„Nu vrei să mă razi în cap?” Părul care (nu) doare

Era o toamnă blândă. Purtam o rochie neagră și înarmată cu ciocolată, am plecat în vizită la mătușa mea, din partea soțului. O femeie înaltă, blondă, cu ochii albaștri ca cicoarea și zâmbetul până la urechi. Tocmai făcuse 60 de ani.

Am petrecut o după-amiază plăcută, timp în care am (re)învățat-o să croșeteze. Știuse cândva, dar în timp, uitase și nu se mai înțelegea cu lâna. La un moment dat, din spatele croșetului, aud: 

„Nu vrei să mă razi în cap?”. 

Mă uit la ea uluită, încercând să îmi dau seama dacă glumește. Mă privea peste ochelari, cu nasul îngropat oarecum în croșet, ochii miciți, râzând pe jumătate și pândindu-mi reacția. Nu glumea. Părul ei, odinioară lung și bogat, de un un blond ars, era acum oarecum scurt, neuniform și fin. Fusese diagnosticată cu cancer la sân. Prins destul de devreme, avea șanse destul de bune. Începuse chimioterapia din cauza unui cancer secundar și părul era primul afectat, în mod vizibil.

„M-am săturat să mă trezesc și să găsesc un urs pe pernă în fiecare dimineață”, a continuat, râzând. 

Am fost de acord. În timp ce o rădeam pe cap, folosind mașina de tuns, între noi a alunecat o șuviță lungă din părul meu pe care îl purtam desfăcut la vremea aceea. Am înghețat. 

„Mă tund și eu!” 

„De ce, ai părul așa de frumos?” 

„Mă tund cu tine. Pentru tine”.

Se entuziasmează: „Ai face tu asta pentru mine?”

„Da. O voi face. Nu vreau să fii singură.”

Mi-a luat ceva timp să duc la îndeplinire promisiunea. Nu mă mai tunsesem scurt de 15 ani. Părul era destul de lung. Mă puteam așeza pe el, dacă doream. Și era mândria tatei și a soțului și plăcerea mamei să îl împletească și a mea, bineînțeles. 

M-am hotărât în cele din urmă și am vorbit cu familia. Cu fiecare în parte. Am aflat ușurată (dar și cu regret), că ei găseau ideea bună și mă încurajau să o duc la capăt. Chiar și soțul meu, care îmbufnat la rândul lui, a răspuns: „Dacă tu vrei, e un lucru frumos. Presupun că va crește la loc.”

Acum nu mai ținea decât de mine. Aveam să îmi duc la capăt promisiunea? Trebuia. Îmi dădusem cuvântul.

Am decis să nu fac gestul în public. Pentru că nu credeam că voi avea forța necesară să fac acest lucru în fata unor necunoscuți care nu știau cât țineam la părul meu și cât de greu îmi era să mă despart de el. Totul s-a petrecut în bucătăria încăpătoare și luminoasă a socrului. Cu tata pe Skype și soțul și socrul lângă noi. Mama cu foarfeca în mana, gata de acțiune. O acțiune de familie.

Am plâns. Și am râs. 

„Cum te tund?” m-a întrebat mama. 

Înainte să am timp să îi răspund, soțul meu mi-a așezat rapid pe cap un bol de făcut crema. 

„La bol. Uite ce bine îi stă!” 

Am râs cu toții și pe urmă mama mi-a tăiat coada. 

„Ia vezi? Mai îndrept?”

Într-un gest familiar de atâta timp, am dat să înlătur șuvițele de pe umărul stâng. Mâna a mers în gol și am simțit că nu pot să respir. Nu mai aveam ce da la o parte. Coada mea se odihnea liniștită pe masa, gata să fie expediată pentru o nouă perucă.

Fusese călare pe umărul meu în peste 20 de țări, aventuri nenumărate. Oare ce urma să descopere pe capul următorului copil sau tânăr?

Asta s-a întâmplat acum aproape doi ani. La un an după ce m-am tuns și am donat, în ziua aniversară, am făcut o poză care arăta cât de  mult crescuse părul în acea perioadă. A fost momentul în care am realizat că, deși e o acțiune de lungă durată, în același fel în care donez sânge, aș putea să donez părul, cu o frecvență clar mai scăzută, de 2 ani - 2 ani și jumătate. Adică să mă bucur de părul meu în acest timp și, odată ajuns la lungimea necesară, să îl dau altcuiva care are nevoie de el.

Și astfel ajungem la momentul actual. Peste maximum 2-3 săptămâni, mă voi despărți de podoaba capilară și o voi dona din nou. Pentru cei care se întreabă de ce fac acest lucru, iată câteva exemple…

Eram la serviciu, trimisesem mailul de notificare despre ceea ce doresc să fac, cum și când. În general, pentru astfel de donații se poate face și o colectă prin intermediul unei platforme publice care adună banii și îi donează direct organizației pe care dorești să o susții. 

Îmi luasem un minut să respir, să îmi adun ideile și să mă întorc la treabă. Când am ridicat ochii, lângă mine, stătea unul din colegii mei, un domn în vârstă, slăbuț, nu departe de pensionare, cum îi place să glumească. 

„Faci o colectă? Mie îmi e mai ușor așa, îți dau ce am la mine”, zâmbește căutându-se în buzunare și golindu-le pe masă. „Vreau să particip. Mătușa mea a murit de cancer săptămâna trecută. ”

Îl simțeam ca pe un vulcan. Britanicii vorbesc destul de rar despre probleme personale la serviciu, dar se pare că emailul meu crease o oportunitate de care colegul s-a agățat cu toată ființa. L-am lăsat să își golească sacul. 

„Avea un ghemotoc în piept. Nu l-a tratat. Și după câțiva ani, ne-am dus la doctor cu ea și au diagnosticat: metastază. Nu mai erau șanse și s-a stins foarte rapid. Nu mai avea nici un motiv să trăiască. Totul era doar durere și se simțea o povară”. 

I se încețoșează ochii, glasul scade și continua în șoaptă: „Acum e liniștită... E singurul lucru bun din toată situația asta.” Se luminează: „Și ce faci tu! Ce faci tu este fantastic. Îți mulţumesc. Uite și de la mine, pune monedele teanc pe masă.”

Presupun că a vorbi despre ce s-a întâmplat, pentru unii din noi, cel puțin, constituie un fel de terapie. Cancerul înseamnă și asta: te face să te simți inutil. Atunci când, ca om sănătos, asiști la durerea altuia și nu poți face nimic să o alini, să o ușurezi, a dona e ca și cum ai acoperi o nevoie. Aceea de a face ceva, de a te simți folositor, nu doar spectator fără nici o putere. Nu ii poate înlocui pe cei dragi, dar aduce un strop de speranță pentru cei dragi viitori care, poate, vor fi mai puțin afectați.

O altă donație a venit din partea unei colege. Originară din Franța, cu rădăcini în Pakistan, s-a apropiat de mine, asa cum o face de obicei, cu un zâmbet larg. În mână, o bancnotă. Când mi-a dat-o, fără niciun cuvânt, am spus doar „știu cat de important este părul pentru tine, îți mulțumesc”. „Să nu plângi, că mă apucă și pe mine plânsul. Felicitări pentru ceea ce faci”. Și ne-am întors la treburile noastre. 

A dona părul pentru mine este un lucru extrem de personal. Și mă apropie de cei cărora le pasă de această podoabă exterioară, cultural, omenesc. Sunt și cei care nu doresc să participe, dar doresc să povestească.

Ca galezul a cărui nepoată a făcut același lucru ca și mine acum 12 luni. Mă bate pe spate, scuzându-se că nu poate lua parte la toate acțiunile, pentru că nu își permite. 

Sau colegul care organizează la rândul său acțiuni caritabile și care m-a surprins cu cea mai mare donație și un mesaj la care efectiv nu mă așteptam. Anul trecut, a mers cu bicicleta din punctul cel mai de sud al Marii Britanii pană în cel mai din nord (Land’s End - John O’Groats, adică nu mai puțin de 837 de mile sau 1066 de km). Un traseu extrem de greu, într-un timp record. Mesajul lui a fost: „M-ai impresionat. Activitatea mea de ciclist pălește în comparație cu ceea ce faci tu.”

Prin aceste exemple, nu încerc să îmi caut faimă ci, dimpotrivă, să arăt că, în general, cei din jurul nostru fac ceea ce pot pentru o viață mai bună. Fiecare în felul lui, fiecare după puterile lui. O astfel de acțiune ne aduce împreună și creează o oportunitate de a ne cunoaște și a ne înțelege și aprecia mai bine.

Deși nu știu cine îmi poartă părul (cel vechi, de acum trei ani și cel nou, pe care îl voi dona acum), știu că acesta a adus și va aduce cel puțin un zâmbet unei persoane care chiar are nevoie. Și este motivul pentru care sunt gata să o iau de la capăt. Atâta timp cât părul meu va fi de acord să crească.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp