„Asta e, așa sunt eu: e maximum de egoism să cerem oamenilor să ne iubească cu toate defectele noastre, pentru că unele chiar se pot ameliora și fără eforturi masive” - psihoterapeutul Diana Vasile

„Și dacă mai bine de atât nu se poate?” le strigă Jack Nicholson (alias Melvin Udall) clienților aflați în anticamera unui psiholog în rolul de Oscar din ”As Good as it Gets”. Se poate sau nu mai bine de atât, am întrebat-o la rândul meu pe Diana Vasile, într-o discuție despre nevoia de psihologie în lumea de azi, despre prejudecățile cu care încă se confruntă disciplina, despre ce însemnă de fapt demersul terapeutic și, nu în ultimul rând, despre demarcarea teritoriului acestei profesii. Cât despre Diana Vasile însăși, este un nume care nu are nevoie de multe introduceri. Psihoterapeut respectat de breaslă, co-fondator al Institutului pentru Studiu și Tratament al Traumei (ISTT), cadru universitar, și, de curând, membru în Comisia de Psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România, după niște alegeri pasionante cel puțin, Diana este nu doar un formator de opinie în deplinătatea sensurilor acestui cuvânt, ci și un profesionist conștient de dificultatea misiunii asumate. Din toate aceste motive și încă altele care se vor releva pe parcurs, am considerat că este omul potrivit pentru o discuție pe subiectul cui îi e frică de psiholog și de ce. 

”Unul dintre procesele psihice profund afectate în traumatizare este procesul voinței”

A.C.: Voi începe cu o întrebare pe care vreau să ți-o adresez de mult timp, apropo de implicarea ta directă, a psihologilor de la Institutul de Studiu și Tratament al Traumei, dar și a altora din alte instituții, după incendiul din noaptea de 30 octombrie de la Colectiv. Știu că atunci mulți dintre voi ați lăsat deoparte programările din agendă și ați făcut voluntariat pentru sprijinirea victimelor și familiilor afectate direct de tragedie. Te rog să îmi spui de ce ai considerat important să faceți asta.

Diana Vasile: Sunt multe motive, de la cele mai altruiste până la cele mai pragmatice. Primul a fost că dacă nu noi, atunci cine. Dacă nu noi care știam și înțelegeam fenomenul și amploarea, atunci cine putea să acționeze? Psihologia traumei nu era și nu este încă cunoscută la nivelul la care ea a crescut în ultimii ani. Și încă mai e nevoie de dezvoltare în domeniul acesta, încă nu știm suficient de multe despre modul în care oamenii evoluează post-traumatic. Și încă nu știm suficient de multe despre modul în care trauma sau experiența traumatică dărâmă în interior sau construiește în interior. Mi s-a părut în momentul respectiv că nu există altă variantă, nici n-am putut gândi varianta să nu ne implicăm. A fost foarte important să înțelegem cum să intervenim, să fie cât mai devreme, cât mai devreme însemnând din momentul doi, de sâmbătă dimineața, să dăm informația mai clară că existăm, pentru că era pentru prima dată când oamenii puteau să aibă deschidere către această zonă. Mai ales că nu era vorba despre război, cutremur, violență fizică, situații care în mintea oamenilor se pot asocia cu traumatizarea; era un accident, iar accidentele provoacă traumatizare psihică, deși nu realizăm acest lucru. Era o situație în care au fost afectați atâția tineri într-un context în care ei n-au greșit cu nimic. Și acesta e un element important, de multe ori mitul în traumatizare este că sigur ai făcut tu ceva, când de fapt, traumatizarea presupune tocmai că tu, ca victimă, ești inocentă. Nu e deloc obligatoriu să o fi provocat în vreun fel, dimpotrivă. Ăsta a fost motivul pentru care oamenii au reacționat foarte bine, nici nu s-a pus problema neimplicării, toată lumea a căutat să vadă cum poate să ajute.

A.C.: Cum ați ajuns în contact cu victimele?

Diana Vasile: Noi am comunicat, am vorbit, oamenii au aflat de noi și o parte au venit spre noi. Aici a fost o divergență destul de consistentă între noi, psihologii din diferite instituții, pentru că noi am considerat întotdeauna că într-o astfel de criză cuvântul de bază nu îl au psihologii imediat în secunda 2; în secunda 2 sunt medicii, personalul de urgență, și sigur că era important să fie voluntari acolo. Din punctul meu de vedere a fost important să ne facem cunoscuți și în momentul în care exista o nevoie comunicată de psihologul din spital, de oamenii din spital să acționăm pentru că da, puteam să ratăm niște momente, dar în același timp o intervenție plasată bine atunci când este cerută face mult mai mult decât o una care nu este cerută. Unul dintre procesele psihice profund afectate în traumatizare este procesul voinței. Nimeni nu vrea să fie traumatizat, nimeni nu vrea să producă un accident – trebuie să fii foarte psihopat ca să-ți dorești asta – și atunci important e să avem grijă și de acest proces, să se recupereze în ritmul lui, pentru că acest proces este fundamental în funcționarea omului, pentru a-și permite să meargă mai departe. 

„Forța internă se exersează, dar trebuie să știi unde e, trebuie să știi cum arată, cum se simte, cum se manifestă și cum o pierzi”

A.C.: Din păcate una dintre consecințele traumei este tocmai faptul că poate duce la comportamente autodistructive. Asta se vede clar în contextul în care săptămâna trecută o altă victimă din Colectiv a trecut dincolo, de data aceasta printr-un act de suicid. Te rog să îmi spui ce înseamnă să primești sprijin de specialitate și ce înseamnă să nu, care e riscul la care te expui până la urmă.

Diana Vasile: Exact. Ceea ce s-a întâmplat recent este cel mai bun exemplu. De aceea este important să jonglăm ușor între a da un ajutor necerut și a da un ajutor solicitat. Mai ales că Răzvan a primit sprijin de specialitate, dar a oprit terapia acum câteva luni. Or, în traumele de acest tip, procesul de recuperare durează ani.

A.C.: După sinuciderea lui Răzvan, a urmat o altă noapte albă în față clubului Colectiv, tot atunci se împlineau atunci 21 de luni de la incendiu... Spune-mi, te rog, care este impactul unei asemenea tragedii la nivelul comunității, pentru că nu vorbim de o dramă singulară, vorbim de un grup mare de oameni care la rândul lor au familie, prieteni, colegi, iar impactul traumei se răsfrânge asupra tuturor.

Diana Vasile: Noi încă nu știm foarte multe despre impactul la nivelul colectivităților. Ce observ însă în România și la multe alte contexte traumatice - iar acesta pentru că e destul de recent și am putut vedea doar din lunile imediat următoare, din declarațiile celor cu care am stat de vorbă – pe de o parte oamenii s-au speriat foarte tare, au încercat să găsească tot felul de explicații mai mult sau mai puțin culpabilizante, oamenilor li s-a exacerbat curiozitatea și în același timp li s-a exacerbat spiritul judicativ, au apărut comentarii răutăcioase la adresa celor care arătau diferit, pentru că erau îmbrăcați diferit etc. (iar la noi comunitatea este încă foarte critică, judecă extrem de dur oamenii cu dificultăți, oamenii care au neputințe sau vreun fel de handicap). Pe de altă parte au fost răspunsuri extreme, în care au fost foarte calzi, suportivi, foarte apropiați. 

A.C.: A fost o furie foarte mare care s-a dezamorsat în momentul acela, iar furia atrage de obicei comportamente extreme – ori te duci în zona judicativă și ți se pare să societatea e împărțită în buni și răi, ori încerci să ajuți și tocmai acest ajutor devine un paleativ pentru propria suferință. Apropo de furie. Tot de furie e legată și rezistența la terapie în general?

Diana Vasile: De furie și de durere, și de frica de a nu fi atât de diferit și atât de rău, de frica de a nu descoperi că ești rău în sensul de foarte slab, foarte distrus.

A.C.: Aud frecvent fraze de genul „mă descurc și singur”, „nu-i genul meu să merg la psiholog”, „nu înțeleg cum poate rezolva un psiholog problemele mele, ce treabă are el cu viața mea, eu știu cel mai bine.” Tu ai întâlnit astfel de păreri?

