Cum ne alegem perechea? Alegem noi realmente pe cineva sau intrăm orbește într-un amor? După un număr consistent de cărți de psihologie citite, după câțiva ani de psihoterapie și după un număr apreciabil de prieteni care mi-au plâns pe umăr, îmi pun tot mai multe întrebări despre felul cum ne alegem partenerii de viață. Unii aleg odată și bine, alții aleg de mai multe ori, nemulțumiți de fiecare dată. Încearcă iar și iar și tot nu se opresc.
Unii aleg prost în mod repetat (și ajung să plângă la mine pe umăr). Sau ajung pe canapeaua psihanalistului care, după 10 ani de mormăit pe fotoliu, ajunge la concluzia că sunt încă dependenți de mama lor și de satisfacția absolută dată de aceasta, pe care niciun partener de la vârsta adultă nu o poate oferi; după terminarea psihanalizei vor fi mai bătrâni și prea disperați să nu rămână singuri și se vor opri totuși la cineva, indiferent dacă e ca mama sau nu.
Unii se lasă păgubași și trăiesc cu pisica. Alții renunță la așteptări și iau pe cine apare prima dată în cale, apoi încearcă să trăiască cu respectivul (sau respectiva). Unii au așteptări mari, alții au așteptări medii, alții nu au niciun fel de așteptări. Cine e mai fericit? Cine are o relație sau o căsnicie mai rezistentă?
Nu știu ce părere aveți, dar eu cred că e ceva de studiat aici. Sunt surprinsă de cât de puțină informație există pe acest subiect. Avem tone de cărți care ne învață cum să evităm despărțirea, divorțul, sau cum să gestionăm relația după despărțire ori divorț. Avem extrem de puține cărți care să ne ghideze pe terenul mlăștinos al alegerii cuiva cu care să ne împărțim viața, patul, banii, custodia copiilor sau frica legată de bătrânețe. De alegerea aceasta depind foarte multe: sănătatea noastră psihică (un mariaj conflictual te poate duce la depresie și la alte probleme psihice grave – să numim doar consumul crescut de alcool... deocamdată). Depinde de asta binele copiilor și chiar salariul. În ultima vreme citesc peste tot că succesul profesional este covârșitor influențat de soț sau de soție. În special de o caracteristică a acestuia care te poate face și pe tine să fii mai atent, să te trezești mai dimineață, să faci sport și să mănânci mai corect: trăsătura se numește conștiinciozitate.
Așadar e bine să alegi cum trebuie, dacă vrei să îți meargă bine. Costurile unei relații nefericite sau ale unui mariaj nefericit le știm toți. Partaj, bani împărțiți, case vândute pentru a reveni la echilibrul de dinainte. Cu sarcasmul său proverbial, Ambrose Bierce spunea că divorțul este „a resumption of diplomatic relations and rectification of boundaries“ – o reluare a relațiilor diplomatice și o rectificare a hotarelor. Dar dacă de la început ar funcționa bine diplomația și granițele nu ar fi încălcate? Pentru asta ai nevoie de două state cu aceeași viziune politică și ai căror conducători să nu acționeze emoțional...
Învățăm despre cuplu din narațiuni precum Romeo și Julieta (a căror intensă iubire, dacă e suprimată, îi va duce la moarte; în psihologie, povestea lor a dat și un nume: „complexul Romeo și Julieta“, care se aplică îndrăgostiților care întâmpină adversități și asta le sporește iubirea, sau, cum spun englezii, frustration attraction). Sau învățăm din Anna Karenina, ori din melodia Rihannei, We Fell in Love in a Hopeless Place – care vorbește despre o furtună emoțională, un ...tsunami care nu are cum să se termine bine. Poveștile de amor au, în marea lor majoritate, o componentă de intensitate. Nu prea citim, cel puțin în lumea occidentală, narațiuni despre El și Ea care s-au căsătorit fără mare amor inițial, dar au reușit să ducă la capăt un mariaj satisfăcător, cu niște copii având un nivel decent de sănătate psihică. Lumea occidentală celebrează intensitatea, iraționalul iubirii, momentul și nu durata. Fiecare din aceste povești ne învață, mai mult sau mai puțin conștient, felul cum e cu dragostea. Fără să vrem, interiorizăm aceste idei culturale și acționăm în baza lor. Visăm să trăim ceva asemănător cu povestea dintre Anna și Vronsky (mai puțin finalul...). Suntem de acord că Francesca a făcut bine alegând familia și viața ei banală și liniștită în „Bridges of Madison County“, dar simțim o anume nostalgie la ideea că nu a putut rămâne cu Robert Kincaid. În general, ne încântă intensitatea și fugim de lipsa ei.
Multe mariaje se desfac pentru că a dispărut surpriza, „fluturii din stomac“. Emoțiile sunt cele care ne fac să ne simțim vii, să simțim că suntem tineri și vibrăm. Strâmbăm din nas la ideea de raționalitate, pentru că știm, instinctiv, că raționalul este rece, ucide emoția. Vrem să trăim și să iubim irațional, până la pierderea minților.
Suntem dominați cultural de ideea că dragostea este ceva care ni se întâmplă, că nu prea avem opțiuni, că nu controlăm aproape nimic. Nu putem decât să ne supunem forței sale oarbe. Cu alte cuvinte, lăsăm hazardului una din cele mai importante decizii ale vieții. Nu încercăm să ne explicăm, să raționalizăm, să înțelegem ceea ce ne poate face compatibili și fericiți alături de cineva. Ba chiar ne interzicem asta, ca și cum am ucide misterul iubirii. Cum adică, o iubesc pe X pentru că seamănă cu mama când e nervoasă? M-am îndrăgostit de Y pentru că seamănă cu tatăl meu protector? Și asta îmi permite să rămân Scufița lui Roșie imatură?! Hmm, nu-mi place asta… Engleza și franceza spun “to fall in love“ și “tomber amoureux“ accentuând faptul că ne împiedicăm și cădeam ca proștii într-o situație. Și dacă am căzut acolo ce facem?
Abia de curând începem să înțelegem că acțiunile și emoțiile noastre pot fi cumva înțelese, direcționate, explicate. Și că asta e bine, ne ajută să fim mai adaptați și mai fericiți. Începem să fim conștienți de necesitatea de a ști cum să gestionăm un conflict, ca să nu pierdem o relație. Avem cărți despre cum să ne certăm constructiv. Cărți despre educația copiilor, pentru că înțelegem, în sfârșit, că parentalitatea inteligentă e o știință, nu vine natural, odată cu conceperea sau nașterea unui copil.
Citim cărți despre cum să salvezi o relație, cum să o întreții, cum să previi divorțul, sau cum să divorțezi liniștit dacă nu mai e nimic de făcut. Citim despre cum să fim mai buni lideri la muncă, despre cum să ne motivăm angajații, despre cum să fim mai eficienți. Cu alte cuvinte, credem că putem deține controlul în toate aceste domenii, dacă ne educăm, dacă aflăm mai multe, dacă citim. Dar nu căutăm activ informații despre cum ar trebui să selectăm un partner de viață, de pat, de crescut copiii. Credem că atunci când îl vedem, știm. Și, cel mai adesea, așa se și întâmplă. Până la divorț. Cam în 50% din cazuri.
Unul din cele mai bune răspunsuri pe care le-am găsit căutând pe Google “How to choose a life partner“ e un articol semnat de Tim Urban pe site-ul waitbutwhy.com. El spune așa:
„Societatea ne încurajează să rămânem needucați și să lăsăm romantismul să ne ghideze. Dacă ai conduce o afacere, înțelepciunea convențională spune că e mai bine să fi absolvit o școală de afaceri, să ai un business plan bine gândit și să analizezi performanța afacerii tare cu atenție. E logic să fie așa, pentru că așa faci când vrei să reduci probabilitatea de greșeală. Dar dacă cineva merge la școală să învețe despre cum se poate alege un partener de viață și cum se poate forma o relație sănătoasă, dacă desenează un plan detaliat de acțiune și dacă urmărește progresul în mod organizat, într-un Excel, societatea spune că e:
A) un robot hiper-rațional
B) prea obsedat de asta
C) un mega-ciudat.
Nu, când vine vorba de partener, societatea strâmbă din nas dacă gândești prea mult în loc să te bazezi pe noroc, să mergi pe instinct și să speri că o să fie bine. Dacă un om de afaceri ar face așa cu afacerea lui, cel mai probabil ar eșua. Dacă ar reuși, ar fi parțial din cauza norocului – și exact așa ne încurajează lumea să ne cuplăm.“
Dar și când ai reușit, l-ai găsit și ai găsit-o… aventura cuplului abia începe.
„Nebunia stă în faptul de a voi să armonizezi totul, și sufletul și erotismul, educația copiilor și reușita socială, evervescența și traiul împreună pe termen lung. Cuplurile noastre nu mor din pricina egoismului sau a materialismului, ele sunt distruse de un eroism fatal, asumându-și o imagine prea ambițioasă despre ele însele. Se rănesc lovind-se de această viziune grandioasă, ca niște prizonieri care ar încerca să urce un gard de sârmă ghipată. Fiecare femeie trebuie să fie, în același timp, mamă, târfă, prietenă și luptătoare ambițioasă, fiecare bărbat trebuie să fie în același timp tată, amant, soț și un permanent câștigător. Vai de cei care nu îndeplinesc aceste condiții!“ scrie scriitorul francez Pascal Bruckner. Și, continuă el, „în Franța (și am putea găsi aceleași statistici în toată Europa (cu excepția insulei Malta, foarte catolică, unde divorțul și avortul rămân interzise), în timp ce numărul căsătoriilor scade constant în ultimii 40 de ani – în 1970 au avut loc 400 000 de căsătorii, în 2008, 273 000, în 2009, 265 000 - procentul divorțurilor explodează – de la 10% în 1965, la 50% în 2007, într-o mișcare care rămâne în esența ei, una urbană. Cum am putea descrie o armată care pierde jumătate din trupe și apoi recrutează cu greutate noi soldați? Am spune, pur și simplu, că este în derută. Să adăugăm că femeile sunt cele care divorțează primele (în proporție de aproape 70%): după ce, în majoritatea lor, și-au dobândit independența financiară și controlul asupra contracepției, ele au tot mai puțină nevoie de bărbați. Toleranța lor față de nefericirea și umilințele pe care le îndurau odinioară de la niște soți despotici a dispărut în mare parte, așa cum a dispărut și semnul de egalitate dintre feminitate și resemnare.“
Și în SUA căsătoriile sunt tot mai puține. Americanii se căsătoresc tot mai târziu. În 1970, din 1000 de femei, 74 se măritau. În 2012, din 1000 de femei, doar 31 s-au căsătorit. La numărătoarea din 2008, a rezultat că 26% dintre cei între 20 și 30 de ani s-au căsătorit. Așadar și americanii se alătură celor singuri sau divorțați. Iată un fertil teren de studiu…
Fragment din cartea How to Choose the Right Partner and Avoid the Wrong Ones, scrisă de Iuliana Alexa, disponibilă în format e-book pe Amazon.com la: https://goo.gl/w0OzG8 (pentru PC, e necesară aplicația Kindle)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sa nu mai spun ca sistemul nostru juridic nu incrimineaza adulterul si ca la biserica poti jura credinta vesnica de 3- 4 ori (sau de cate ori vrei) ... iar casatoriile cu copii se pot desface oricand .... In conluzie mi se pare un nonsens casatoria si e clar ca o faci irational .. ca barbat, daca ai avea un pic de ratiune nu te-ai casatori cu "acte" era o gluma "pentru barbati casatoria este pretul platit pentru sex iar pentru femei sexul este pretul platit pentru casatorie ... :)
in primul rand trebuie sa te antrenezi din greu, ca sa iei o decizie in cunostinta de cauza, altfel, oricum ai face socotelile, nu poti sa raspunzi concurentei, si nici opiniei rudelor, apoi apar crizele varstelor si in final pleci cu bucuria si amintirile la ce ai vazut, mancat si "colaborat" :) -
https://www.youtube.com/watch?v=IPqFslwp1Rc
Omul nu este definit doar de gânduri sau doar de emoții. Este și o logică ascunsă care influențează alegerile. Existăm pe mai multe planuri, iar fiecare plan este sensibil la altceva. Reacțiile lor coroborate ne dau impresia de entitate unică însă nu este așa.
Grosier vorbind putem defini planurile: fizic, emoțional, intelectual, dar fiecare se sparge în altele mai mici.
Fiecare plan rezoneaza la contexte diferite, unul poate își găsește satisfacția la locul de muncă, altul în prieteni, altul în familia extinsă, altul/altele în partenerul de viață, etc..
Nu este nepărat o relație de unu la unu, dar să găsești tot ce ai nevoie într-o singura persoană este greu. Important este să delimitezi corect care sunt planurile ce trebuiesc satisfăcute de partenerul de viață.
Lucrurile se complică și mai mult, doarece atracția poate fi definită în moduri antagonice în funcție de context, iar acestea sunt : asemănare și complementaritate.
Îți dorești să ai un sistem de valori asemnător cu al partenerului, dar de asemenea vrei să ai abilități diferite de celălalt, pentru ca împreună să fiți mai capabili decât fiecare luat separat. Trebuie să existe un fond comun dar detalii diferite. Este nevoie de o multitudine de potriviri pentru ca o relație să funcționeze, iar aici există grade. Poate funcționa binișor sau poate funcționa extraordinar, cu diferențe majore în calitatea experienței.
Apoi, bineînțeles apar și caluculele raționale, legate de costuri și beneficii. Nu sunt pe deplin mulțumit(ă), dar costul să las tot ce am construit și s-o iau de la zero este prea mare, mai ales că există riscul să nu găsesc ceva neapărat mai bun.
În concluzie, fiecare are o complexitate interioară, pe care nici măcar nu o cunoaște, dar pe care o poate descoperi într-un anumit grad, pe măsură ce acumulează experiență de viață și pe măsură ce caută să se înteleagă. Cu cât înțelegi mai bine cine ești, cu atât dezvolți o intuiție mai precisă în legătură cu ce merge și ce nu merge pentru tine. Spun intuiție pentru că tind să cred că intuiția nu este altceva decât vocea cumulată a tuturor planurilor care ne compun. Ar fi o greșeală majoră să alegi neținând cont de toate planurile. Vor exista costuri pe care întotdeuna le vei plăti, fie că îți dai seama fie că nu, de cele mai multe ori cu dobândă.
Mai e ceva, acolo unde exsistă complexitate, cum este cazul în mai tot ce ține de om, va exista și politică...