Un tânăr absolvent de facultate m-a întrebat dacă este mai greu să găsești un job bun în prezent decât atunci când am terminat eu facultatea. I-am răspuns că depinde de el. Este ușor să găsești un job bun, dar nu este simplu.
Găsirea unui loc de muncă bun este mult mai ușoară în aceste zile, dacă folosești avantajele tehnologiei actuale. Acum 20 de ani nu exista accesul la informație ca în prezent. În ziua de azi o idee inovatoare, o poză interesantă sau o prezentare ingenioasă pot deveni virale atrăgând atenția a mii de oameni.
În aceeași măsură, obținere unui loc de muncă bun devine o operațiune dificilă dacă faci aceleași lucruri ca și ceilalți care sunt în căutarea unui job. Dacă singurul lucru pe care îl faci este să trimiți CV-ul, atunci ai nevoie de mult noroc pentru a fi ales din sutele de CV-uri.
Pentru un job se primesc peste 100 de CV-uri, indiferent dacă poziția este de entry level sau manager. Din miile de CV-uri pe care le-am primit de-a lungul timpului, niciun candidat nu a trimis nimic în plus față de CV.
Aud constant discuții care critică oamenii de HR că nu-și fac treaba deoarece nu citesc toate CV-urile primite. Trimiteți-le ceva diferit și cu siguranță veți avea șanse mult mai mari!
Studiază toate informațiile disponibile legate de compania respectivă și de piață în care activează.
Trimite o prezentare sau un filmuleț în care să explici angajatorului cum ai putea să ajuți compania dacă vei fi cel ales.
Este ușor? Da, este ușor.
Este foarte ușor să găsești informații despre orice companie.
Este simplu? Nu, nu este simplu.
Trebuie să aloci timp pentru a te pregăti. Trebuie să înțelegi ce este important pentru angajator.
Angajatorul va fi interesat de tine în aceeași măsură în care tu ești interesat de el. Dacă tu nu știi mai nimic despre el, nici el nu va face vreun efort să afle mai multe despre tine.
Câți absolvenți de facultăți profesează în domeniile pentru care s-au pregătit?
În timpul unei discuții cu un profesor universitar, l-am întrebat câți dintre absolvenții facultății la care predă s-au angajat în domeniu. Răspunsul m-a surprins. Profesorul respectiv nu a fost niciodată interesat să știe câți dintre studenții săi profesează în domeniu. Mai mult, nici universitatea respectivă nu făcuse vreodată vreo analiză în acest sens. Și vorbim de una dintre cele mai mari universități din România.
Care sunt criteriile de performanță ale sistemului de învățământ din România, dacă nu știm câți dintre absolvenți folosesc la job cunoștințele acumulate în facultate?
Rezultatele la examenele de admitere, bacalaureat nu reprezintă adevăratele criterii de performanță ale sistemului de educație. Criteriul de performanță ar trebui să fie câți dintre absolvenți folosesc mai departe cunoștințele acumulate.
În broșurile de prezentare ale facultăților occidentale sunt prezentate date care arată câți absolvenți s-au angajat în domeniile studiate. Facultățile fac lobby pe lângă marile corporații pentru a-i angaja pe propriii absolvenți.
De ce fac acest lucru?
Pentru că știu că viitorii studenți vor alege facultatea lor doar dacă au certitudinea că studiile la acea universitate îi vor ajuta să-și găsească job-ul dorit.
Pentru câți tineri studiile din facultate au vreo finalitate?
Am întrebat o cunoștință care lucrează în HR care este procentul job-urilor pentru entry level care necesită cunoștințe tehnice acumulate în facultate.
Doar 20% dintre job-urile pentru pozițiile de entry level necesită cunoștințe de specialitate.
Restul de 80% sunt job-uri pentru care nu este nevoie să ai o pregătire anume. Aceste poziții sunt în departamente ca vânzări, call center, suport clienți, analize date, testare produse. Pentru aceste poziții activitatea se învață urmând procedurile companiei.
Asta înseamnă că din 100 de elevi care încep clasa întâi, doar pentru 10 elevi sistemul de învățământ din România are o finalitate, în sensul că aceștia aplică cunoștințe de specialitate la job (ținând cont și de gradul de promovare de la bacalaureat).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un psiholog de la Harvard - David McClleland - a observat că scala inteligenţei nu este infailibilă, că destui tineri cu inteligenţă şi pregătire bună nu sunt angajaţi. După anumite săpături, a observat că firmele nu căutau DOAR inteligenţă şi pregătire, ci şi lucuri pe care şcoala nu le învăţa: spiritul de echipă, loialitatea faţă de firmă etc.
McClleland va scrie un articol care este considerat astăzi punctul 0 al învăţământului modern - Testing For Competence Rather Than for Inteligence (Să testăm competenţa în loc de inteligenţă). El a considerat că şcolile n-ar trebui să producă doar specialişti, ci şi persoane competente, cu atitudini şi valori. Astfel s-a născut învăţământul bazat pe competenţe, care a pătruns şi la noi după 89.
Competenţele au în compoziţie cunoştinţele - ce cunoşti - abilităţile - cum aplici - şi atitudinile - ce valori ai. E limpede că având trei obiective de îndeplinit, toate trei trebuie să-şi găsească locul în mod egal, astfel încât numeroase sisteme au împărţit cantitatea de cunoştinţe în basic şi avansat încă din şcoala generală, dând posibilitatea elevilor să aleagă o zonă.
România a avut încă din anii 60 un învăţământ dur şi încărcat, susţinut de morala marxistă, adeptă a călirii premature, asemănătoare eroilor ilegalişti. Şcoala era bazată exclusiv pe acumulare de cunoştinţe. Fixarea lor nu se făcea în clasă - cum e în alte sisteme - ci acasă, prin teme interminabile. După 89, învăţământul românesc s-a reformat pe competenţe, însă nu împărţind materiile în basic şi avansat, pentru o asemenea reformă ar fi însemnat concedieri masive.
Şi-a rezolvat problema prin ADĂUGARE, iar programa a devenit din stufoasă frenetică. Profesorii sunt nevoiţi să predea în ritm alert, fără ca fixarea să se facă din clasă. Dacă adăugăm şi oboseala orelor de curs, înţelegem cât de dificilă e fixarea acasă şi că în mare parte nu prea se produce. Cât despre competenţele cerute de McClleland, nici vorbă. Spiritul de echipă e rar; mult mai întâlnită e bârfa la urechea şefului. N-ar trebui să ne mire situaţia actuală.
Un psiholog de la Harvard - David McClleland - a observat că scala inteligenţei nu este infailibilă, că destui tineri cu inteligenţă şi pregătire bună nu sunt angajaţi. După anumite săpături, a observat că firmele nu căutau DOAR inteligenţă şi pregătire, ci şi lucuri pe care şcoala nu le învăţa: spiritul de echipă, loialitatea faţă de firmă etc.
McClleland va scrie un articol care este considerat astăzi punctul 0 al învăţământului modern - Testing For Competence Rather Than for Inteligence (Să testăm competenţa în loc de inteligenţă). El a considerat că şcolile n-ar trebui să producă doar specialişti, ci şi persoane competente, cu atitudini şi valori. Astfel s-a născut învăţământul bazat pe competenţe, care a pătruns şi la noi după 89.
Competenţele au în compoziţie cunoştinţele - cu cunoşti - abilităţile - cum aplici - şi atitudinile - ce valori ai. E limpede că având trei obiective de îndeplinit, toate trei trebuie să-şi găsească locul în mod egal, astfel încât numeroase sisteme au împărţit cantitatea de cunoştinţe în basic şi avansat încă din şcoala generală, dând posibilitatea elevilor să aleagă o zonă.
România a avut încă din anii 60 un învăţământ dur şi încărcat, susţinut de morala marxistă, adeptă a călirii premature, asemănătoare eroilor ilegalişti. Şcoala era bazată exclusiv pe acumulare de cunoştinţe. Fixarea lor nu se făcea în clasă - cum e în alte sisteme - ci acasă, prin teme interminabile. După 89, învăţământul românesc s-a reformat pe competenţe, însă nu împărţind materiile în basic şi avansat, pentru o asemenea reformă ar fi însemnat concedieri masive.
Şi-a rezolvat problema prin ADĂUGARE, iar programa a devenit din stufoasă frenetică. Profesorii sunt nevoiţi să predea în ritm alert, fără ca fixarea să se facă din clasă. Dacă adăugăm şi oboseala orelor de curs, înţelegem cât de dificilă e fixarea acasă şi că în mare parte nu prea se produce. Cât despre competenţele cerute de McClleland, nici vorbă. Spiritul de echipă e rar; mult mai întâlnită e bârfa la urechea şefului. N-ar trebui să ne mire situaţia actuală.
La ultimul anunt pentru care am primit alerta, se cereau specific o anumita certificare, experienta de 10 ani si experienta de management. Certificarea in sine o au 10 oameni din Romania, dintre care ghici cati au vazut anuntul sau vor sa plece?
De data asta am fost contactat, dar nu si de alte 5 dati. Si bugetul era la jumate din cat castig acum... Deci, unde e problema?
Altfel, la toate interviurile am fost intrebata daca am experienta. La toate.
Interesul nu e reciproc ?
Si daca ai trecut de 50 (ca zici la 42 de ani nu gasesti job), atunci sansele sunt zero ?