Diana Vasile: Înțeleg foarte bine aceste comentarii, le-am auzit de nenumărate ori. Vizavi de primul – eu nu merg, sunt alții care o fac, dar eu nu fac parte din categoria aceea. Dacă vrem musai să împărțim oamenii în niște categorii, sigur că îi putem împărți în două categorii mari raportate la căutarea interioară: unii care se caută în interior și își pun problema de ce se întâmplă ceva, de ce aleg niște lucruri, de ce trăiesc niște stări - și sunt eventual preocupați de îmbunătățirea stării lor de bine și echilibrului lor. Și există oameni care nu-și pun problema aceasta deloc, merg într-o inerție, într-o încredere de sine uneori poate consolidată cu o bază, alteori falsă. Dar ce mi se pare important este să vedem în această împărțire și în această expresie faptul că oamenii încă nu consideră că trebuie să se uite la modul în care funcționează psihicul lor. Acest lucru ține din punctul meu de vedere de educație. Odinioară oamenii nu considerau că trebuie să se spele pe mâini sau să se uite în gura lor să vadă ce status au dinții. Schimbarea mentalităților se datorează progresului științei – iar aici vorbesc despre psihologie, neuropsihologie, despre progresul general al științelor umane ca științe și nu doar ca preocupări artistice, esoterice, spirituale etc. Pe de o parte ține de progres, pe de altă parte de comunicarea acestui progres – știința este încă foarte elitistă, aparține unor categorii de oameni, încă există o discrepanță între rezultatele științelor și comunicarea lor, pentru ca omul obișnuit să înțeleagă de ce merită să facă această căutare interioară. Dacă ținem lucrurile pentru noi, dacă nu comunicăm descoperirile, oamenii vor rămâne etern neinstruiți și etern neputincioși, pentru că forța internă se exersează, dar trebuie să știi unde e, trebuie să știi cum arată, cum se simte, cum se manifestă și cum o pierzi. 

„Trauma înseamnă a te rupe de tine, nu înseamnă doar să suferi, suferința e doar o manifestare traumatică”

A.C.: Un program politic ce și-ar propune eradicarea prostiei poate părea o utopie, când de fapt dacă investești în educație nu e deloc așa, poate fi chiar un proces controlabil și măsurabil, cu rezultate vizibile.

Diana Vasile: Exact. Rezumând, pe de o parte e asta: eu nu caut pentru că nu știu, pentru că nu-mi pun problema că mă poate ajuta, sau nu caut – și ăsta e un element important - pentru că îmi spun ce sens are, eu mă știu destul de bine. Iar asta e o iluzie a autocunoașterii, pentru că mecanismele psihice funcționează astfel încât una peste alta să te facă să te simți bine; câtă energie psihică consumi pentru acel bine sau cât plătești pentru el și dacă binele e un bine real sau de mâna a doua, a treia, e un alt subiect. Parte din povestea asta eu o pun în continuare pe seama traumatizării: una dintre expresiile foarte frumoase care a ieșit de curând din lucrul meu și preocupările mele de a înțelege tot mai bine zona asta, ca să pot explica oamenilor că trauma înseamnă a te rupe de tine, este „lasă că mă descurc și fără mine”. Adică fără o parte din mine. Căci traumatizarea psihică nu înseamnă doar să suferi, suferința e doar o manifestare traumatică, e adevărat una consistentă, dar nu e singura. O alta e și absența suferinței, adică să nu mai simți. Cert este că trauma înseamnă să renunți la părți din tine. Aceasta este expresia tipică pentru ce înseamnă traumatizare. Când oamenii spun – „eu nu-s din categoria aia” – de fapt asta înseamnă: „Ei, lasă că mă descurc și fără să știu atâtea despre mine.” Doar că aici noi ne punem problema creșterii calității vieții. Creșterea calității vieții nu înseamnă doar să supraviețuiești și să te descurci, se descurcă și copiii orfani până la urmă; dar ființa umană este mult mai mult de atât, ea poate să trăiască, să se dezvolte și să crească pe multiple planuri, în toate etapele vieții. În ceea ce privește a doua categorie, cei care spun „cum îmi poate un psiholog rezolva problemele mele”, aici avem o veste bună: nu psihologul îți poate rezolva problemele, ci numai tu. Putem să le spunem stați liniștiți, puteți merge la psiholog pentru că nu el vă rezolvă problemele. Psihologul e un ghid în căutarea interioară pentru a găsi soluția. Cred că acest rol al psihologului de ghid este foarte puțin înțeles de oameni, el e o călăuză, nu e deloc un reparator de probleme, simptome, rezolvator de dificultăți.

A.C.: Aici se vede și diferența dintre un demers terapeutic reușit versus unul mai puțin sau deloc reușit?

Diana Vasile: Desigur. E vorba și despre efortul pe care l-ai depus tu ca să se întâmple lucrurile respective sau de putința ta. Până la urmă trebuie să înțelegem că meseria noastră este profund dependentă de omul pe care îl avem în fața noastră și mult mai puțin de noi. Un terapeut minunat, extraordinar înregistrează, din ultimele cercetări, terapii finalizate cu succes undeva între 70-80% dintre cazurile abordate, pentru că noi depindem mult de structura omului, ca și în medicină, de altfel. Sigur că știința a mai evoluat, inclusiv referitor la psihoterapie, și a mai descoperit modalități de a stimula procesul, dar stimulezi când mecanismele persoanei nu sunt profund deteriorate încât să nu mai aibă energie și posibilități unde să reconstruiască. Și acest lucru ar trebui să fie înțeles foarte bine, este la fel și pentru o mașină și pentru ingredientele dintr-o prăjitură. Tehnica acoperă niște lipsuri, niște insuficiențe, dar nu poate acoperi tot. Asta înseamnă că meseria noastră nu are garanții, noi lucrăm cu viața și cu dinamica ei. Până la urmă nici un demers medical nu are garanții, și nici un demers într-un oricare alt serviciu. Iar oamenii sunt atât de critici și rezervați uneori tocmai pentru că au nevoie de garanții, iar asta le oprește căutarea interioară și neliniștea internă. 

„Asta e, așa sunt eu – este maximum de egoism să cerem oamenilor să ne iubească cu toate defectele noastre, pentru că unele chiar se pot ameliora și fără eforturi masive”

A.C.: Tot legat de asta, aud adesea oameni în jur spunând lucruri de genul ”eu am avut niște părinți minunați, nu am cum să am traume din copilărie.” Și cu asta consideră că au închis subiectul. Sau dimpotrivă, li se pare că dacă ar deschide subiectul și ar începe un demers terapeutic ar ajunge inevitabil să-și învinovățească părinții și nu vor asta.

Diana Vasile: Și asta e o situație foarte des întâlnită, din nou pentru că există în noi aceste tendințe de a vedea lucrurile în alb și negru: dacă ne iubim părinții sigur nu avem de ce să-i învinovățim, sau dacă-i învinovățim sigur n-avem pentru ce să-i iubim. Psihoterapia te ajută să faci din mama care la începutul psihoterapiei este ”MAMA” (n.red. cu patos și dramatism), să ajungi la final să spui ”mama” (n.red. cu firesc în voce) – e un om, cu bune cu rele. Nevoia de a nu mă atinge de părinte sub nicio formă indică nevoia persoanei de a rămâne la nivel de copil. Copilul nu poate să vadă limitele părintelui, n-are nevoie de asta, nu-i trebuie asta, dar odată ce ai ieșit din preadolescență, vrei nu vrei te confrunți cu asta. Nu înseamnă că nu-l iubești în continuare, ba dimpotrivă, calitatea iubirii crește când înțelegi că poți iubi un om care are plusuri și minusuri. Dacă spui că nu te duci la psiholog pentru a nu ajunge să-ți învinovățești părinții, de fapt știi că există niște limite și alegi să nu te atingi de ele. Chiar dacă le vezi, e ca și când trebuie să-ți ierți părinții pentru defectele respective. Și în felul acesta cumva te simți și tu mai bine pentru că poți să-ți ierți și neajunsurile tale. Ei, aici o văd limitativă. Pentru că problema nu se pune dacă ierți sau nu ierți niște aspecte, dacă le recunoști sau nu le recunoști, problema e ce poți să ameliorezi, să crești, pentru că nu toate caracteristicile noastre rămân bătute în cuie. ”Asta e, așa sunt eu!” Este maximum de egoism să cerem oamenilor să ne iubească cu toate defectele noastre, pentru că unele chiar se pot ameliora și fără eforturi masive. Până la urmă este despre îmbunătățirea vieții personale. Al doilea lucru în îmbunătățirea calității vieții înseamnă îmbunătățirea calității în relaționare. Mulți oameni cu care am lucrat și care au plecat de la această premisă – am avut o copilărie fericită, părinții mei au fost minunați, au făcut tot ce au putut (ceea ce este real, toți părinții fac ceea ce pot, nu există părinte care nu face ceea ce poate, chiar dacă își abandonează copilul, chiar dacă îl crește în cele mai bune condiții, tot ceea ce poate face) au ajuns în timp să înțeleagă că nu învinovățirea sau invers, iubirea și acceptarea necondiționată este cheia, ci acceptarea necondiționată a ceea ce a fost cu tine în perioada aceea. O expresie pe care o clientă de-a mea folosit-o și este minunată din acest punct de vedere a fost ”cu cât ajung la lucrurile astea mai dureroase, cu atât mă simt mai liniștită”. Apropo de calitatea vieții, ea nu vine din plusul de lucruri din exterior, sigur și acelea contează, ci din liniștea pe care o ai în interiorul corpului și sufletului tău cu ceea ce s-a întâmplat cu tine. Deci nu este vorba despre învinovățirea părinților, sau iertarea lor sau orice alt fenomen vizavi de ei, ci de a înțelege ce impact au avut în interiorul tău experiențele tale cu ei și cu alții – pentru că nu e vorba doar de părinți în perioada copilăriei. Eu nu cred, și aici sunt de partea părinților – până la urmă părinții nu sunt unici în lumea asta, doar ei în raport cu copilul. Ei depind la rândul lor de o mulțime de oameni și de situații din viața lor și acest lucru va influența calitatea actului parental. Apoi mai există și altfel de situații, un cutremur, un accident, o spitalizare, situații care nu au legătură cu părinții dar influențează calitatea actului parental și influențează legătura sau relația dintre părinte și copil. De aceea nu se pune problema învinovățirii părinților și cu cât am înțeles traumatizarea și traumatizarea relațională cu atât am înțeles că nu este vorba despre învinovățirea nimănui. Cu cât ajungi mai în profunzimea ta, cu atât înțelegi mai bine – ceea ce este valabil pentru orice domeniu și știință. La început ai impresia că știi de toate, după care te pierzi și zici că nu vei învăța niciodată domeniul respectiv, după care îți dai seama că ai învățat multe dar mai sunt încă altele de înțeles, dar deja te relaxezi și te bucuri de proces.

A.C.: Iar concluzia pentru cei care refuză un demers terapeutic pentru a nu se atinge de părinți care este?

Diana Vasile: Că este vorba exclusiv despre propria persoană, despre asumarea responsabilității pentru ceea ce au în interiorul lor și de a așeza cărămizile din interior într-o formă cât mai bună pentru ei înșiși.

”Faptul că am iertat sau n-am iertat nu ne absolvă de responsabilitatea consecințelor. Iar cu cât aceste greșeli sunt mai mari, cu atât au impact mai mare asupra noastră”

A.C.: Vorbeai de iertare. Ideea că iertarea rezolvă lucrurile este o parte din barieră? Dincolo de fricile interioare, încă se consideră psihologia o știință de nivel doi, care nu funcționează cu lucruri precise, e o chestiune mai mult pentru doamne, așa cum stăm noi acum la o cafea și discutăm lucruri pe care le putem vorbi și cu un prieten. Pe de altă parte, demersul terapeutic este descurajat uneori și de preoți care îl consideră în plus sau chiar în divergență cu viața unui creștin. Una peste alta, multă lume pare se confunde iertarea cu vindecarea.

Diana Vasile: Iertare versus vindecare este una dintre confuziile mari inclusiv în rândul psihologilor. Legat de biserică și preoți, nu pot să spun că am studiat și sunt puțin rezervată față de acest domeniu. Din fericire, am avut ocazia să intru în contact cu persoane aparținând bisericii și nu doar de rit ortodox și am întâlnit deschidere. De fapt, am întâlnit destul de multă deschidere, mult mai multă în ultima vreme. Am avut chiar workshop-uri - deci există deschidere, dar nu pot aprecia cât de mare. Dar eu personal și prin institut (ISTT) am intrat în contact cu oameni, cu fețe bisericești care au îmbrățișat cu căldură demersul terapeutic. Cu un pic de încredere, de colaborare și de acceptare reciprocă cred că lucrurile pot să funcționeze împreună.

A.C.: E nevoie de o definire a teritoriului și rolului fiecărui demers?

Diana Vasile: Da, e nevoie de o înțelegere clară că domeniile nu se suprapun și nu se substituie. Și mi se pare important, apropo de iertare, să se înțeleagă și accepte că iertarea nu e egală cu vindecarea. Ba dimpotrivă, iertarea poate să blocheze vindecarea. Așa cum este înțeleasă de multe persoane, hai te iert, gata! reprezintă de fapt un mod de a opri analiza a ceea ce s-a întâmplat. Un mod de a opri analiza consecințelor acelor greșeli și asupra ta, și asupra mea. Cred că de multe ori putem să avem compasiune față de cei care greșesc, pentru că în fond cine nu greșește? Putem să avem compasiune față de noi, cei răniți din greșelile altora, dar faptul că am iertat sau n-am iertat nu ne absolvă de responsabilitatea consecințelor. Iar cu cât aceste greșeli sunt mai mari, cu atât au impact mai mare asupra noastră. Ori lucrul acesta uneori, dacă îl privim din zona spirituală, cred că îl putem înțelege uneori chiar mult mai ușor decât din zona psihologiei. Iertarea nu înseamnă acoperirea faptelor sau oprirea analizei – și nici poziția de superioritate a victimei față de agresorul ei. Cred că fiecare trebuie să rămână cu ceea ce a făcut și cu ceea ce i s-a întâmplat, agresorul cu faptele lui agresive, victima cu consecințele acestora – și fiecare să se preocupe de binele lui și de îmbunătățirea stării lui.

A.C.: Duc puțin mai departe problema iertării către o idee des utilizată atât în spațiul religios, cât și în cel al activismului social, dar și al relaționării cu ceilalți. De ce m-ar interesa binele meu dacă a fi un bun creștin înseamnă a face lucruri pentru ceilalți? De ce m-ar interesa binele meu dacă eu am ales să ajut pe alții? Sau, mai aproape de relaționarea imediată, de ce să fac lucruri pentru mine când fac pentru copii, frați, prieteni?

Diana Vasile: Mă interesează binele meu pentru că eu nu pot să fac bine altuia dacă nu sunt bine cu mine. Și binele meu mă interesează și prin faptul că ființa umană nu există în afara raportării la sine. Eu nu privesc cu ochii altuia, eu nu simt cu mâna altuia, deci nu există funcționare în afara mea. Dar, pentru că traumatizarea presupune ruperea de mine însumi, mă lasă să cred că eu aș putea să trăiesc numai gândindu-mă la altul. Asta e o consecință a traumei – pe principiul lasă că mă descurc și fără mine. Păi cum să fiu, dacă sunt fără? E ca și când știi să cânți la vioară, dar ai vioara dezacordată. Noi suntem instrumentul prin care lucrăm în lume, de aia trebuie să ne ocupăm de binele nostru. Altfel vom cânta cu toții strâmb toate melodiile cunoscute foarte bine.

A.C. Crezi că există atitudini descurajante și din partea breslei psihologilor? Există deservicii pe care aceasta și le-a adus inconștient?

Diana Vasile: Sigur că da. Dacă vorbim de comunitatea psihologică din România, este o comunitate tânără totuși, are 27 de ani, de aceea ea nu are cum să aibă maturitatea necesară pentru o funcționare bună, deplină, constructivă. Acesta e un aspect. Al doilea aspect, ea n-a ieșit din senin, dintr-un proces natural de dezvoltare, ci a ieșit ea însăși dintr-o traumatizare. Știința psihologiei a fost interzisă, a fost alungată, a fost ca un copil abandonat – tu nu ești bun, dispari. Și a trebuit să se reinventeze. Ori când se reinventează, ea nu vine cu toate funcționalitățile sănătoase, ci cu multe mecanisme de protecție și de apărare, pe care le confundă cu o funcționare sănătoasă. De aceea cred că există atât de multe încurcături, atât de mult zbucium în această breaslă, pe care eu o văd ca pe o breaslă aflată în adolescență. Nu mai e chiar la începutul adolescenței, o văd în plină adolescență, în plină muncă de transformare și de căutare a unei identități. Ea este pe de altă parte profund legată de funcționarea societății, care trebuie să recunoaștem nici asta nu ne avantajează. Noi încă ne străduim să fim și democratici și autonomi, dar în continuare promovăm autoritatea ca fiind factorul suprem de decizie.

”O traumă severă are nevoie de prelucrare mult timp. Procesul nu e de câteva luni, procesul este în ani.”

A.C.: Este asta tot o formă de neștiință? Se pare că noi nu știm să relaționăm în afara puterii decizionale a autorității și asta se vede din relațiile părinte-copil, educator-copil, șef-subordonat.

Diana Vasile: Așa este, noi nu știm să relaționăm altfel și asta e vizibil, încă șeful e cel care conduce prin decizie, nu prin angajament, implicare. Iar asta vine din frică, dar și din istoria comunismului. Or poziția noastră față de autoritate este extrem de ambivalentă, am învățat să o respectăm și s-o criticăm în egală măsură. Iar maximum de autonomie pe care am reușit să-l avem vine din păcălirea autorității. Dar nu reușim încă să nu ne supunem ei, nu reușim încă să colaborăm. Și asta se întâmplă și atunci când o persoană ajunge în poziție de autoritate. Ea știe foarte bine că așa e tratată, astfel încât își întărește strategiile de control, pentru a se descurca astfel încât să scoată cât mai mult din poziția asta. Revenind acum la partea cu Colectiv, dar și la trauma noastră colectivă, post-comunistă, o traumă severă are nevoie de prelucrare mult timp. Procesul nu e de câteva luni, procesul durează ani. Iar prelucrarea consecințelor traumatice pentru ameliorarea efectelor, de suferință, durere, comportamente distructive și autodistructive, nu ține exclusiv de psiholog. Eu spun asta de foarte multe ori, lucrez cu toată chemarea pe care un profesionist o poate avea, dar îi văd limitele. Psihologul nu poate face în locul altora, apropo de suportul social care este unul dintre cele mai importante elemente de prelucrare, de ameliorare și de vindecare, dacă vreți. Aportul social este fundamental. Noi psihologii ne străduim să lucrăm cu oamenii care n-au suport social. Dar nu putem fi noi singurele persoane-reper în viața altora. În plus, e nevoie de energie psihică. Atunci când experiența traumatică vine deja pe o structură cu puțină energie psihică, procesul este și mai lent. Este vorba despre istoricul persoanei, resursele ei, numărul și tipul experiențelor traumatice trăite, despre ajutorul primit, despre mecanismele de protecție folosite, așa explicăm lipsa de energie. 

A.C.: Funcționează trauma pe modelul picăturii? Vezi în jur oameni aparent puternici, pe care nimic nu pare să-i atingă, și la un moment dat ceva, o chestie minoră, îi poate dărâma.

Diana Vasile: Există falsa putere sau falsa reziliență cum i se mai spune în literatură, când omul pare că este OK și că a depășit și vine un factor declanșator, care poate fi aparent minor, care merge exact la fisura, atinge călcâiul lui Ahile.

A.C.: Atunci demersul terapeutic asta e, să identifici unde e călcâiul lui Ahile din interiorul tău și să înveți să-i dezvolți musculatura?

Diana Vasile: Păi de ce vorbim de căutare interioară și a punctelor vulnerabile? Pentru că punctele vulnerabile ne indică unde ne-am desprins noi de resursele noastre, de capacitățile noastre.

A.C.: Îți propun să ne oprim în final asupra formulei ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, un alt spațiu comun prea des utilizat și de multe ori prost înțeles. De cele mai multe ori uităm partea a doua a propoziției și ni se pare că ne ajunge doar prima jumătate, iar cu asta am rezolvat totul.

Diana Vasile: E o altă formă de îndepărtare de sine. Sau e una dintre formele cele mai evidente de îndepărtare de sine. Și e o consecință. Până la urmă este real, pentru că noi suntem ființe relaționale noi nu putem să funcționăm în afara relației cu celălalt. Ajutorul dat altora este întotdeauna un factor foarte sanogen. Dar nu putem exagera. E ca și cum am mânca numai morcovi, pentru că știm că morcovii sunt foarte buni. Nu se poate asta, ne facem portocalii cel puțin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp