Foto: Profimedia Images
Sunt profesor în sistemul public de învățământ de 18 ani, iar acum șase ani am început a doua facultate, cea de psihologie, pentru că nu mă mai simțeam suficientă în sala de clasă. Între timp, am devenit și psiholog și psihoterapeut pe care le practic sub supervizare.
Încă din facultate mi-am început psihoterapia personală care mă ajută să înțeleg în ce film joc, fără să fiu pe deplin conștientă de rolul meu în relațiile cu copiii și adulții școlii.
Unul din roadele terapiei personale a fost prima mea carte, Tezaur de greșeli. Ghid de supraviețuire pentru profesori, pe care am dedicat-o profesorului din mine care, atunci când se apropia 1 septembrie, nu mai voia să meargă la școală.
Ce am mai descoperit în terapia personală despre profesorul din mine cu un CV impresionant și o imagine respectabilă? Că am trecut prin momente în care am fost un cadru didactic deznădăjduit, frustrat, lipsit de putere și de sens, epuizat emoțional, fără încredere și speranță, amărât, plin de resentimente și de regrete, neputincios, cinic, derealizat, decompensat, confuz, cu o identitate neclară. M-am simțit singură și neînțeleasă, mi-a fost teamă să nu fiu criticată și exclusă și multă vreme nu m-am putut uita la propriile decizii pentru că mă durea, fizic, să îmi văd greșelile. Blocată într-o rigiditate de gânduri și reacții, nu suportam și nu acceptam lumea/oamenii așa cum sunt, hrănind ideea că sunt neîmplinită din cauza ministerului/ statului/ sistemului/ societății.
Comunicarea defectuoasă și superficială din sistemul public de învățământ, lipsa de putere asupra deciziilor, numeroasele modificări introduse sub pretextul reformelor cu viziune adamică pe care dascălul trebuie să le implementeze cu resurse improvizate, nominalizarea de Oscar la categoria Fără incidente, critica constantă și mediatizată din partea beneficiarilor serviciilor sale (vezi nivelul anual de analfabetism funcțional), hainele amestecate pe care le poartă într-o zi (părinte, administrator, gardian, consilier, judecător: om cu suflet care face dreptate pentru copilul meu/ om cu putere care îi bagă mințile în cap copilului tău), îl pot aduce pe profesor într-un moment în care simte că și-a ratat viața.
Hăituit de sus, prin responsabilități formale care se aștern ca fulgii grei de nea și îl storc de energia de care ar avea nevoie la vederea ochilor mari și curioși din bănci, hăituit de jos, prin ascultarea și înțelegerea atâtor povești de viață și de familie care îi înmoaie inima în situații de abatere disciplinară, profesorul supraviețuiește.
Pentru lansările cărții mele merg în comunități de profesori din toată țara în care sunt invitată să vorbesc despre sănătatea psiho-emoțională a dascălului. La întâlnirile onsite și online introduc noțiuni de psiho-educație prin care îi încurajez pe colegii mei să învețe să își pună singuri masca de oxigen: să cunoască simptomele pentru a își evalua nivelurile de anxietate, burnout și depresie. De asemenea, vorbesc despre identificarea cu rolul și tânjirea după validare care vine la pachet cu înfășurarea în capa de salvator din care pot lua naștere abuzul, cinismul și incontinența emoțională.
Discursul meu despre siguranța în sine, continua explorare interioară și responsabilitatea individuală în liniștirea propriului sistem nervos a fost întrerupt de două incidente din școli mediatizate intens înainte de vacanța de Paște. Brusc, am observat că apropierea datei de 19 aprilie, când urma să revenim la cursuri, mă neliniștea teribil. Descoperisem că nu cunosc noțiuni elementare de educație juridică, că am o nevoie stringentă să dețin contactul unui avocat și că nu mă pot uita în ochii elevilor care au vizualizat filmele devenite virale.
Iar veștile care s-au rostogolit de atunci mi-au captat atenția și spațiul mintal din ce în ce mai mult: amenințări și grooming în școlile românești, masacre în școlile vecine.
Nu mă simt în siguranță. Îmi spun conștient că eu cresc relațiile cu majoritatea elevilor și părinților cu care lucrez încă de la clasa pregătitoare, că sunt atentă la nevoile lor, că sunt oameni buni pe care îi cunosc foarte bine.
Dar experiențele mele traumatice din primii ani de viață alături de un tată alcoolic și abuziv mă activează asurzitor ca semnalul de avertizare al ambulanțelor. Și cu el aveam o relație de sânge, și la nevoile lui eram mai atentă decât la nevoile mele sau ale fraților mei (provin dintr-o familie cu cinci copii), și pe el îl cunoșteam foarte bine. Era un om furtună.
Ce vreau să spun este că în furtună, busola mea interioară se dereglează. Vocile ridicate ale adolescenților, zumzăitul ascuțit al școlarilor mici, hârjoneala de pe holuri, înjurăturile și apelativele pe care elevii le folosesc ca formule de alint mă blochează și mă panichează. Dezvelește în mine teama de a nu fi lovită și umilită, teama de durere fizică și suferință psihică.
M-am întrebat cum am supraviețuit 18 ani într-un asemenea mediu în care busola care ar trebui să ne ghideze este educația: am țipat mai tare decât elevii, le-am acoperit înjurăturile, i-am apostrofat, i-am avertizat, am amenințat, i-am ironizat sau i-am ignorat. Acestea sunt răspunsurile mele automate la stres.
Acum mă opresc, îmi observ furtuna interioară și aleg cum să reacționez. Dar mi se întâmplă și să mă surprind vorbind cu vocea tatălui meu. Mi-e frică. Nu mă simt în siguranță. Știu că legile noastre din Est sunt mai puțin restrictive, mai centrate pe ideea că suntem oameni și ne înțelegem și fără înscrisuri, dar informația aceasta nu îmi scade din frică.
Ce observ că apare în mintea mea frecvent asociată cu această frică este singurătatea: în vijeliile emoționale, cu nervi aruncați pe pereți și rânjete amenințătoare, mă simt singură. Indiferent că vijeliile sunt provocate de copii sau de adulți.
Cu toate acestea, profesorul nu este o frunză în vânt, el este parte a unui sistem, iar bunăstarea meseriei lui de uzură necesită o abordare sistemică pe care, cu excepția câtorva postări și a unor fotografii #respectpentrucadreledidactice, nu am văzut-o coagulându-se după evenimentele din aprilie.
În momentele de contact conștient cu mine, știu că sunt liberă să aleg și că EU sunt responsabilă pentru siguranța mea. De aceea, mi-am propus să iau pauze cât mai dese pentru a îmi recăpăta puterea, plănuiesc inclusiv un an sabatic pentru sănătatea mea mintală pentru că banii sunt secundari pentru mine. Investesc constant în terapia mea personală, apelez frecvent la serviciile unui terapeut vocal, ale unui kinetoterapeut și ale unei maseuze, practic MBSR, EMDR și EFT. Îmi îmblânzesc anxietatea și miros când burnout-ul îmi dă târcoale.
Anul acesta am creat un grup de lucru format din profesori și ONG-iști pentru a înlesni accesul educatorilor la servicii psihologice gratuite. Pentru că, așa cum bine știți, psihologii nu au contract direct cu CNAS și până găsești un medic în contract cu CNAS și cu un psiholog licențiat CPR cu care să rezonezi, te mănâncă sfinții. Dacă sănătatea mintală a profesorilor este o prioritate pentru tine și vrei să te implici în această cauză, te rog să mă contactezi la adresa de email cabinet.neagucarmen@gmail.com.
Cu servicii preventive de asigurare a sănătății fizice și psihice, însoțite de o salarizare decentă, profesorul poate exersa mai des ieșitul din trauma personală și liniștirea furtunii din prezent. Poate preda în siguranța din care se hrănesc copiii. Pentru că aici am vrut să ajung: în centrul abordării sistemice rămâne cel care are cea mai puțină putere, copilul.
Poate vă întrebați de ce nu fug din acest domeniu așa cum se anunță că se întâmplă în crizele de personal din sistemele educaționale americane sau franceze. Pentru că ultima dată când am făcut exercițiul de imaginație care se încheie cu întrebarea „Dacă astăzi ar fi ultima zi din viața ta, cum ți-ar plăcea să o trăiești?”, eu am răspuns: „Să merg la școală să vorbesc cu elevii și la cabinet să ascult oamenii.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dați controlul absolut profesorilor! Dați controlul celor din prima linie, celor care lucrează zilnic cu copii! Condiționați participarea în echipele de programe, manuale școlare și subiecte de examen de o perioadă de predare la grupa de vârstă respectivă! Considerați funcția din sitem și calitatea de autor de manuale sau programe școlare CONFLICT DE INTERESE! Nu se doresc aceste lucruri.
Fără corupție în sistemul de educație!
Pedagogia este ca medicina. Desigur, un neurochirurg are vocație și talent, dar el lucrează într-un sistem extrem de precis. Există ghiduri medicale clare, pe care medicul le respectă. Un neurochirurg lucrează după reguli și practici impuse de o comunitate a neurochirurgilor.
Imaginați-vă însă că aceste ghiduri și practic n-ar fi făcute de neurochirurgi, ci de medici stomatologi. Tot doctori, nu? Care ar fi rezultatul?
Din păcate, o bună parte - poate chiar partea decizională - a programelor școlare, manualelor și subiectelor de examen sunt făcute de persoane care n-au predat o oră în preuniversitar. Pentru că la noi e cu săru-mâna. Cu să trăiți.
Corupție. Avem manuale în care autorul face parte și din comisia de avizare, autori care se impun doar pentru că sunt inspectori etc.
De acolo vin toate. Din corupție.
Articolul se referă la un cadru didactic din România, din sistemul formal (decis de stat). Există profesori de nonformal (cercuri de informatică, fotografie, pictură, ceramică etc.). Situația e total diferită. Sunt profesori care nu evită doar manualele, ci întreaga programă. Dacă nu este materie de examen - educație muzicală, educație plastică - atunci e posibil. Matematica însă trebuie predată cu punct și virgulă din programă pentru că este materie de examen. Cantitatea de informație din programele românești e imensă, și profesorii zac îngropați în teste și evaluări pe care nu le pot rezolva la timp, pentru că vin în avalanșă. Meditațiile devin o parte importantă a sistemului, pentru că la meditații se produce asimilarea.
Disperarea profesorului din România e o consecință a unui sistem atins de corupție. Profesorul încearcă să-și ghideze elevii printr-un sistem absurd.
Credeți-mă, cunosc situația din interior.
Greşeala e că noi nu facem pedagogie, ci andragogie. Programele sunt făcute în mare parte de persoane care lucrează cu studenţi, nu cu copii. Mulţi n-au călcat pragul unei şcoli generale niciodată şi nu au experienţă în lucrul cu copii. O programă prost făcută, neconformă cu particularităţile vârstei, are ca rezultat stres, chiar revoltă din partea elevilor şi disconfort accentuat pentru profesori.
Situaţia e diferită în cazul anumitor pedagogii (Waldorf) sau în cazul învăţământului nonformal (cercuri de informatică, aeromodelism, sport, pictură etc.). Aici profesorul e cel care îşi face programa şi are controlul direct asupra educaţiei. În sistemul picat din cer pe care-l impune ministerul profesorul e nevoit să scoată cartofi fierbinţi din cuptor cu mâinile goale.
Educaţia adulţilor se numeşte andragogie, în timp ce educaţia copiilor se numeşte pedagogie (pedos - copil).
Greşeala e că noi nu facem pedagogie, ci andragogie, pentru că programele sunt făcute în mare parte de persoane care lucrează cu studenţi, nu cu copii.
Mai mult decât oricând și oriunde corupția macină structurile de învățământ, iar excepționalitatea își găsește de cele mai multe ori spațiu în afara granițelor țării, în timp ce analfabetismul le erodează vizibil .
Școala a devenit tot mai rău alcătuită, mai nereprezentativă pentru ziua de astăzi, un spațiu periculos uneori și în orice caz foarte neinteresant pentru elevi și stresant pentru profesorii lor.
Calea de ieșire nu se constituie din soluții inabordabile ori miraculoase.
Celor de bun simț, cunoscute, le-aș adăuga fructificarea valorilor culturale - literatură, istorie, filozofie, psihologie, matematică, fizică la care accesul este, din fericire, posibil.
Am înțeles ce spuneți, suntem praf, în școală noastră nu s-a auzit încă despre pedocentrism. Dar de data aceasta nu asta e discuția. Subiectul discuției este profesorul, modul în care își gestionează emoțiile, eventualele traume. Problemele astea nu se rezolvă cum spuneți dvs.
Similar, o programă care nu este fundamentată psihologic pe anumiţi paşi de maturizare va produce efecte clare. Agitaţia, chiar revolta sunt semnele unor asemenea cauze.
Se poate proba acest lucru? Desigur. Învăţământul şcolar poartă numele de educaţie formală (reglată de stat). O a doua educaţie o reprezintă învăţământul nonformal; cercuri de pictură, cluburi de informatică, aeromodelism etc.
La noi, învăţământul formal e piramidal, programele venind de la persoane care n-au lucrat cu copii. În învăţământul nonformal, profesorul este şi cel care alcătuieşte programa în funcţie de experienţa practică pe care o are.
Am un prieten care activează pe aceeaşi materie - educaţie plastică - atât în formal cât şi în nonformal. Ghiciţi unde merge bine şi unde merge prost? Ghiciţi unde îi creşte tensiunea şi unde simte că predă cu adevărat?
În sistemele performante profesorii, cei de la catedră, sunt şi cei care îşi alcătuiesc programele. Rezultatele sunt diferite.
Lăsați programa aia, măcar de data asta. Că nu are absolut nicio legătură. Doamna din articol a și găsit soluția: "De aceea, mi-am propus să iau pauze cât mai dese pentru a îmi recăpăta puterea, plănuiesc inclusiv un an sabatic pentru sănătatea mea mintală pentru că banii sunt secundari pentru mine. Investesc constant în terapia mea personală, apelez frecvent la serviciile unui terapeut vocal, ale unui kinetoterapeut și ale unei maseuze, practic MBSR, EMDR și EFT. Îmi îmblânzesc anxietatea și miros când burnout-ul îmi dă târcoale."
Vedeți? Nicio treabă cu programa școlară și cu sistemul piramidal.
Am înțeles, ești nevoit să predai în galop o materie pe care o va fixa apoi meditatorul, ai manuale eronate, impuse de inspectori - că doar sunt inspectori - , ești nevoit să dai de vreo 10 ori mai multe teste ca un profesor din sistemele neatinse de corupție (pe care să le și corectezi) și toată povestea asta nu produce burnout, stres și anxietate.
E vorba de sistem, de un sistem, în care adultul respectiv este prins la mijloc. Copii nu sunt o masă compactă, amorfă, ci persoane cu un psihic specific. Nu vorbim de gălăgia veselă care apare în multe din sistemele educaționale performante - credeți-mă, pot face comparație - ci de disperarea în care băltește sistemul nostru, disperare care-i cuprinde și pe părinți, și pe profesori, și pe elevi.
De ce? Corupția. Avem manuale făcute doar pentru a trece de comisiile de avizare. Avem autori de manuale care fac parte și din comisia de avizare a manualului. Acești autori plagiază informații din programa școlară (le iau cu copy și paste) fără să le filtreze pedagogic. De ce? Ca să arate mai academic, deși în pedagogie e necesară operația de adaptare a programelor în funcție de vârstă (transpoziție didactică). Nu se face.
Avem abonamente pe viață în comisiile de programe școlare, manuale și subiecte de examen. Cei care modelează învățământul fie n-au lucrat niciodată cu copii, fie se întrec în tot felul de piruete intelectuale care să le aducă titluri, salarii de merit, puncte sau mai știu eu ce.
Educația românească n-are nicio legătură cu elevul. Absolut niciuna! Educația românească e măcinată de corupție, la fel ca restul segmentelor societății românești.
Acolo e problema, corupția.
Vă puteți imagina într-o sală cu 30 de adolescenți de 17-18 ani, care se visează în parc sau în bar, nu în clasă? Că îi așteaptă prietenii, iubita/iubitul, că e soare afară, că la ce le folosește lor ce le spuneți dvs, etc. Din 30 de oameni, se vor găsi cel puțin 3-4 care să fie impertinenți sau chiar nesimțiți. Dacă tu, profesor, nu ești echilibrat, în câțiva ani o iei razna.
Despre asta era vorba aici. Despre profilul psihologic al profesorului, despre resursele lui interioare fără de care nu face față onorabil la clasele de liceu.
O persoană care nu își găsește echilibrul intră în burnout, stres, anxietate oricare ar fi domeniul de lucru, cu atât mai mult când lucrează cu grupuri de adolescenți.
Și care este miza articolului? Supraviețuirea unei singure persoane sau soluții pentru un sistem în colaps?
Nu, nu în toate sistemele de învățământ adolescenții se visează la bar. Nu toate sistemele de învățământ produc stres și anxietate. Citiți mărturiile tinerilor care s-au transferat în alte sisteme de educație și veți întâlni clase care nu intră în degringoladă, pentru că acolo există o abordare diferită a sistemului, pentru că materiile sunt predate integrat și transdisciplinar, pentru că multe din ele sunt utile în viața reală.
Întâmplarea face să cunosc foarte bine asemenea sisteme și vă asigur că nu seamănă absolut deloc cu circul românesc, cu materiile umflate cu pompa, cu meditațiile nesfârșite, cu manuale pline de greșeli. Suntem singurul sistem de pe planetă în care erorile sistemului de educație apar și în manualele de pedagogie. Mi se pare rușinos. Ar trebui să ne crape obrazul de rușine, de lumea pe care le-o punem la dispoziție acestor tineri. Pentru că este lumea creată de noi, nu de ei.