„- Vai, tot în anul 3 ești?…” Am fost student la ASE timp de 11 ani și tot am rămas fără diplomă

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Peripeția mea studențească a început în 94, atunci când am fost admis, în jumătatea superioară a clasamentului, la facultatea de Cibernetică din ASE. Pe atunci, admiterea la facultate era momentul critic al carierei unui tânăr absolvent de liceu, cu pretenții. Intrai: aveai o șansă să mai speri la o viață decentă. Picai: opțiunile ți se împuținau teribil: ajungeai inevitabil sau la munca de jos, sau la infracționalitate, sau la dureroasa emigrare. Cel puțin, așa înțelegeam noi realitatea de atunci. Facultățile particulare nu erau acreditate încă și oricum numai cei foarte bogați se puteau gândi la ele.

Însă odată ce presiunea examenului a trecut, miza s-a dovedit răsuflată. Mi-am dat seama destul de rapid că nu sunt prea multe lucruri utile de învățat în facultate. De exemplu, în primii ani mi s-au predat limbajele de programare Fortran și Cobol, niște vechituri care nu se mai foloseau din anii 70. Desigur, la fel era peste tot, și la Arhitectură se predau pe atunci tehnologii din anii 70, la care în Vest se renunțase demult. Oricum, viața de student era boemă, trebuia doar să faci prezența la niște seminarii, să copiezi cursurile unei tocilare care scria frumos și să tocești că boul în noaptea dinaintea examenului, pentru a avea habar măcar despre ce este vorba în curs. Te mai orientai și la examen, poate mergea cu șpagă, poate cu vrăjeală sau poate reușeai să copiezi, cât să împuști un 5. Deprinderile astea se însușesc natural atunci când sunt practicate pe scară largă, nu asta era problema. Dar momentul în care am decis să-mi bag picioarele în ea de facultate mi-l amintesc exact:

Era prin ASE un profesor bătrân de statistică, șeful catedrei, un tip cu o memorie fantastică, cerință necesară în cariera sa, înaintea apariției Internetului. Omul era capabil să-și stocheze pe creier informații exacte despre toate producțiile agricole și industriale, din fiecare județ, pe decade. Cifrele erau oricum măsluite de comuniști, dar fuseseră memorate întocmai, din tabelele broșurii de partid. În 96, când ne-a predat nouă, informațiile lui oricum nu mai erau actuale. Întreagă țară se devalizase, industrii întregi practic nu mai existau iar fabricile de care ne povestea Dom’ Profesor tocmai se vindeau la fier vechi. Totuși, bătrânul șef de catedră era atât de respectat de lupii tineri din cancelarie, încât niciunul nu se încumeta să-i recomande să se pensioneze. Iar dânsul se găsea pe sine foarte util, chiar și în condițiile în care nu înțelegea o iotă din economia de piață, trend nou și neașteptat pentru bătrânii promotori ai economiei centralizate comuniste. Până la urmă, s-a discutat în cancelarie și s-au identificat două probleme. Una mai mică, și anume faptul că nouă ni se predau niște tâmpenii, și una mai mare, adică faptul că noi nu învățăm de fapt statistică. S-a decis că doar a doua problemă este importantă, de ce le-ar strica studenților niște informații suplimentare greșite?, prin urmare catedra de statistică s-a rupt în două. Lupii frumoși și tineri au preluat catedra de statistică macroeconomică iar somitatea octogenară a continuat să conducă inutila catedră de statistică industrială. Toată lumea știa că materia esențială este cea numită macroeconomică, iar la cursurile moșului mergeam doar să ne amuzăm de tâmpeniile pe care le debita. La unul dintre cursurile astea, printre cifrele fictive ale industriei de minerit sau metalurgice, m-am gândit prima oară serios că facultatea pe care o urmez este pierdere de vreme.

Nu îmi bătusem oricum capul prea mult cu prezența la cursuri. Chiar și între joburi, aveam rar timp de școală. Iar chef, nici atât. M-am înscris la Sindicatul Studenților și m-am apucat să organizez balurile de boboci. Erau bănoase evenimentele studențești, pe vremea când legea te obiga să vinzi numai bilete cu cotor, însă nimeni nu știa cum se raportează cotoarele biletelor. Pe atunci, ștampila era un instrument al puterii și al deciziei, așadar ștampila decanului ne era necesară pentru orice combinație. Pentru că decanul era zgârcit cu ștampila iar înregistrarea unei persoane juridice studențești dura peste un an de zile, am fost bineînțeles nevoiți deseori să folosim un tertip creativ: furam ștampila decanului cu un ou fiert!

Instrucțiuni din memorie, după 25 de ani: se fierbe apă, în care se introduce un ou, care se lasă la fiert încă fix 4 minute și jumătate. Oul se decojește, fără a fi răcit sub jet de apă. Se aplică vârful oului fiert și decojit pe documentul original, în dreptul ștampilei. Ștampila este preluată pe ou, de fapt imaginea în oglindă a ștampilei rămâne imprimată pe suprafața albă a oului. Se aplică rapid pe documentul de transfer, prin presarea oului și manipularea lui ușoară pentru o imprimare circulară. Rezultă o copie, ceva mai ștearsă, însă autentică în ochii sponsorului sau ai furnizorului de sonorizare pentru Balul Bobocilor.

