Foto: Guliver Getty Images
Ai simțit vreodată că te-ai născut prea devreme? Sau că, dimpotrivă, ai prins ceva din urmă prea târziu? Că nimeni nu-ți mai vede locul și rostul, dar mai ales că, din păcate, nici măcar tu nu le mai găsești? Cam așa se simt tot mai mulți dintre cei care au depășit vârsta de 45 de ani și care, mai mult de nevoie decât de voie, trebuie să-și schimbe jobul. Pentru ei, mai mult decât pentru orice altă categorie de candidați, frica de inadaptare, de a nu-și găsi rolul poate deveni paralizantă. E natural să te simți așa. Mai ales atunci când ți se pare că opțiunile îți sunt limitate. Și, după, 45 de ani, pare că numai limite ai.
Nu ești suficient de digitalizat, nu mai ai timp și poate nici energie să ieși seara cu colegii la bere, după program, nu ești la curent cu toate glumele de pe Facebook și nici nu ai shoppingul online pe lista de hobby-uri. În plus, auzi că angajatorii caută doar tineri. Cu cât mai tineri, cu atât mai bine; cu cât mai puțină experiență, cu atât mai mici așteptările salariale. Cu cât știu mai puțin, cu atât mai dispuși sunt la învățare. Dacă nu știu ce vor, îi învață angajatorii. Dacă știu ce vor, înseamnă că sunt pregătiți să preia și să-și asume reponsabilități importante. În orice caz, tinerii par să aibă mai multe șanse.
Acesta este taboul pe care îl văd cei care au depășit vârsta de 45 de ani. Și, văzut așa, pare, într-adevăr, dezarmant. Pare că șansele de a-ți găsi un job sunt aproape de zero și că orice schimbare de carieră presupune, obligatoriu, unul sau mai mulți pași făcuți în spate. Adică bani mai puțin, un sentiment inerent de frustrare și, uneori, chiar de inutilitate.
Cam așa arată lucrurile pentru cei cu 20-25 de ani de experiență, care, acum, sunt nevoiți să o ia de la capăt. Și dacă toată viața ai lucrat într-un singur loc sau poate în două, cum faci să rupi complet ritmul? De unde găsești încrederea că vei reuși să-ți găsești un nou drum? Cum știi încotro s-o iei și cum să te regrupezi, mai ales atunci când trebuie să înveți ceva complet nou?
Se vorbește adesea despre reconversie profesională pentru această categorie de vârstă. Pare atât de simplu când auzi de această idee și soluția e, teoretic, la îndemână pentru oricine. Dar realitatea e că nu e nici simplă, nici la îndemână. Practic, lucrurile stau așa: variante de reconversie profesională există – sunt școli, academii, module de învățare și așa mai departe. Dar toate costă și nu puțin. În plus, cum știi ce să alegi? Cum știi că, la final, îți vei găsi un job nou? Sau că măcar ești potrivit pentru o nouă carieră și că o să-ți placă ce ai ales să faci?
Dincolo de faptul că puțini dintre acești candidați au acces la serviciile de consiliere profesională care să le ofere un ghidaj despre ce ar putea face, ce opțiuni au, la ce s-ar potrivi sau ce ar presupune, mai exact, tot procesul de reconversie, și mai puțini sunt cei care, odată ce ar afla aceste lucruri, ar putea să facă, efectiv, schimbarea. În primul rând, pentru că toate cursurile costă suficient de mult cât să devină problematic, dacă nu chiar prohibitiv să le accesezi. Iar aici statul și companiile ar trebui să se unească într-un efort comun prin care să stimuleze reconversia. Fie prin introducerea unor soluții de cofinanțare, fie prin susținerea integrală a poverii financiare cu condiția ca acei candidați selectați să se angajeze în compania care a plătit cursurile.
Un prim pas în acest sens a fost făcut anul acesta, când Ministerul Muncii a introdus 91 de programe profesionale, destinate unui număr de 1.500 de persoane. Principalele meserii pentru care se organizează cursuri de recalificare sunt lucrători în comerț, inspector în resurse umane, agent de securitate, operator de date sau muncitori în agricultură. Foarte căutate sunt, în schimb, reconversiile pentru bucătari, contabili, frizeri, instalatori sau chiar infirmieri. E un început bun, de care nu doar candidații, ci și companiile aveau nevoie ca de aer. Un început care ne apropie de ce se întâmplă în afară, în țările către care ne uităm cu jindul cu care se uită un copil mic la un tort de ciocolată. Dar, deocamdată, nu este suficient. Asta pentru că că mulți nici măcar nu ajung să știe de aceste cursuri. Pentru că rămân undeva ascunse pe site-uri prea rar accesate.
Apoi, un rol la fel de important îl joacă promovarea ideii de reconversie și a tuturor opțiunilor pe care candidații le au. Pentru că mulți văd acest concept ca printr-un strat gros de ceață și nu știu exact de unde să-l apuce și cum să-l gestioneze pe parcurs.
Este adevărat și faptul că pentru alții toată această negură este doar un pretext pentru a rămâne în zona lor călâie de confort. Că e prea greu, prea scump, nesigur sau, pur și simplu, e prea târziu pentru ei – toate sunt argumente care ne plasează, ca țară pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește interesul pentru învățarea continuă, potrivit datelor Eurostat. Doar 0,9% dintre români își canalizează timpul, energia și banii în această direcție. E o lipsă de interes, cu siguranță, alimentată de o lipsă acută de curaj. Și asta o arată datele clare: cei care au peste 45 de ani aplică, în medie, într-un an la 9 joburi. Vorbim despre candidați activi. Cei care sunt, practic, în căutarea unul loc de muncă. Și cu toate astea, inițiativele lor de a-și lua viața profesională în mâini este mult prea timidă.
Nu am cum să ascund un adevăr evident – este mult mai greu să îți găsești un job dacă ai 45 sau 50 de ani decât dacă ai 25. Din toate motivele pe care și le imaginează candidații și poate chiar altele în plus. Dar sunt și multe argumente care îi fac foarte atrăgători în ochii angajatorilor. Și ei sunt aur pentru companii, atunci când știu cum să se pună în valoare. Iar aici, mingea este în terenul lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La noi e ca si cum ai baga 1 litru de benzina in rezervorul masinii si vrei sa faci 100km, desi stii ca ai nevoie de 6 litrii.
Dacă la 45 de ani cauți încă slujbe pe care le ocupă tineri de 25, "dinamici, capabili de lucru în echipă și program prelungit", ești un naiv. Piața muncii caută "indivizi, încă în formare", pe care să-i învețe și să-i alinieze la salariul minim, pentru că nu au experiență. Cei care au experiență, la 45 de ani, nu mai sunt doriți "pentru că au pretenții" și. pe baza antecedentelor, pot citi, din capul locului un angajator, de doi bani, care poate îi și amăgește cu promisiuni care nu vor fi niciodată îndeplinite. Dacă dispui de resurse bănești și idei, cel mai bine ar fi să-ți deschizi propria afacere, care însă comportă riscuri. Dar dacă te simți obosit, depresiv, cu probleme de sănătate și ai copii încă în întreținere, lucrurile se complică și aceeași nenorocită viață te poate obliga să accepți orice slujbă, pentru un oricât de modest venit. Deși, la 45 de ani, un om se poate considera a fi încă în floarea vârstei, sănătos și dinamic, evaluarea sa pe piață muncii e redusă, iar ofertele de angajare sunt meschine, în marea majoritate a cazurilor, aici și pretutindeni în lume.
Poate de aceea autorul articolului afirmă, la finalul acestuia, că cei de peste 45 de ani pot constitui „aur pentru companii”, în anumite condiții.
Aș adăuga două aspecte
- 1. așa-zișii „bătrâni” ar trebui să încerce să-și învingă pesimismul, lenea ori lipsa unui minim entuziasm, convingerea că nu vor fi angajați din motive de vârstă,
La această vârstă nu ar trebui să funcționeze respingerea oricăror noi abilități apreciate, a realităților prezente, (punerea în acord cu acestea se poate face cu avantajul maturității!)
- 2. privitor la tinerii preferați celeilalte categorii pentru angajări, nu se poate reduce motivul preferării lor la chestiuni economice (salariul minim, lipsa „pretențiilor”/ inabilitatea capacității de negociere)
In realitate angajatorii caută și recompensează bine persoane de 30, 40 de ani și peste, spre exemplu buni cunoscători de limbi străine, angajându-i în condiții contractuale foarte bune ( nu am spus că întotdeauna merg lucrurile perfect, e de meditat însă).
Nu întâmplător autorul se referă și la situații în care „bătrânii ”pot fi „aur” pentru unele companii.
Cred că trebuie nuanțate și analizate cel puțin două aspecte
1. așa-zișii BĂTRÂNI de peste 45, nu ar trebui să neglijeze abilitățile care se cer, nici să respingă realitatea în care trăim, ori cu dezinteres, ori cu lipsă de minim entuziasm (în fond, pot folosi avantajul maturității!).
2. tinerii nu mai sunt deloc atât de naivi încât să accepte compromisuri tip salariu minim, mulți își cunosc valoarea, și-o evaluează, după cum există și în România companii care le oferă acestora contracte avantajoase.
Serios? Majoritatea tinerilor care intră pe piața muncii cu o diplomă de facultate in buzunar nici nu se gândesc la mai puțin de 1.000 de euro net pe luna. Nici cei cu bac nu ar accepta sub 500... Pentru ambele categorii, alternativa este, oricum, plecarea în străinătate.
"Cu cât știu mai puțin, cu atât mai dispuși sunt la învățare. Dacă nu știu ce vor, îi învață angajatorii."
Poftim? De peste douăzeci de ani tinerii trec prin școli ca gâștele prin apă, doar ca să vrea, apoi, să învețe de la angajatori ?! Ce? Să scrie în limba română?
"Dacă știu ce vor, înseamnă că sunt pregătiți să preia și să-și asume reponsabilități importante."
Complet eronat. Tinerii în cauză nu sunt pregătiți de nici o responsabilitate, sunt doar inconștienți cu privire la riscul unui posibil eșec și complet relaxați față de consecințele acestuia. Iar când o dau în bară, dispar în secunda următoare, fără nici o strângere de inimă. Ba se mai și supără când prostia comisă îi ajunge din urmă și sunt întrebați despre ea de către (noul) angajator!
La cât de vraiște sunt generațiile tinere de azi, principala mea temere, ajuns deja la 45, este că o să ajungă vârsta de pensionare la 80 de ani, doar-doar să mai stăm prin birouri noi, născuții anilor '70-'80, care nu credem că Che Guevara a fost un fotbalist, ori că Libanul e capitala Libiei.
For the record: există mulți tineri inteligenți, capabili, educați și muncitori, dar cei mai mulți s-au orientat deja, din timpul facultății, către alte zări. Fiica mea e un exemplu: ultimul an de facultate și master în Danemarca, slujbă în bancă locală, dezinteres politicos față de România etc.
Mă rog, fiecare cu ce-l doare.
1. Da, e adevărat tinerii sunt mai căutați și nu pentru că sunt mai deschiși la nou ci pentru că acceptă salarii mai mici ( unii compensează cu ce primesc de la părinți alții încă stau cu părinții deci nu au cheltuieli de întreținere sau măcar până învață meserie). Că majoritatea solicită de la început 1000 de euro este adevărat dar în realitate puțini primesc salariul ăla ( doar programatorii sau cei din vânzări poziționați în București. Ceilalți vor primi mult mai puțin, nu că nu ar merita având în vedere costurile vieții de zi cu zi dar antreprenorii români țin mai mult la rata de la BMW și la postările din Bali decât la salariați.
2. Cei de peste 45 își găsesc cu mult mai greu un job deoarece majoritatea sunt întreținători de familie și nu mai pot să o i-a de la început cu minimul pe economie. Majoritatea responsabililor de HR din companiile românești sunt populate cu sociologi sau psihologi care așa au dispoziție să dea la o parte CV-urile celor peste 45 sau în cel mai bun caz să le așeze în coada clasamentului. Nu veți găsi posturi de conducere scoase pe platformele digitale de angajare la firme românești ( alea sunt date la neamuri/prieteni/cunoștințe), acolo apar doar posturi slab calificate sau superspecializate unde patronul are nevoie strict de un specialist. Nu comparați România cu state din occident ( mai ales cu cele nordice) unde un șomer primește 1000 euro/lună. Firmele românești caută salariați cu pretenții de minim/economie , e singura lor sursă de competitivitate din păcate și cu excepția multinaționalelor nu veți găsi salarii decente.