Foto: Guliver Getty Images
Suntem forme de energie, avem viață și avem conștiință. Dar avem și subconștient, iar subconștientul ne trimite mesaje. Uneori în somn, prin vise, alteori prin revelații. Ca să înțelegi aceste mesaje trebuie să te cunoști foarte bine. Iar că să te cunoști pe tine însuți, trebuie să te accepți, cu bune și cu rele, și, foarte important, să faci pace cu tine. Abia atunci vei face pace cu lumea, cu mediul înconjurător și cu planeta în general, cea pe care am distrus-o deja. Omul e un animal social, cooperarea e cheia, chiar dacă destinul este implacabil. Nu trebuie să judeci, să pui etichete sau să produci suferință în jur. Nimic nu e întâmplător, trebuie să iei lucrurile așa cum vin, să trăiești în prezent și să faci ce simți. Iubirea este frumusețea vieții, iubirea este sursă de fericire în formă pură, a se diferenția de îndrăgosteală, care e altceva, și mai ales de dragoste, care seamănă, însă tot nu e același lucru. E vorba doar despre endorfinele din creier, n-ai înțeles? Până la urmă, important e să scăpăm de frici, să dăm înapoi din ce am primit, să renunțăm la ego și alte clișee de mindfulness.
Spiritualitatea este un concept confuzant pentru generația noastră. Până acum circa cincizeci de ani, conceptul se referea exclusiv la capacitatea cuiva de a se identifica cu ideologia religioasă aferentă. Între timp, sensul s-a răsturnat, iar spiritualitatea este acum o experiență personală, care nu mai presupune obediență față de un zeu, vechi de cinci mii de ani. Acum este o căutare a unui scop fundamental și o deschidere mai mare față de o eventuală transformare personală, în sensul evolutiv. Stereotipul contemporan uzitat, care descrie începutul acestei călătorii spirituale, este ieșirea din zona de confort. Ulterior, el se poate declina într-o varietate de forme, printre care cultivarea pasiunilor, experiențe halucinogene interzise sau ani sabatici.
Trendul elitist actual este dezvoltarea personală, în sensul deprinderii abilității de a ne accesa anumite resurse nefolosite, dar disponibile, în bagajul nostru genetic. Conceptul ăsta, destul de larg, respectiv vag definit, se suprapune de fapt cu spiritualitatea, cea aflată în derivă de sens, după îndepărtarea ei de religie. Religia se disipă, mai ales în fața științei și a globalizării, însă iluzia spiritualității rămâne. În vidul creat, rămâne o persistentă, și mai adânc înrădăcinată, credință în forțe supranaturale, puțin cunoscute și greu accesibile, a căror paradigmă, în lipsa cărților sfinte, nu mai poate fi definită exact. Pentru mulți, schimbarea unei religii cu o alta este suficientă satisfacerii foamei de spiritualitate. Pentru alții, deprinderea unui ritual nou, cum ar fi yoga sau i-ching, asigură accesul la rezerve nebănuite de spriritualitate. Însă pentru cei mai pretențioși sau mai creativi, cunoașterea profundă este procesul cel anevoios, iar spiritualitatea lor se poate reflecta în domenii variate cum ar fi psihologia, nutriția sau sexul.
Toți visează la iluminare, chiar dacă nu admit asta în gura mare, însă toți cred că există un scop al căutării lor. Ce este iluminarea?, iată încă o întrebare la care se vor primi zece răspunsuri diferite, de la zece candidați diferiți ai acestui statut. Unii sunt convinși că există metode sau tehnici de evoluție, pe care le practică cu conștiinciozitate. Unii se roagă de cinci ori pe zi, alții meditează, unii practică continența, alții mănâncă sănătos. Unii citesc cărți groase, cu coperți colorate, alții se izolează sau devin minimaliști, iar alții își supun trupul la încercări grele, istovitoare, în speranța revelației supreme. Sub umbrela spiritualității s-au strâns neamuri felurite de dogmatici, fiecare intoxicat cu meme noi, iar cultura rezultată este eterogenă și face categorisirea dificilă. Totuși, există unii care pretind că dețin know-how-ul metodelor de iluminare și sunt și suficient de generoși încât să le împărtășească cu noi, ceilalți. Implict, ei pretind că sunt avansați în acest proces on-going al iluminării. Iluminarea este astfel deseori percepută ca un prag, o limită de sosire a unei curse istovitoare, sau un scop care ți se înfățișează imediat după colț, în urma unei experiențe revelatoare epuizante.
Pentru cei mai mulți, soluția simplă de a accesa spiritualitatea este identificarea unui mentor. Și aici terminologia este complexă, acesta mai poate fi denumit influencer, facilitator, terapeut, guru, sensei, duhovnic sau master. De fapt, în frica de a fi singur, și de a trebui să ia decizii pentru el însuși, singur, individul își caută deseori un dominator, ale cărui valori să le urmeze, și care să-i spună ce are de făcut. Iar dominatori sunt o grămadă și au fost dintotdeauna, unii foarte celebri, precum Confucius, Martin Luther, Osho sau Bivolaru, și mulți alții, care au reușit să insufle un scop consistent și relevant unor grupuri mari de oameni, care nu aveau niciunul. Curiozitatea insuficient satisfăcută vizează modul exact prin care mentorul și-a dobândit calitățile superioare, presupuse sau admirate, dar adepții săi, cuceriți de spiritualitatea sa, investighează superficial aceste amănunte. Mentorii se validează întotdeauna subiectiv, de obicei cu metafore poetice, dar fără reprezentare concretă în lumea reală. Ei pot fi numiți cu ușurință șarlatani, dacă sunt evaluați doar în funcție de nivelul de placebo pe care au reușit să-l inducă followerilor lor. Calea, concept abstract, redactat cu majusculă, pentru a capătă identitate, este de fapt un banal ritual de pași execuționali, pe care o persoană spirituală trebuie să-i facă, fie că e vorba despre taoism, kabbalah sau camino de santiago.
Dintre ideologiile spirituale mai consistente se distinge categoria Într-o viață anterioară... care se declină firesc în trupul este doar un avatar. În principiu, o entitate invizibilă, conținând fragmente de conștiință și câteva memorii neclare, ne părăsește trupul, după moarte, continuându-și existența și purtându-ne spiritul prin alte forme de viață, în goana lui către Nirvana cea dezirabilă. Karma hindusă, adaptată mai comprehensiv de intermediari buddhiști, este deseori înțeleasă precum volumul de energie al personajului unui joc pe calculator. Pe măsură ce personajul se expune la pericole, el pierde vieți sau energie, la fel cum și noi pierdem karma atunci când comportamentele noastre încalcă rigorile etice stabilite de ideologie. Atunci când facem fapte bune, în accepțiunea ideologică respectivă, atunci karma ni se umple la loc, și devine foarte probabil să ne reîntrupăm, după moarte, într-o ființă superioară intelectual, emoțional sau, și cu predilecție, material.
Credința într-o formă de existența după moarte, oricare ar fi ea până la urmă, canalizează o parte din energia oamenilor, probabil dintotdeauna. Unii susțin că, în fond, este doar o incapacitate de a accepta moartea, ca atare. Toate religiile oferă o alternativă după moarte, chiar dacă unele prezintă două sau mai multe variante, și condiționează comportamentul general, din viața curentă, de dorința recompensei fictive, de pe lumea cealaltă. În rezumat, toate religiile încearcă să vindece, cât mai abrupt, frică oamenilor de moarte. Așadar, abandonarea religiei, dar păstrarea fricii de moarte, creează cea mai complexă confuzie spirituală.
Cuvântul de ordine, cel uneori hilar de abuziv folosit, este cel de energie. Deși energia termică sau cea calorică, sunt ele însele concepte greu de înțeles, insuficient aprofundate de utilizatorii termenului, aceștia găsesc energiei un sens metaforic și metafizic, deopotrivă. Remarcabilă la acești utilizatori este capacitatea de apreciere cantitativă și calitativă a bagajului de energie disponibil la un alt individ. Așadar, complimetele de genul: ai energie bună, sau ai vibe bun, implică o declarată abilitate a interlocutorului de a măsura energia oamenilor, chiar dacă rezultatele evaluării nu se exprimă în jouli. Identificarea indivizilor cu energie negativă sau a vampirilor energetici, precum și comparațiile dintre aceștia sunt apanajul acelorași oameni evoluați spiritual. Însă curiozitatea mea de a înțelege cum reușesc să facă asta, nu îmi este niciodată satisfăcător lămurită. Personal, mi-aș dori să am această abilitate, însă nu o am, probabil pentru că nu m-am dezvoltat personal suficient.
Un alt abuz asupra limbii, cauzat de spiritualitate excesivă, este convingerea în capacitatea proprie de a simți, fără a avea resursele tehnice necesare, respectiv un organ de simț aferent. Simt că nu mă mai iubește! Cu ce organ simți? Deoarece, zic specialiștii, nu eu, oamenii posedă cinci simțuri. Văz, auz, miros, gust și pipăit. Fiecare dintre ele, este dotat frumos cu organ de simț aferent: ochii, urechile, nasul, gura și pielea, cea puțin mai dificil de înțeles. Totuși, mai mulți contemporani, aproape toți, simt și senzații din afara spectrului senzorial. Unii simt iubire, alții lipsa ei. Unii simt dor, alții simt îndemnuri de a face gesturi impulsive, cei prezentați mai sus simt energia altora iar alții simt capcanele care li se întind. Sunt unii care simt chiar și locurile disponibile de parcare, iar alții care simt surpriza din meciul de diseară și pariază pe ea. Alții, mai profunzi, simt ce le cere Dumnezeu, ce e natural și ce nu e sau, în definitiv, ce este bine și ce e nu. Există oameni profund convinși că dețin înzestrarea de a simți ce e bine și ce e rău, chiar daca nu-și explică nici ei dacă s-au născut cu această calitate sau dacă aptitudinea respectivă și-a declanșat funcționarea de-a lungul vieții lor. Poveștile despre acțiuni simțite sau, mai ales, catastrofele anticipate prin simțirea umană, fac deliciul publicului înnebunit după miracole.
Variantele logice, în paradigma în care 1+1 fac 2, și nu alte prostii, sunt două, mari și late:
1. Există un al șaselea simț. Pentru ușurință îl putem numi, generic, instinct. Corelând instinctul cu conștiința cea neexhaustivă, îl considerăm pe al nostru mai dezvoltat decât pe cel al altor animale. Acoperind o paletă largă de ficțiuni, teoria celui de-al șaselea simț încearcă să-l localizeze pe acesta într-o glandă dintre cele insuficient cercetate încă. Asta cică ar explica unde se generează informația simțită, și anume că soțul meu mă înșală sau șeful vrea să mă sape. Însă premisa existenței celui de-al șaselea simț este încă o ipoteză, iar oamenii informați înțeleg că existența sau funcționalitatea sa nu pot fi acceptate ca valide. Dar, există desigur și aici diverși șarlatani care deja au dezvoltat o întreagă literatură în domeniu și au reușit să strângă o mulțime de adepți.
2. Nu simțim, ci credem. Respectiv, acțiunea percepută că „simțită” este de fapt o deducție logică a creierului, bazată pe analiză de date din memorie și procesată cu viteză supersonică într-un proces pe care nu îl înțelegem încă. Așadar, ceea ce simțim nu simțim de fapt pentru că nu este niciun organ de simț asociat cu senzația respectivă. Unii indică stomacul, teritoriul „fluturilor“ și al sucului gastric, alții zona toracică, corelând simțirile cu respirația și aparatul corespunzător. Chiar și în secolul nostru, mulți consideră încă inima ca sediu al simțirii, inspirați de o simbolistica culturală foarte recentă, apărută în caligrafia evului mediu, care asocia organul cardio cu emoțiile.
De fapt, în ambele cazuri, ceea ce credem că simțim, de fapt intuim. Cei mai superficiali confundă simțirea cu instinctul, atribuindu-i acestuia trăsături supranaturale. Spre deosebire de instinct, manifestat prin impulsuri naturale și necondiționate, intuiția ia în considerare o colecție de experiențe stocate în memorie, atunci când se exprimă. Ambele sunt procese ale creierului din afara planului rațional, însă instinctul este înnăscut iar intuiția este cultivată.
Tot spirituali sunt și cei care cred că o parte dintre tainele universului au fost demult dezlegate, iar configurația astrală din momentul nașterii lor, le influențează fundamental caracterul și comportamentele. Ideologia care distribuie oamenii în douăsprezece categorii, în funcție de momentul convențional al nașterii lor declanșează cu siguranță un efect placebo generalizat în rândul credincioșilor săi. Asumarea zodiei și a caracteristicilor ancestrale, scrise în stele, este tot o formă de exprimare a spiritualității, în forma ei de acceptare a supranaturalului sau a capacității oamenilor de a influența viitorul.
Oamenii spirituali sunt cei care caută legitimitate pentru propriile judecați etice. Musulmanii le-au găsit deja în Coran, deontologii încă le caută în natură, iar existențialiștii sau buddhiștii zen nici măcar nu le mai caută. Ei doar se complac în lenea lipsei de sens și nu-și bat capul cu obiective inutile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Puteti face pe baza ei vreo predictie testabila?
Cat despre ce s-ar intampla daca am da particula "pe din doua", va sugerez sa cititi niste teorie de camp cuantificat, sunt multe lucruri interesante acolo, si confirmate experimental. Prin comparatie, existenta lui Adam nu a fost confirmata, la momentul de fata este o poveste si atat.
Cum vreți sa discutați despre bosoni dacă pana și cu Newton (analiza matematica pe care a formulat - o) aveți o problema de ordin filozofic?
Și cum credeți ca-l puteți înțelege pe Dumnezeu dacă n-aveți răspuns la o întrebare triviala de genul "din ce-s făcuți bosonii"? Ce indicii aveți că-i mai simplu de înțeles decât materia, altele decât propriile limite cognitive?
Eu sunt dispus să devin religios când religia e bazata pe înțelegere, nu lipsa ei. Faptul ca suntem prosti în privința universului tangibil nu-i un motiv suficient de bun pentru credinta. Dimpotrivă, dacă suntem incapabili sa înțelegem creatia palpabila suntem cu atât mai incapabili sa înțelegem Creatorul. Poate iadul și raiul nu-s decât creația unui creier binar (aka cu un singur neuron) care are pretenția că-l înțelege pe Dumnezeu.
În privința infinitezimalilor dvs ați adus vorba imposibilitatea parcurgerii unei distante într-un timp finit, nu eu ai nici jonzz. In mod similar orice lungime e nula și orice suprafață sau volum e tot nul. Poate asa o fi însă încercati sa folosiți argumentul asta când negociați un apartament...
2. Credința în Dumnezeu este una, religia este cu totul alta. Prima ține de ascultarea inimii și înțelegerea Creației, și implicit - a lui Dumnezeu, ceea ce, da, nu-i este dat oricui, iar a doua este o invenție pur omenească și nu are nicio legătură cu prima!
3. Eu nu am făcut decât să-mi exprim niște păreri, dvs. le luați ca adevăruri personale și mi le vârâți pe gât ca fiind niște aiureli. Treaba dvs., dar vă atrag atenția că ignoranța poate sălășui chiar și în mințile celor mai culți oameni!
4. Ei, și ultima frază spune totul (mie, evident, nu și altcuiva, căci n-am de unde ști asta!) despre modul dvs. de gândire. Nu dezvolt, vă las să credeți ce vreți, pentru mine este suficient de clar!
Nu se pot impaca oricite contorsionari pseudo-intelectuale cu trimiteri la straturile rarefiate ale filozofiei inventate ad-hoc sunt aruncate in arena.
Cu înșiruirea „Confucius, Martin Luther, Osho sau Bivolaru” faceți exhibiționism de nepăsare și dispreț. Ca să rămâneți în tabăra cool?
Religiile ofera un sens. Poate facil. Chestiile astea actuale (la care as adauga de exemplu si tot felul de forme de activism) incearca probabil acelasi lucru, iar oamenii (care nu-s fundamental mai inteligenti sau mai intelepti decat inaintasii nostri) le accepta fara sa-si puna prea multe intrebari.
Nu incerc sa spun ca nu exista un sens al vietii insa sigur nu vre-un guru sau popa oarecare o sa ti-l dezvaluie, ca l-a descoperit el intr-o carte mai veche sau mai noua.
E aproape imposibil sa scrii o asemenea carte. Inclusiv in domenii clare si documentate precum stiinta istoria ei desi clara e... neclara, inclusiv (sau mai ales) pentru oamenii de stiinta. Termenii in sine si-au schimbat intelesul, si in absolut orice stiinta cat de cat matura (cu exceptia unor parti ale matematicii) exista ipoteze, metodologii acceptate, "adevaruri indiscutabile" samd (ceea ce Thomas Kuhn numeste "paradigma") care nu sunt nicaieri scrise explicit.
De fapt si redactarea Enciclopediei lui Asimov nu a fost decat o diversiune... :D
Intr-a patra după ce am învățat să citesc și să scriu nu mai înțelegeam de ce mai trebuie sa merg la școală. Cam pe aici m-am dus cu gândul acest articol.,