Alt coleg de la Sindicatul Studenților a venit cu ideea unui centru de copiere, foarte necesar de altfel. A ales locația din subsol, unde funcționase înainte un bar, însă studentul care deținea afacerea tocmai terminase facultatea și a trebuit să elibereze locul. Repetase deja doi ani, doar ca să rămână în facultate și să-și poată administra barul. Din centrul de copiere, colegul meu de la Sindicat, cel care facilitase dezvoltarea sa, primea un comision de 1 leu, din 7 lei cât costa o copie normală, bani pe care îi încasa zilnic, seară, la sfârșitul programului, după ce verifica minuțios contoarele tuturor aparatelor, și-și scria cifrele în caiet, pentru calculul de a doua zi.

Într-o zi, doi puști și-au făcut curaj să intre la Sindicat și au întrebat: cu cine putem vorbi și noi pentru un ajutor la admitere? Furnizori de servicii plătite s-au găsit imediat. Însă nimeni nu-și bătea capul cu combinații complicate. Pentru câteva sute de dolari, oricărui pretendent i se putea promite că va intra sigur la ASE. Cheia era să vorbești în șoaptă, să te uiți agitat în jur și să pui presiune pe candidat:

- Băi, ceva scrii, nu dai foaia goală. Scrie și tu câteva pagini acolo!

Cei care scriau, dar picau, se întorceau revoltați, însă li se explica că nu s-a putut și își primeau banii înapoi. Trecerea de la „sigur”, la „nu se poate” sau invers era acceptată cu mai multă seninătate în anii 90. Cei care intrau treceau să mulțumească binefăcătorilor lor pentru ajutor. Unii dintre ei nici acum nu știu că au intrat la facultate prin propriile forțe.

Din anul trei, m-am angajat în publicitate și am tăiat-o complet cu facultatea. În plină sesiune, eu organizam evenimente la mare, așadar studenția mea a intrat în impas pentru câțiva ani. În urma îndelungatei mele activități sindicale din ASE, dezvoltasem deja relații cordiale cu cele mai corupte persoane din instituția de învățământ, care îmi garantaseră că îmi pot produce o diplomă falsă oricând, contra sumei de doar 500 de dolari. Când ai mei au primit hârtia de exmatriculare, iar eu eram plecat într-o caravană prin țară, m-au sunat și m-au implorat să rezolv cumva situația. Admiterea mea la facultate fusese, în ochii lor, cea mai mare realizare posibilă. Nici nu mai conta faptul că acum eu câștigam mult mai mult decât ei amândoi la un loc. Până la urmă, taică-meu s-a dus la facultate, a vorbit cu toată lumea și a șpăguit pe cine trebuia, astfel încât a reușit să rezolve, respectiv să mă salveze de la cumplita exmatriculare, mutându-mă la o altă facultate din ASE. Și tot așa, pentru ani de zile.

Când primeam hârtie de exmatriculare de la Facultatea de Management, taică-meu mă muta la Contabilitate. Târziu, când a înțeles cu ce mă ocup de fapt în viață reală, m-a mutat la Marketing. Rămăsesem suspendat în anul trei și uneori nu mai știam la ce facultate sunt. Însă statutul meu de student a fost foarte util în rezistența mea de a scăpa de încorporare. Pe vremea aia, cretinii care ne conduceau ne obligau să mergem în armată, pentru minimum 6 luni, aberație pe care trebuia să fii foarte priceput în a o evita. Ani în șir am mers în clădirea armatei de pe Căderea Bastiliei pentru a depune adeverința de student, luată de peste drum, de la ASE. Femeia aia de la încorporare se uita mereu la mine cu compasiune:

- Tot în anul 3 ești?

Eu îi dădeam mereu aceeași replică:

- Până nu învăț bine-bine anul trei, nu am de gând să-l promovez!

Aveam aproape 30 de ani când am fost exmatriculat de la ASE. Coordonam deja un departament de câteva zeci de oameni și încă nimeni nu îmi ceruse diploma de absolvent de facultate. Am susținut sute de interviuri, însă niciodată nu m-au interesat, nici pe mine, diplomele pe care mi le fluturau candidații. Întotdeauna am fost mai curios de abilitățile practice sau de calitățile umane ale viitorilor angajați. Am intervievat chiar și câțiva dintre mulții mei foști colegi de facultate (în fond, am fost coleg cu tot ASE-ul), acum absolvenți cu diplome autentice, însă fără experiență, la început de drum.

În perioada aderării la UE, Constituția țării s-a modificat iar armata a devenit opțională. Un număr nedefinit de studenți în acte, ca mine, au renunțat imediat la facultățile lor inutile și și-au văzut liniștiți de carierele pe care și le construiseră. La noi, la România, diploma este doar o bucată de hârtie. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp