Foto: Guliver Getty Images
De ce ai vrut să fii părinte? Pentru că îți doreai un copil, nu-i așa? Sau pentru că deja aveai o vârstă și a avea un copil a devenit un fel de „acum ori niciodată”. Sau pentru că s-a întâmplat. Pur și simplu.
Și de ce ai mai făcut încă unul? Pentru că e mai bine să fie doi. Pentru că ai vrut și o fată/sau un băiat. Se vor juca împreună și când vor crește mari se vor avea și se vor ajuta unul pe altul mereu. Sau poate nu ai mai făcut încă unul, pentru că știi că e mai bine doar cu unul. Și tu ai fost singur la părinți și ți-a fost foarte bine așa. Sau poate crezi că e greu cu unul, d-apoi cu doi.
„O să fie doctor, ca taică-su!”
„Nu o să fie un pămpălău așa ca mine. O să îl învăț să fie un bărbat adevărat”.
Sau:
„Copilului meu o să-i placă animalele, nu îi va fi frică de câini, cum îmi este mie!”
„Pe copilul meu o să îl învăț cât mai multe limbi străine, pentru că o să-i fie de folos în viață. Eu de-abia rup câteva cuvinte în engleză și m-ar fi ajutat să știu mai bine”.
Sau:
„O s-o învăț eu pe fi-mea să nu se încreadă în bărbați, să nu sufere ca mine.”
„O să fie un copil politicos”.
„O să învețe bine. Dacă va avea note bune va avea mai multe șanse să fie la o școală bună și să devină cineva în viață!”
E greu al naibii să citim toate afirmațiile astea și să recunoaștem că toate sunt despre noi, părinții. Noi, cei care, după ce am trăit și am experimentat viața, am tras niște concluzii. Acum știm. Știm ce e bine și ce e rău. Și acum, că a venit copilul, avem agenda pregătită. Nu, nu agenda pentru noi, ci agenda pentru ei, copiii noștri.
Iar atunci când avem îndoieli și frustrări și nervi și ăla micu’ ne provoacă, nu ne ascultă, zice „Nu” și se întâmplă neprevăzutul, suntem furioși. Mai întâi pe noi. „Oare ce nu am făcut bine?”. „De ce nu mă ascultă asta mic? Îi vreau doar binele”. Apoi pe el. El e de vină. Că nu ascultă. Că are tupeu să ne strice nouă agenda. Apoi țipăm. Apoi urmează vinovăția.
Seara, când puiul nostru se duce la somn îl privim cu dragoste și știm că am greșit. Și ne facem promisiunea solemnă că gata, de mâine nu mai țipăm niciodată. Am citit noi în niște cărți de diferite tehnici de calmare atunci când suntem furioși. O să le încercăm pe alea. A doua zi, o luăm de la capăt. Tot cu agenda noastră, fără să fim conștienți de momentul prezent, de ceea ce copilul ne arată zi de zi.
Ne iubim copiii, fără doar și poate. Și din atâta iubire turnăm în ei toate visurile și neîmplinirile noastre, tot ceea ce noi nu am fost în stare să facem. În cazul în care îți trece prin cap ceva de genul ”Pff… nu este cazul meu. Eu sunt un om de succes”, te asigur că vrei măcar la fel pentru copilul tău! Sau măcar dublu. Sigur nu erai bun la sport și el, copilul, trebuie să fie. Sau sigur puteai să faci performanță la ceva și nu ai făcut-o. Cu siguranță puteai face ceva mai bine în viața ta!
Și uite așa vine copilul nostru să împlinească toate cele. Dacă o să îl controlăm mai mult, poate va avea 10 pe linie. Dacă îl ducem de mic să facă sport, poate va face performanță. Uite așa îi cărăm pe bieții copii de la o activitate la alta. Le împovărăm programul, îi obosim, îi împingem de la spate. Le dăm teme suplimentare. Le furăm copilăria.
Îi ducem la psiholog, că nu ne mai înțelegem cu ei. Copilul meu are probleme, ne spunem. Poate la școală, poate în relaționarea cu alți copii, poate cu atitudinea față de adulți, sau față de profesori. Poate stă prea mult cu telefonul în brațe. Sau nu vrea să citească. Aud zilnic părinți spunând cum copiii au probleme și au nevoie să și le rezolve. Pardon, au nevoie ca noi, părinții, să le rezolvăm pentru ei. Că ei nu știu cum. Ei nu au experiența noastră. Noi, părinții, știm cel mai bine.
Noi avem rețeta succesului. Rețeta fericirii. Totul este despre noi. Succesul lor, fericirea lor, așa cum le-o definim noi, este meritul nostru. Este validarea noastră supremă, finală.
„Ia uitați, copilul meu este un om de succes! Este meritul meu! Da, da, eu l-am crescut”. Iar dacă el nu ajunge un „om de succes” este vina noastră, rușinea noastră... Ne ducem la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului sau a facultății și spunem ce, că avem un copil care este șofer de camion?
Dar dacă, într-o bună zi, am deveni conștienți că el, copilul nostru, este o persoană total diferită? Și dacă am începe să îl vedem așa cum este el cu adevărat, nu să proiectăm asupra lui toate credințele noastre despre viață, despre bine, despre rău, despre oameni, despre relații, despre tot..
Pentru că el strigă:
„Vede-mă pentru ceea ce sunt!”
„Acceptă-mă pentru ceea ce sunt eu cu adevărat!”
„Lasă-mă să mă joc. Să experimentez și eu viața, așa cum ai făcut-o și tu! Să greșesc, să mă împiedic, să cad, să mă ridic. Să descopăr ce este fericirea pentru mine!”
Doar pășind alături de el, el pe drumul lui, noi pe al nostru, trăind în acum și evoluând împreună, putem afla cum arată fericirea… pentru el.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.