Un telefon pentru profesoara de mate: „- Doamna dirigintă, știați că vine Mireille Mathieu? V-am luat un bilet...”

Maria Elena Panaitopol este profesoară de matematică la un liceu din Capitală. Soțul său, Laurențiu Panaitopol, a fost unul dintre cei mai reputați matematicieni și profesori universitari români. „Laurențiu Panaitopol” dă numele unui concurs școlar de științe, care încearcă să selecteze și să adune laolaltă mințile strălucite ale generației tinere.

Într-un interviu pentru Republica, doamna Panaitopol explică felul în care îi face pe copii să înțeleagă și să iubească matematica și descrie relația pe care o are cu elevii care i-au trecut prin clasă. „Eu susțin cu foarte multă ardoare legătura permanentă profesor-elev, acest dialog, deschis uneori și spre lucruri ce nu țin strict de materie. De pildă, am primit un telefon de la niște foști elevi:

- Doamna dirigintă, știați că vine Mireille Mathieu? V-am luat un bilet. Mai țineți minte când noi ascultam mult rock, iar dvs. ne-ați spus că mai există și altceva, precum șansoneta? Și ne-ați adus discuri cu Mireille Mathieu și Édith Piaf.

Eu nu-mi mai aminteam, dar iată, cu elevii trebuie să discuți multe, chiar dacă ești de mate”.

De asemenea, doamna profesoară Maria Elena Panaitopol ne-a vorbit despre concursurile organizate în memoria celui mai însemnat problemist român. Ele reunesc anual sute de elevi, cea mai mare participare înregistrându-se în București (circa 700). Ne-a vorbit și despre visul dumneaei, de a scoate o carte cu problemele compuse de soțul său. În prezent, editura a adunat 600 de probleme, iar alte câteva mii se află în arhiva proprie. Din biografia pasionantă a ilustrului matematician, rememorată de dumneaei, e de reținut și episodul neplăcut al eliminării din facultate în anul 1958, din pricina originii nesănătoase (tatăl, ofițer în armata regală). Laurențiu Panaitopol, student în anul al II-lea la Matematică, a fost exmatriculat și trimis să lucreze la uzina „Timpuri Noi” ca frezor de roți dințate. 

Iată, mai jos, interviul cu Maria Elena Panaitopol:

Cum a reușit să treacă peste acest moment greu al exmatriculării?

Soțul meu a fost un om foarte ambițios. De pildă, el povestea cum s-a apucat de matematică. Când era copil, într-una din clasele de gimnaziu, a fost trimis la olimpiadă și nu a făcut nimic. Atunci a venit acasă și s-a apucat de învățat. Până la sfârșitul verii a făcut materia pe următorii câțiva ani, de unul singur. Apoi, la toate concursurile a luat premiul I pe țară. Deci bănuiesc că această ambiție și dragostea pentru matematică și pentru cei din jur l-au făcut să treacă peste toate obstacolele. Era un om extrem de generos, își iubea studenții și tot ce făcea. A stat doi ani în fabrică și a avut un maistru, căruia a vrut să-i ușureze munca. A calculat în cât timp se producea o piesă cu ajutorul roților dințate și i-a spus că nu trebuie să o păzească, ci poate să revină după un anumit interval. Asta l-a impresionat pe maistru, l-a făcut să-l aprecieze și în mare măsură reprimirea la facultate s-a datorat recomandărilor din fabrică, ca și rectorului Gheorghe Mihoc.

Avea starea de spirit de a se gândi la inovații? Nu resimțise descurajare sau chiar ranchiună din cauza a ceea ce i se întâmplase?

Nu, nu simțea niciun fel de ranchiună. Ba chiar eram mirată că la un moment dat vorbea prietenește la telefon cu niște persoane care în ședința aceea de pomină din UTC, la facultate, luaseră cuvântul împotriva lui. Efectiv, vorbea cu ele ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai țin minte ceva similar. După ce i s-a permis să termine facultatea, a fost totuși repartizat într-un sat, la Remuș, spre deosebire de alți colegi, care au putut rămâne la Institutul de matematică sau în facultate. La un moment dat, unul dintre acești colegi, invitat la noi acasă, i-a spus cu sinceritate: Știi, eu m-am bucurat când te-au dat afară din facultate, pentru că m-am gândit că tu o să răzbești oricum și ai lăsat locul pentru noi. Soțul meu s-a schimbat pe moment la față, dar a început să discute altceva. Apoi ne-am mai întâlnit de nenumărate ori, prietenește, cu acel coleg. A avut puterea să treacă peste lucrurile astea. Poate și acesta e un motiv pentru care a fost prețuit de atâția oameni. De pildă, acad. Solomon Marcus îl aprecia mult. Mi-a și dedicat un exemplar de carte, scriind cu majuscule: „Mariei Elena Panaitopol, în amintirea OMULUI ȘI PROFESORULUI LAURENȚIU PANAITOPOL.”

Dvs. însevă sunteți profesoară. Ani de zile ați fost și mentor, primind în practică pedagogică mulți studenți. Ce sfat i-ați da azi unui profesor debutant?

În primul rând să iubească meseria aceasta, să-i iubească pe elevi, să aibă foarte multă răbdare și să se pregătească pentru ore. Să nu intre în clasă fără „a-și face lecțiile”. Să se gândească ce a făcut data anterioară, ce nu a fost prea bine înțeles și să insiste pe acel lucru. Trebuie să avem tăria de caracter să ne pregătim temeinic pentru oră, nu să improvizăm și să ne împrospătăm memoria întrebând „ce-ați avut, copii?”. Sigur că se poate și improviza, dar e mult mai bine dacă te gândești dinainte ce vrei să faci. Copiii sunt foarte diferiți, de aceea trebuie să te gândești atent ce predai și cum. Făcând de atâta vreme meseria asta, eu am ajuns la concluzia că, cel mai adesea, nu e vorba de faptul că un copil nu poate, ci că el nu a înțeles. Într-un anumit moment, el nu a înțeles, iar dacă cei din jur nu-și dau seama de asta, atunci e greu de recuperat. Or aici trebuie insistat, să înțeleagă. În niciun caz nu trebuie să cauți un soi de liniște dând note mari, fără acoperire, mințindu-i și pe copii, și pe părinți. Eu am o teorie a mea: pentru toate lucrurile rele pe care le face un copil, el este ultimul vinovat. Și pentru ce nu învață, și pentru rezultate slabe. În egală măsură, primii vinovați sunt profesorii și părinții. Dacă știi cum să îi ceri unui copil să învețe, până la urmă învață.

Această ediție a concursului de la Giurgiu a reunit 250 de elevi. Practic, eforturile dvs au o dublă motivație: devotamentul pentru soțul dvs, dar și gândul de a face ceva frumos pentru acești copii. Uitându-ne spre ei, vă întreb, până la urmă ce dorim să le transmitem? Ce ar trebui să facă azi școala pentru ei?

Eu mi-am dorit dintotdeauna să fiu profesoară, am iubit matematica și această profesie. La orele de matematică (deși cred că nu sunt departe de adevăr nici dacă vorbesc de celelalte obiecte), mi-aș dori să-i învățăm pe copii să gândească și să prețuiască lucrurile frumoase. Îmi place să le vorbesc despre istoria matematicii, despre cum au apărut anumite noțiuni, cum au evoluat, ce aplicabilitate și-au găsit. Orice e legat de matematică, chiar dacă nu se vede azi, are un rost. Nu mi se pare atât de important să îi învăț o formulă, dar mi se pare important ca atunci când ei văd formula aceea, să știe să o aplice. Modul de abordare a problemelor de matematică să știți că se regăsește în abordarea problemelor de viață.

Vi se pare că elevii de azi sunt foarte diferiți de cei de odinioară? Dacă da, în ce sens?

Sigur că au acces la mai multă informație decât aveau acum douăzeci de ani. Dar eu cred că ei au aceleași nevoi de educație și de dobândire a cunoștințelor. Nu știu, eu mă înțeleg la fel de bine cu ei și acum, ca și atunci. Cred că depinde foarte tare de modul de abordare în timpul lecțiilor: cât de mult le arăți că îi înțelegi și că ceea ce cred ei despre lume și viață e important. Și mai e foarte important să îi faci să înțeleagă că, în tot ceea ce fac, trebuie să țină cont de experiența dobândită de generațiile anterioare. Nu putem să luăm totul de la început și să redescoperim noi. Când elevii reușesc să înțeleagă acest argument, devin mai deschiși să afle lucruri noi.

Republica are o secțiune de articole dedicate educației. Unele dintre acestea dezbat problema comunicării școală-familie. Există, realmente, această problemă?

Este foarte necesară comunicarea, și profesor-elev, și profesor-părinte. Un dezavantaj ar fi faptul că părinții sunt foarte ocupați. Dar, în egală măsură, și profesorii trebuie să evite lipsa de interes. E nevoie să te preocupi. Eu m-am dus întotdeauna la ședințele cu părinții elevilor din clasele mele, rugându-i să-mi spună ce cred ei că e bine sau nu în modul meu de predare. Să știți că uneori am luat niște idei foarte bune de la dânșii.

Deci așa, franc, ați avut curajul de a-i întreba unde socotesc dumnealor că nu procedați bine?

I-am întrebat, da. Și, de exemplu, odată m-au atenționat că uneori sar peste niște etape de rezolvare, eu crezând că lucrurile sunt evidente. În consecință, am început să mă supraveghez. De atunci i-am întrebat pe elevi dacă au înțeles, dacă să lucrăm cu încetinitorul sau dacă putem sări peste desfășurarea unor pași (cunoscuți bine din alte exerciții). Uneori copiii răspund că e ok, se poate trece mai departe, alteori au nevoie de toată demonstrația. Și despre temă, tot așa, mereu trebuie întrebați ce nu au știut să rezolve. Cu asta ar trebui să începem ora. Eu susțin cu foarte multă ardoare legătura permanentă profesor-elev, acest dialog, deschis uneori și spre lucruri ce nu țin strict de materie. De pildă, am primit un telefon de la niște foști elevi: „Doamna dirigintă, știați că vine Mireille Mathieu? V-am luat un bilet. Mai țineți minte când noi ascultam mult rock, iar dvs. ne-ați spus că mai există și altceva, precum șansoneta? Și ne-ați adus discuri cu Mireille Mathieu și Édith Piaf.” Eu nu-mi mai aminteam, dar iată, cu elevii trebuie să discuți multe, chiar dacă ești de mate.

Maria Elena Panaitopol, 2005, sursa foto: Facebook Hermina Lazăr

Domnul Solomon Marcus scria „om și profesor”, punând așadar atributul umanității înaintea aceluia de vocație profesională. Ce credeți că mai înseamnă să fii „om”, poate cu majuscule, în vârtejul societății contemporane?

Să fii corect față de tine și de ceilalți în aprecierile pe care le faci. Să fii generos, să nu desconsideri pe nimeni. Cred că oricine are niște calități. Să prețuiești și să cauți să înțelegi lumea din jurul tău. În plus, fiecare are problemele lui și nu poți să te aștepți niciodată ca cei din jur să reacționeze cum ai reacționa tu în anumite împrejurări. Dacă ai înțelegerea asta, îți e și ție mai ușor. Desigur, e nevoie ca oamenii să aibă anumite calități, un anume respect față de lucruri care ar trebui respectate... Totuși uneori nu reușești nici cu tine să fii cum ai vrea, din păcate. Dar ne luptăm. 

Ce este concursul „Panaitopol”

Sâmbătă, 13 mai, s-a desfășurat la Giurgiu a șaptea ediție a concursului interjudețean de matematică și fizică „Laurențiu Panaitopol”. Despre receptarea acestuia, ne vorbește unul dintre organizatori, doamna Daniela Boanță, profesoară la colegiul Ion Maiorescu. „Elevii sunt foarte entuziasmați. Mergem la Panaitopol, spun ei vorbind despre concurs. Rostesc Panaitopol ca și cum ar fi un substantiv comun, legat strict de matematică, ceea ce nu cred că este o impietate față de personalitatea domnului profesor, care și-ar fi dorit ca elevii să iubească matematica. Le place foarte mult că sunt provocați și la matematică și la fizică, le place că primesc premii, că vin și cei din afara spațiului cunoscut de ei. Vin elevi din Călărași, București, uneori și din Teleorman. 

De asemenea, elevii pot trimite și ei subiecte. Comisia nu le selectează, dacă autorul este și participant în concurs. Iar uneori subiectele nu sunt selectate pentru că sunt prea dificile. Copiii se inspiră din niște inegalități celebre, din cazuri particulare... apoi creează propriile probleme care nu sunt deloc ușoare. Tot lucrând așa, ei prind niște trucuri, niște efecte speciale și le exploatează în special pe acelea. Dar e o încântare pentru noi că ei se preocupă și de partea asta. E clar că e o pepinieră aici.” 

Am întrebat-o pe doamna Daniela Boanță ce crede că înseamnă un profesor bun. A urmat un moment de liniște, din pricina întrebării prea generale. Totuși răspunsul a venit: „Cred că pot spune așa: unul din lucrurile la care țin foarte mult și care m-a ghidat este acela de a încerca să dau în fiecare zi cât mai mult, pentru că elevii mei sunt elevii mei azi, nu mâine. Poate eu mâine voi fi mai bună, dar ei nu vor mai fi elevii mei. Așadar, de la începutul carierei m-am străduit să fac totul pentru ei, ca matematica să le devină un prieten și un sprijin în viață, în meseria pe care și-o aleg, oricare ar fi ea. Să fie niște oameni echilibrați, raționali, să ia niște decizii corecte, făcând niște analize pertinente.”

Concursul de la Giurgiu a fost inițiat în 2011 de Rodica Mărăcineanu, profesoară de matematică la școala ”Mihai Eminescu”, cu mult efort, dar cu și mai multă voință. Entuziasmul dumneaei a făcut ca lucrurile să prindă contur și să se dezvolte anual, având și sprijinul constant al Mariei Panaitopol, soția marelui matematician.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp