest virus nu se poate întâmplă online, ci în spațiul fizic pe care o persoană îl locuiește, media clasică a preluat o parte din comunicarea cu publicul local pe care poate îl pierduse în defavoarea „social media”. Până la acel moment, publicul își prelua informațiile esențialmente din „social media”, în special datorită mecanismelor psihologice pe care care aceasta a reușit să le impună în viață noastră: cum ar fi like, recomandări de articole din partea prietenilor sau în grupurile din care facem parte etc. Sunt notorii imaginile din primăvara lui 2020 (martie-aprilie) în care televiziunile arătau extensiv imagini cu cozile dricurilor de la cimitirele din Lombardia. Circulația rapidă a informației a făcut ca astfel de imagini să fie rapid preluate de alte televiziuni, iar efectul natural a fost inducerea unei stări de panică generalizate. La urma urmei, cine nu s-ar panica în fața unei astfel de situații? Totuși, situația fiecărei țări este foarte diferită, iar acest lucru s-a dovedit corect ulterior, însă într-o pandemie panica este la fel de contagioasă ca și virusul însuși. Din fericire, chiar prin intermediul „social media” am reușit să avem acces la mult mai multă cunoaștere decât ar fi putut împrăștia media clasică, iar acest lucru a limitat panica, fără să o elimine complet, din păcate.

Folosirea metodelor lunetiștilor în locul celor folosite de artileriști ar putea fi soluția momentului

Din câte înțelegem la momentul de față, în lupta cu Covid-19 se folosesc actualmente mai degrabă metode specifice artileriei și mai mai puțin metode utilizate de lunetiști. Cele șase luni scurse de la debutul crizei ne-au ajutat să înțelegem multe lucruri despre virus, chiar dacă sunt încă multe care ne scapă, astfel că poate ar fi util să le folosim judicios.

Știm, de exemplu, că infecția în masă se realizează prin intermediul evenimentelor de masă acolo unde schimbul de picături purtătoare de Covid-19 este ridicat. Știm de asemenea că infecția în masă depinde de durata contactului intre subiecți, de ventilația spațiului în care subiecții activează, de gradul de infectare al transmițătorului și de gradul de aglomerare a mulțimii respective. Japonia, bunăoară, a ales să recomande populației o regulă relativ simplă, și anume să evite mulțimile, în spații închise acolo unde contactul apropiat nu poate fi evitat.

Știm, de asemenea, că există cu precădere o populație vulnerabilă la noul coronavirus: persoanele în vârstă și persoanele cu anumite comorbidități.

Mai știm că masca este eficace în proporție covârșitoare, chiar dacă nu oferă protecție completă. Aceasta este un instrument atât de protecție individuală, cât și unul de protecție colectivă, atunci când prin purtarea măștii evităm contagierea celor din jur. În realitate, sunt foarte mulți alți factori care pot duce la infectarea unei persoane, însă ce este cert este că masca poate juca rolul unei bariere evidente împotriva infectării, oricât de multe teorii s-au tot inventat în jurul acestui subiect. Desigur, purtarea măștii trebuie însoțită de toate celelalte măsuri de distanțare socială, igienă sau expunere la virus, care pot limita sau crește încărcătura virală pe care o riscă cineva.

Mai știm, de asemenea, că imunizarea colectivă nu va fi obținută prea curând, iar abordarea superficială a acestui subiect poate fi riscantă atât din punct de vedere medical cât și politic. La urma urmei doar o singură țară testează la momentul de față această ipoteză, iar ipoteza imunizării colective se poate dovedi arma esențialmente populistă și chiar politică în special în țările în care în această perioadă sunt așteptate alegeri la diverse nivele. E simplu să fluturi libertăți individuale, când exprimarea acestora poate reprezenta un risc evident, în condițiile creșterii gradului de infectare într-o anumită societate.

Nu mai puțin important, vaccinul mult așteptat poate avea la rândul sau anumite limite atât medicale cât și politico-sociale. Este de departe preferabil un vaccin bine testat, cu potențiale efecte colaterale binecunoscute, în defavoarea unui vaccin rapid, care poate avea efecte colaterale letale. Totuși realist vorbind, testarea și producerea în masă a unui astfel de vaccin iau timp și nu puțin. A face altfel ar însemna să optăm împotriva principiul esențial al jurământului lui Hipocrate „Primum non nocere”. În plus, dacă un vaccin ar crea mai multe probleme decât soluții, epoca circulației informației cu viteza luminii în care trăim (numită și cea a post-adevărului) ar submina o întreagă industrie (medicală) și ar limita încercările acesteia de a răspunde unor provocări de tip Covid-19 în viitor, care din păcate ar putea să nu fie puține.

Ar mai fi de spus că de multe ori pentru oameni vaccinurile funcționează după principiul „sunt bune, dar să înceapă cu alții”. Fiabilitatea vaccinurilor funcționează precum platformele participative în care părerile (potențial bune) ale unor pacienți pot ajuta atât producătorii, cât și utilizatorii să îmbunătățească produsul. Este greu de anticipat gradul de adeziune al populației la un astfel de vaccin, însă procesul poate fi de durată și va depinde de eficacitatea și transparența rezultatelor colectate.

Soluții complementare de scurtă și lungă durată ar putea limita impactul asupra economiilor lumii

Zecile de milioane de teste care au fost făcute (în special PCR) au avut rolul de a lua măsuri imediate în legătură cu persoanele infectate. Pe de altă parte, în cazul persoanelor testate negativ, testul realizat de cele mai multe ori reactiv, este mai degrabă nerelevant, pentru că, având în vedere gradul ridicat de contagiozitate a virusului, infecția se poate realiza în câteva ore după test, astfel că acesta își dovedește inutilitatea pe termen scurt și mediu. Nu cred însă că există o soluție alternativă din acest punct de vedere, pentru că la urma urmei dovedirea cazurilor pozitive conduce rapid la măsuri de izolare și limitare a răspândirii virusului de către persoana infectată.

Ar fi totuși o măsură imediată care poate fi un complement calitativ la testele PCR și anume realizarea unor „sondaje de infectare” similare cu cele care se realizează pentru alegeri. Bunăoară, un astfel de sondaj, realizat pe un eșantion reprezentativ și calitativ corect poate oferi proactiv nu doar o imagine a imunizării colective la un anumit moment, ci și informații calitative și detaliate cu privire la categoriile sociale expuse riscului. Desigur, astfel de eșantioane ar trebui create, ar trebui să existe voluntari, însă cred că voluntariatul în acest domeniu ar fi chiar mai bine primit decât donarea de sânge, pentru că participa la crearea unui bun colectiv imediat și important pentru toți: sănătatea colectivă. Personal n-aș avea nicio problemă să mă înscriu ca voluntar pentru un astfel de sondaj. Organizarea regulată a unor astfel de teste ar permite nu doar înțelegerea gradului de imunizare colectivă la un moment dat, ci și riscurile diverselor categorii sociale și poate chiar și dinamica socială a acestora și ar permite unele măsuri proactive pentru înțelegerea răspândirii virusului. Acest lucru ar putea în final modula pe termen lung răspunsul autorităților în baza informațiilor colectate.

De asemenea anticiparea vulnerabilității unor categorii sociale ar fi putut evita unele consecințe ale actualei crize. Se așteaptă ca PIB-ul României să scadă cu un procent cuprins între 4% și 6%, ceea ce reprezintă o scădere de cca 10 miliarde € numai pentru 2020. La această scădere se va adaugă creșterea datoriei publice contractate pentru a susține măsurile economice (se estimează că datoria publică va crește la cca 45%, sau cu cca 5% față de datoria publică de dinainte de criză) și imposibilitatea de a realiza cheltuielile de capital, i.e. investițiile publice, de care țara are atâta nevoie (infrastructura, sistemul de sănătate, educație etc). Practic, fiecare român va datora în plus pentru datoria publică cca 1.000 €.

Alternativ, am putea gândi un sistem prin care putem monitoriza calitativ sănătatea publică pentru a putea interveni mai rapid asupra categoriilor sociale cu risc crescut (persoane hipertensive, obeze, diabetice etc.). Un astfel de sistem de monitorizare și de alertă modulată ar costa (mult) mai puțin și ar putea permite intervenția asupra populațiilor vulnerabile, eficace și la timp. Practic un set de analize complet pentru un cetățean ar costa (mult) mai puțin decât cei 1.000 € amintiți mai sus, s-ar realiza o singură dată, la fel cum anumite categorii sociale ar putea fi exceptate pentru că nu ar intra în categoria celor vulnerabile, cum sunt copiii sub o anumită vârstă (cel puțin pentru Covid-19). Desigur, sunt foarte multe implicații de tip GDPR, însă dacă ne imaginăm că la momentul de față sunt cca 1,2 milioane de viruși nestudiați care ar putea apărea subit și crea un impact similar lui Covid-19, analiza acestei variante merită abordată pe termen mediu și lung. 

În condițiile date, cred că este insuficient să așteptăm vaccinul și/sau imunizarea colectivă, cum la fel de insuficientă se poate dovedi și închiderea economiei după modelul intervenției cu artileria. Anumite măsuri luate în primăvară, extreme dar necesare, poate nu-și mai au sensul acum, când știm mult mai multe despre virus, despre dispersia și despre tratarea lui. Este poate la fel de adevărat că măsurile luate au nevoie de consistență, însă din nou, nu pentru că am folosit artileria la un moment dat, ar trebui să o folosim și acum, când știm mai multe despre inamic. Exista și aici poate o inerție a sistemelor care la un moment dat au luat acele decizii extreme, însă în condițiile date, acum măsurile ar merita o reflexie aprofundată. O intervenție modulată care să protejeze categoriile sociale vulnerabile poate fi mult mai benefică pentru toată lumea și ar permite continuarea activităților economice în forme care au creat valorile de care ne bucurăm acum, sau mă rog, de care ne-am bucurat până de curând (călătorii, muzee, teatre, concerte, cinematografe etc.), toate, însă, în condițiile de protecție nou imaginate ( purtarea măștii, distanțare socială, igienă etc.).

La urma urmei, guvernele sunt dependentele de taxele plătite din activitățile economice dintr-o anumită țară și chiar dacă indicatorii macro-economici reprezintă doar un număr, mecanismele economice trebuie să fie sustenabile, atât pentru generația noastră, cât și pentru generațiile viitoare. Astfel, sustenabilitatea rimează cu continuitatea și nu cu încetarea sinusoidală a activităților economice. A proceda altfel ne poate conduce în fața unui colaps economic, dar și a unuia pe care încă nu-l cuantificăm, și anume unul socio-psiholog. Acesta din urmă va fi generat de șomajul crescut, depresie, violența conjugală, alcoolism, generații insuficient educate și cu acces limitat la piața muncii, boli autoimune generate de stres, iar enumerarea poate continua. Toate acestea ar putea avea un impact nuclear asupra economiilor lumii și dintr-un astfel de colaps se revine greu. Ne va lua un timp incomensurabil să refacem aceste mutații psihologice, pentru că sistemele lucrează inerțial, iar integrarea economică la care am ajuns este un catalizator, doar când economiile funcționează la viteza de croazieră.

Imunizarea colectivă și vaccinul ar trebui să fie bonusuri pentru reconstrucția economică și socială pe care o încercăm deja, însă nu ne putem baza prea mult pe o acțiune cu efect îndoielnic (imunizarea colectivă) și pe una cu un impact și o adopție încă necunoscute (vaccinul). Ar mai fi de amintit că banala gripă nu a dispărut în ciuda vaccinului disponibil și cu acces democratic, iar acest lucru ne poate spune un singur lucru: dacă Covid-19 nu vă dispărea după modelul în care a dispărut SARS-Cov-1, va trebui poate să trăim cu acesta la fel cum trăim cu gripa, adică pentru o perioadă îndelungată, sau poate pentru totdeauna. Nu cred însă că ne permitem să închidem economia sinusoidal, pentru că la sfârșitul acestui proces s-ar putea să nu mai avem mare lucru și să ne trezim într-un scenariu pe care nici cel mai prolific scenarist de horror science fiction nu l-ar fi putut imagina.

Cred că pur și simplu va trebui să trăim cu toții responsabil cu acest virus, da, mai contagios, și da, mai capricios, însă va trebui să lăsăm economiile să funcționeze, e drept într-o paradigmă socială și societală diferită de cea cu care am fost obișnuiți până în februarie 2020.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp