Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„Hai, lăsați-ne să intrăm, e prima noastră seară fără copil...” Cum să îndupleci pompierii să te lase în sala de teatru când nu ai bilet

Să-i fi lăsat sau să nu-i fi lăsat? Aceasta este întrebarea care mă chinuie de duminică seara. O întorc pe toate fețele, deși nu pare să aibă cine știe ce valențe filozofice: n-ar sta nimeni să scoată o piesă de teatru din ea azi, așa cum n-ar fi stat nici acum 400 de ani. Mai ales că, pe atunci, nici nu s-ar fi pus problema asta, orice director de Globe ne-ar fi lăsat să intrăm oricât de mulți, să stăm agățați de toate scândurile (asta până nu veneau să-i închidă teatrul).

Așadar, duminică seara, pe la șase fără ceva, la Universitate, trec de reclama de la gura metroului „Te scot la o doză de adevăr? Ia-ți doza ediție limitată de pe f”, intru în mulțimea care așteaptă în fața ușilor TNB și aștept s-o aud pe Liubov Andreevna Ranevskaia întrebând – „Adevărul? Care adevăr? Dumneata știi unde e adevărul și unde nu e. Dar eu parcă am orbit”. E ultima seară a Festivalului de Teatru, e a doua reprezentație cu „Livada de vișini”, spectacolul -vedetă adus de la teatrul Malâi din Petersburg, de la și mai celebrul său regizor Lev Dodin. În rusă, cu subtitrare în română (și engleză).  

N-am bilet, evident, casierița de la bilete e epuizată și ea de oamenii care nu reușesc să înțeleagă ce înseamnă epuizat. Totuși, „trebuie neapărat să vezi Livada”, duduie rețeaua f, unde e normal să te lauzi că ai prins un folotoliu în sală.

Un fotoliu, atenție!, nu un simplu loc în spațiu ... Cu tot optimismul meu (am mai intrat eu și la Lear-ul făcut de Malâi, tot la un festival, acum câțiva ani), de data asta pare să fie ceva în neregulă – de după ușile de sticlă păzite de agenți de pază privați (atrag atenția prin clasicile salopete de agenți de pază privați), după anunțul clasic cu vocea Adelei Mărculescu „vă rugăm să întrerupeți funcționarea telefoanelor”, vine un anunț nou (altă voce, se simte că e ceva special) care spune stimaților spectatori că în timpul spectacolului căile de acces vor fi folosite de actori. Începe să se potrivească cu zvonul care circulă pe afară, că nu se dau bilete în picioare, fiindcă actorii umblă prin sală.

(Imagine de la prima reprezentație cu „Livada de vișini”, din Moscova)

Nu știu de unde a venit zvonul, dar pare să aibă doza lui de adevăr: doar e un spectacol modernist, trebuie să fie altfel, d-aia e festival etc.

Ei și, mă întreb? Ce-i dacă artiștii ar sări peste spectatori, ar fi și mai modernist! Doar nu umblă cu torțe la ei! N-ar putea s-o facă, nu i-ar lăsa Lopahin să dea foc livezii lui! Cu oricâtă filozofie l-ai încărca pe „țărănușul” care vrea, „banal”, teren liber la marginea orașului, să-l parceleze și să facă vile (cu 10 ani înainte de marea revoluție din Octombrie), nu-l poți face nebun să arunce pe foc banii de pe lemn.

Nimeni nu-i nebun aici, nici ăștia care stăm să mai așteptăm pe lângă uși, deși pare tot mai clar că nu mai merge. E drept, avem printre noi personaje care nu sunt îmbrăcate ca de teatru, dar nu vând bilete la ocazie, ci acum împart pliante la concerte sau ziarul gratuit cu programul Festivalului Caragiale (care are loc săptămâna asta – intrare liberă, apropo). La un moment dat, vine spre mine unul din cei în salopetă – aveți bilet? Hopa, era și timpul, nene, îmi zic, dar îmi înghit vorbele păcătoase ... omu, grav, voia doar să-i atenționeze pe cei cu bilet că s-a mai deschis o ușă, să meargă repede accesul. Iată victoria sistemului – unde e de la privat, probabil, a simțit imediat că mai e nevoie de o ușă deschisă.

Deci nu se poate? Nu! Eh, dacă nu se poate, nu se poate. Dar parcă tot aștept o minune. Vorba lui Trofimov – „Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din câte există – și eu sunt în primele rânduri”. Acum, că n-or fi primele, să fie și la balcon, nu-i bai, vezi mai bine subtitrarea.

Și vine, vine ... un grup de vreo 10 tineri cu ecusoane de gât pe care scrie voluntar sau invitat FNT. N-au nici ei bilete, dar măcar au ecusoane.

Nu prea le folosește să le arate prin geam. Oamenii în salopetă au închis, e șapte trecute, începe spectacolul. „Hai, pe aici!”, o domnișoară blondă, din fire voluntară, preia inițiativa! „Nu mă las, trebuie să văd nepărat piesa ăsta!, le reamintește ea colegilor. Intru și eu în oastea de strânsură. Adică, de ce nu: e drept, am 20 de ani de ani peste ei, nu am nici ecuson, dar, orișicât, avem același țel. Intrăm pe una din multele uși din lateral, dăm de cineva de-al locului, care e categoric: „nu aveți nicio șansă, nu ne lasă nici pe noi” . Copiii insistă ca niște copii, omul cedează ... „bine, o luați pe aici, dar, vă spun, vă întâlniți cu băieții de la ISU”.

Alergăm pe culoarele bine întreținute (teatrul e de-abia renovat, să nu uităm). Da, dăm de o ușă de fier și după ea un om cu salopetă, de pompier. E primul pompier. „Haideți, vă rugăm, suntem studenți la teatru! Nu înțelegeți? , noi chiar trebuie să vedem piesa asta, ne ajută la școală”... Oficialul și el categoric, dar în același timp îi ghicești spiritul ludic, ca să zic așa. „Măi copii, și eu am copii acasă, dar înțelegeți că nu se poate să stați în picioare”. Copiii - „dar mai sunt locuri, doar să ne uităm, sunt mulți cu invitații, unii nu vin, e duminică seara, poate nu-i interesează, pe noi ne interesează”.

Măi, unde vă duceți ... e clar și pentru omul în salopetă, că nu are cum să se pună cu entuziasmul copiilor, dar nu e așa de grav - „la ușa ailaltă vă întâlniți cu alții ca voi, că acolo e colegul meu”.

De-aș fi avut măcar a suta parte din darul lui Cehov, v-aș putea face să vedeți scena de la ultima ușă de fier! Dar tot ce pot să vă spun e că s-a desfășurat cu respectarea legislației specifice în vigoare.

Aici conduce asaltul o altă domnișoară, studentă sau chiar deja scenograf... Se pare că reușise să intre, dar plasatoarea-șefă i-a chemat pe oamenii de la ISU. Am picat pe replica domnișoarei „dumneavostră nu aveți un ton chiar prietenos” (bravează, al doilea pompier, la fel ca primul, e cât se poate de reglementar), „eu sunt scenograf, dumneavoastră sunteți pompier, nu vă supărați că vă zic...”. Pare că se-ncinge jocul, dar al doilea pompier, un soldat încă tânăr, devine neașteptat de... calm. „Eu nu îmi risc jobul. Dacă vă las, face cineva poze și mâine nu mai am serviciu... Acum, și voi stricați, că toată lumea a zis «ce tare e spectacolu' ăsta, să vezi câtă lume o să vină » și acum e plin de controale; dacă mă credeți, am colegi care s-au supărat pe mine că n-am putut să-i las să intre...”

Gata, mini-spectacolul de aici s-a terminat, ieșim afară. Țin să informez că pe durata lui nu s-au întâmplat incidente și nimeni nu a încercat decât coruperea sentimentală a sistemului. Sistemul e salvat, pentru că nici acesta n-a funcționat.

Hai la Bulandra!

La opt, mai e un spectacol, la Bulandra, la Izvor. „Cutia pandorei”, nu știu mai multe, dar nu contează – e festival! Evident, nici aici nu mai sunt bilete, dar de acestă dată mă plasez strategic în micul hol al teatrului, lângă un alt grup de tineri cu ecusoane de voluntar. Și aici un pompier intră și iese (n-are tulumbă, dar e clar cine e vedeta FNT-ului 2016! unde ești tu Caragiule!). Plasatoarea le promite copiilor că, dacă rămân locuri în sală, îi lasă să intre. N-am și eu un ecuson ceva, la îndemână, ca să nu mai zic de imaginația a doi tineri care intră ca disperații: „vă rugăm, e prima noastră seară fără copil, vă rugăm să ne lăsați, nu ne mai întâlnim cu așa ceva ...” .

(Foto The Seven Ages of Man, Richard Kindersley)

Mai sunt locuri, haideți, ușor...”, intră voluntarii, forțează și cuplul cu copilu' la părinți, hai că până la urmă intru și eu, chiar dacă, evident, nu vreau să o supăr pe doamna elegantă de la intrare, care îmi transmite că nu prea e în regulă.

... Da, nici eu nu am zis că e în regulă, dar remușcările m-au ținut până la intrarea în sală. Găsesc imediat un loc la marginea penultimului rând, în spatele meu alte două locuri au rămas goale ... avea o doză de adevăr și puștoaica-voluntar de la TNB.

Piesă fără pretenții, au scos și actorii - Mariana Mihuț și mai tânărul Șerban Pavlu - ce-au putut din ea, dar nu sunt eu abilitat să-mi dau cu părerea. Pot să spun atât - doar ce-a declamat dna Mihuț replica ce părea de final „hai să terminăm cu ipocrizia asta!” că publicul a și sărit ca un arc în picioare și a început să aplaude plin de entuziasm și a chemat actorii la rampă... ai zice că în ziua de azi sălile sunt pline de cupluri aflate la prima seară fără copil.

„Cutia” a durat puțin, cât să pot să mă întoc la Național să-l văd și eu pe rus care se întâlnește cu publicul, după Livadă. Pe drumul de întoarcere, am timp să mă încarc cu afișul pe care l-am găsit pe ușă la Bulandra. 

Mă gândesc că începem să semănăm cu contabilul lui Cehov, Epihodov, omul celor 99 de nenorociri. Acum avem și nenorocirea asta, că se bulucesc românii la teatru.

La ușa Naționalului, omul cu salopeta privată mă lasă să intru să stau, acolo, pe canapele din holul mare. Se aude ploaia de aplauze de sus; pot să urc și eu, dacă tot s-a terminat? Nu, nu se poate...

Gata, spectatorii coboară, urc și eu acum să văd găselnița rușilor de a transforma sala, cu fotoliile îmbrăcate cu huse speciale, ca pentru invitații în Livadă...

Trec pe scară pe lângă cele șapte generații de spectatori cum ar fi zis dl director Shakespeare acum 400 de ani și nu știu cum se face că mă lovesc mai mult de generațiile 5-6 , mai puțin de școlari și îndrăgostiți.

Încep să număr din ochi cam câți copii de „20+” au fost în livadă, nu-mi ies la socoteală mai mulți decât seniorii... știu, e o observație tâmpită, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc că, dacă ai o resursă limitată (acest spectacol) care s-a obținut cu fonduri publice (FNT e cu bani de la stat), ai nevoie de o politică publică ca s-o împarți. Poate păstrezi și o rezervă de bilete pentru tinerii de azi, cu gândul la cei de mâine: studentul care intră să vadă spectacolul unui maestru poate o să schimbe lumea în care vor trăi copiii corporatiștilor, pompierilor sau agenților de pază de azi.

O lume normală respinge o societate-regizor care să-i spună ce să facă, să o ducă cu forța la teatru. Dar, în același timp, are nevoie de o societate care măcar nu stinge focul viu din actorii ei.

Am închis teatre pe motiv că ... pompierii. Dar nu punem nimic în schimb, nu construim teatre noi. Acum nu primim oameni la spectacole inofensive de teatru (și încă în teatre modernizate), pe motiv că ... pompierii. Pompierii au un rol indiscutabil în societate, dar nu ei trebuie să vadă pădurea, pardon livada de vișini. Seamănă a ipocrizie să le transferăm lor acestă responsabilitate.

Dar să nu-mi uit vorba și poate găsim un răspuns – cum vă place, cum ar fi trebuit să se termine minispectacolul dintre soldatul (pompierul) și școlarii de la teatru? Vă întreb luând act de replica „Să mai lăsăm ipocrizia” și de ceea ce zicea directorul de acum 400 de ani, cum era... Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori/Răsar şi pier cu rândul, fiecare: Mai multe roluri joacă omu-n viaţă, iar actele sunt cele şapte vârste.

Epilog. „Fiecare vede piesa lui”, le spunea Dodin celor din public care încercau să-i arate că, nu-i așa, n-au venit degeaba la teatru. „Folosiți metoda lui Stanislavski?” întreabă, după un lung expozeu, o doamnă care a studiat și dramaturgia. „Lucrezi după metoda lui Stanislavski, chiar dacă n-o cunoști. Doar spectatorul să fie emoționat – asta e important, nu mai contează după ce metodă s-a făcut”, răspunde rusul afabil. În spatele lui, tapiseria „Teatrul lumii”. Ce-i cu tapiseria asta? Nimic, chiar nu știu să vă spun: Naționalul a găsit cu cale să ne informeze doar că are 740x2250 cm, a avut ouă de molii, dar acum nu mai are, că a fost spălată în spațiile TNB cu respectarea legislației specifice în vigoare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult