Ce au românii cu „capra vecinului”? Explicația istorică fascinantă a unei trăsături întâlnite doar în regiunea Balcanilor

sursa foto: Profimedia

Spiritul balcanic apare și se dezvoltă prin interacțiune cu - și ca reacție la - ocupația (la sud de Dunăre) și dominația otomană (la nord, în principate).

Fără otomani, civilizația balcanică ar fi evoluat cu totul altfel. Dar așa, plecând de la aceeași bază bizantină și prebizantină, ea s-a dus în direcția pe care o știm astăzi.

Prezența otomană - ca ocupație sau doar ca dominație - este fundamentală pentru înțelegerea spiritului balcanic. Fiindcă ea a durat, una peste alta, aproximativ 500 de ani - cam tot atât cât a durat și influența romană/latină la nord de Munții Balcani. Prin urmare, nu are cum să nu conteze, și cum să nu fi influențat semnificativ civilizația regiunii.

Prima consecință în durată lungă a prezenței otomane, una pe care o vedem până azi, e că ea a generat în regiune societăți low-trust: societăți în care încrederea în cineva necunoscut e scăzută sau foarte scăzută.

Dacă erai colaboraționist, n-aveai cum să ai încredere în cei care optau pentru rezistență (plus că puteai intra în belele dacă interacționai cu ei) - și invers. Și pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, nu era niciodată foarte clar, bătut în cuie, cine era colaboraționist și cine de partea rezistenței.

Așa încât cel mai sigur era să te centrezi pe familie (inclusiv pe familia extinsă) și să construiești rețele familiale - „rețele clientelare”, cum le numim azi. Nu că sângele nu te poate trăda, dar probabilitatea de a o face e mai mică.

Toate societățile balcanice sunt centrate pe familie ca plasă de siguranță și rețea de întrajutorare. În același fel evoluează - și din aceleași motive - civilizația levantină. Trăsătura asta e comună și levantinilor și balcanicilor.

Și de aici rezultă direct o altă trăsătură specifică și vizibilă în durată lungă: o administrație subperformantă (ca să mă exprim delicat) și penetrată de interese clientelare.

Motivul e evident: nu poți construi administrații publice eficiente în societăți low-trust. Nu ai cum, oricât ai încerca. Neîncrederea în celălalt se transferă automat asupra instituțiilor impersonale - iar încrederea în familie sabotează impersonalitatea instituțiilor.

Dincolo de imposibilitatea practică generică, avem și realitatea istorică. La sud de Dunăre, administrația era otomană, opresorul însuși era cel care te administra, așa încât încrederea în instituții nu se poate forma în niciun fel.

La nord de Dunăre, în principate, administrația era autohtonă. Dar era administrația unor state clientelare, scopul ei principal era să strângă bani pentru o putere străină.

În condițiile astea, dacă ești principe sau parte a elitei politice, nu-ți dorești să ai o administrație super-performantă, care să zbârnâie, să funcționeze ca unsă - fiindcă nu ții morțiș ca veniturile țării să ajungă la o putere străină.

Așa că îți faci și tu o administrație cât de cât, care să funcționeze cel mult mediocru și printre degetele căreia să se poată scurge bani, ca să n-ajungă la turci. Pe scurt, te ferești de experți în administrație ca dracu de tămâie.

Iar asta duce la o dublă neîncredere în administrație: o dată pentru că ea strânge bani pentru o putere străină, și a doua oară pentru că e ineficientă by design.

Iar când statele balcanice își obțin independența, la sud de Dunăre elita administrativă și economică otomană le părăsește instantaneu, lăsând în urma ei un gol masiv de expertiză. Iar la nord de Dunăre nu se schimbă nimic: administrația rămâne exact la fel cum fusese construită în precedentele sute de ani - ineficientă și coruptă.

Ăsta e punctul-zero al statelor balcanice moderne. Iar lucrurile nu se îmbunătățesc major de la independență încoace - fiindcă, așa cum am spus, nu poți construi administrații performante în societăți low-trust. Le poți îmbunătăți - și evident că s-au îmbunătățit - dar nu poți avea niciodată administrații de tip occidental, care au fost construite în societăți high-trust.

Din punct de vedere administrativ, nu vom avea o „țară ca afară” decât dacă, în prealabil, societatea însăși va deveni una high-trust. Iar pentru asta, e nevoie de alte politici sociale, culturale și securitare, care să calmeze memoria istorică.

Iar asta e destul de dificil (ca să mă exprim optimist), dat fiind că cei 500 de ani de stat clientelar au luat sfârșit abia acum 150 de ani (adică abia alaltăieri, în durată istorică) - și între timp am mai avut și experiența foarte recentă a 40-50 de ani de stat satelit, care a reactivat instantaneu reflexele de supraviețuire din perioada statului clientelar. (Amintiți-vă că Ceaușescu însuși avea atât de puțină încredere în instituții, încât comunismul românesc a devenit unul de familie.)

Spuneam că trăsătura asta - societăți low-trust care generează automat administrații subperformante - o avem în comun cu levantinii.

Ce avem diferit, în schimb, e cultura „spite”-ului (nu știu cum să traduc simplu, fără perifraze, englezescul „spite”): plăcerea de a face lucruri de-al dracului, doar ca să-l enervezi pe celălalt sau ca să-i produci o pierdere.

În limbajul teoriei jocurilor, astea se cheamă strategii de tip lose-lose: pierd (și îmi asum pierderea) - dar pierzi și tu. Moare și capra vecinului, nu doar a mea.

Spre deosebire de levantini - care erau și sunt musulmani -, noi, balcanicii, am fost și suntem (preponderent) creștini - mai precis, ortodocși. La sud de Dunăre, creștinii, deși majoritari, erau tratați ca cetățeni de rang secund (ca românii în Transilvania, de exemplu). La nord de Dunăre, deși aveau libertate religioasă deplină, rămâneau supuși indirecți ai unei puteri dominante ostile (care era musulmană).

Situația asta de opoziție culturală și religioasă nu permitea angajarea în strategii de tip win-win - fiindcă otomanii nu erau dispuși să-ți ofere niciun câștig. Răspunsul lor standard era „câștigi doar dacă renunți la religia ta și te faci musulman - altfel n-avem ce discuta”.

Strategiile de tip win-lose nu erau nici ele disponibile, fiindcă otomanii ocupaseră deja regiunea, transformând-o în diferite provincii - sau, la nord de Dunăre, își afirmaseră deja puterea, transformând principatele în state clientelare.

Din perspectivă win-lose, Balcanii pierduseră deja, iar șansele ca jocul să poată fi întors erau, în cel mai fericit caz, infime. Puțin mai mari în principate, care au încercat constant asta, dar, pe ansamblu, infime.

Așa încât balcanicilor nu le mai rămâneau la dispoziție decât strategiile lose-lose. Resistance by spite. Pierd, dar pierzi și tu. Scopul nostru pe lume a devenit acela de a-i enerva pe ceilalți - în principal, evident, pe turci - și, prin extensie, pe musulmani.

„Bre, Ibrahime, dacă mă iubești, gustă, bre, o bucățică din fleica asta de porc, e absolut minunată, ți se topește-n gură. Cum, nu poți? Nu-ți permite religia? Asta e, Ibrahime, ce să-ți fac, ai avut ghinion în viață.”

În Balcani, mâncăm porc de vreo 8-9.000 de ani, de când primii fermieri neolitici au ajuns la noi din Anatolia. Grecii antici mâncau porc, la fel și tracii și ilirii. Bizantinii mâncau porc. (Vita ajunge aici abia odată cu cruciații, din secolul X încoace. Nu că bizantinii n-aveau vite, dar le foloseau preponderent pentru lapte și produse lactate, nu pentru hrană.)

Dar niciodată n-am mâncat porc cu atâta poftă și atât de mult în public, ostentativ, ca în perioada otomană. Și la fel și cu alcoolul de orice fel. Nu-l beam doar de plăcere și de bucurie, îl beam și ca formă de spite: beam de-ai dracu, să-i enervăm pe turci.

Ortodoxia însăși a devenit o formă de spite. Pretutindeni în Balcani, din Grecia până-n România, vezi minimum 278 de biserici pe metru pătrat. In your face. Pe principiul - parafrazând un celebru îndemn electoral - „nu puteți voi transforma în moschei, câte biserici putem noi să construim”. 

Și la fel cu spațiul public - ceva care ne urmărește până azi. Noi n-am avut niciodată o relație bună cu spațiul public. L-am interpretat ca expresie a ocupației - sau, în cazul principatelor, a dominației - otomane. Și l-am tratat ca atare - adică, cel mai adesea, l-am pângărit. L-am spurcat.

„Bre, Selime, cum mături tu strada n-o mai face nimeni, ești extraordinar! (La sud de Dunăre, responsabilă pentru curățenia străzilor și, în general, a spațiilor publice era administrația otomană.) Așa că, uite, ți-am mai adus și movila asta de gunoi, s-o mături și pe ea, că prea ești priceput, e o plăcere să te vadă omul cum cureți strada și ar fi păcat să te oprești acum. Pentru tine o facem, bre, fiindcă te iubim și te apreciem!”

Sute de ani, am aruncat coji de semințe și alte gunoaie pe stradă - uneori ne e încă greu să ne oprim. Așa s-a transformat meydanul turcesc, care înseamnă piață publică, în maidanul românesc - un teren viran și de regulă plin de gunoaie.

Dar cine plătește pentru toate astea (care, în fond, îi costă și pe cei care le fac)? Valahii, se știe, au răspunsul pregătit: turcul plătește. Așa încât, știind sursa generosului binefăcător, putem continua liniștiți să aruncăm gunoaie pe unde ne trece prin cap.

În fine, aș putea continua la nesfârșit cu nenumăratele tipuri și stiluri de „spite” care au devenit parte integrantă din civilizația noastră. Lose-lose e cea mai răspândită strategie balcanică, dacă ne calci pe bătătură.

Suntem balcanici. Suntem spurcați la gură și la fapte. Dacă nu putem să te dăm de pe noi, măcar să te enervăm tot putem.

Gata, asta a fost tot. Nu uitați să fiți enervanți. Prinde bine - și ne și place.

Iar dacă cei din alte culturi nu înțeleg toate contradicțiile astea, ridică din umeri. E pierderea lor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp