De ce „votez” cu Emmanuel Macron

Foto: Guliver Getty Images

În urma alegerilor de duminica aceasta, Franța are de făcut o alegere. Este o alegere notabilă pentru viitorul său şi decisivă pentru viitorul Europei. Scrutinul din 7 mai 2017 este probabil cel mai important din istoria celei de-a 5-a Republici. El va opune doi candidați considerați anti-sistem, din afara partidelor tradiționale: Marine Le Pen şi Emmanuel Macron. După cum bine remarcă Alexandra de Hoop Scheffer şi Martin Quencez într-un material pentru German Marshall Fund, ambii se declară profund nemulțumiți de actuala stare de fapt. Ambii propun schimbări profunde pentru Franța. Ambii se definesc drept singura „alternativă la alternanţă”.

Dar asemănările dintre cei doi se opresc aici. Viziunile lor despre schimbarea Franței sunt diametral opuse. Avem doi candidați pe care nu îi unește mai nimic, nici ca background politic, nici ca discurs, ceea ce duce la o polarizare aproape fără precedent a societății franceze. Vorbim pe de-o parte despre conducătoarea unui partid care s-a consolidat drept a treia forță politică a Franței, aflată la a doua candidatură la alegerile prezidențiale.

Figură consacrată a politicii franceze, aceasta are un deceniu de politică în spate, plus alte câteva moștenite de la tatăl său, Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național, mișcarea de extremă dreapta anti-occidentală. Marine Le Pen este o candidată care promovează un program utopic şi iresponsabil, anti-UE, anti-NATO, anti-globalizare şi un discurs al urii, al închiderii, al naționalismului exacerbat, care îi transformă pe imigranți în țapul ispășitor pentru problemele Franței. De cealaltă aparte, Emmanuel Macron este tot ceea ce Marine Le Pen nu este: un liberal, un apărător al valorilor europene şi adept al întăririi și reformării UE, pro-NATO, un globalist, adept al deschiderii şi al toleranței. Independentul centrist este o figură nouă în politică, care deși a fost ministru al economiei într-un Guvern politic, cel socialist, este mai curând un „tehnocrat” cu o carieră solidă în spate, în domeniul investment banking-ului.

Cum s-a ajuns aici

Şi totuși, cum s-a ajuns ca, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, niciunul dintre partidele tradiționale ale Franței, republicanii şi socialiștii, să nu reușească să se califice în finală? Dincolo de problemele de leadership pe care cele două partide la au, există două motive mult mai profunde pentru criza lor. Primul tine de specificitatea peisajului politic francez actual, iar al doilea de ceea ce putem numi noua ordine social politică internațională.

În ceea ce privește primul motiv, eșecurile socialiștilor şi ale republicanilor sunt de fapt consecințele alegerilor pe care ei înșiși le-au făcut. Printr-un demers democratic lăudabil de altfel, împrumutat din spațiul american, ambele partide au organizat alegeri primare pentru desemnarea candidaților la alegerile prezidenţiale. Este un precedent sănătos, demn de luat în calcul şi de către partidele din România, întrucât ar deschide competiția la bază, ducând la mai multă democrație internă, după cum am mai propus anterior. În urma acestor alegeri, republicanii au mizat pe conservatorul François Fillon, în dauna fostului președinte Nicolas Sarkozy şi al moderatului Alain Juppé. Fillon era candidatul cu cel mai radical program politic dintre cei trei, propunând printre altele regândirea sistemului administrativ prin eliminarea a jumătate de milion de posturi, o săptămână de lucru de 35 de ore şi reducerea cheltuielilor publice cu 100 miliarde euro. În mod similar, socialiștii l-au preferat pe Benoît Hamon, un politician din linia a doua a partidului, în dauna mult mai cunoscutului Manuel Valls, fost prim-ministru. Hamon a venit tot cu un program radical, care propunea alocarea unui buget de 400 miliarde euro pentru asigurarea unui venit universal, o săptămână de lucru de 32 de ore şi scăderea vârstei de pensionare la 60 de ani. În fapt, alegerile din cadrul Partidului Socialist au reprezentat o confruntare între aripa radicală Hamon şi cea reformistă Valls. Ruptura a lăsat urme adânci în partid, cele două tabere dovedindu-se ireconciliabile, iar Manuel Valls alegând să-l susțină pe Emmanuel Macron. Acest lucru a fost reflectat şi de rezultatul lui Hamon, care s-a situat abia pe locul al cincilea în preferințele alegătorilor, cu 6,36% din voturi. 

Practic, după cum observa profesorul Patrick Chamorel (Stanford University), scopul socialiștilor nu a fost atât de a identifica un candidat cu șanse reale la alegerile prezidențiale, cât de a reașeza Partidul Socialist la stânga şi de a-i „pedepsi” pe Francois Hollande şi Manuel Valls pentru că s-au îndepărtat de la idealurile socialiste. Un alt motiv al scorului slab obținut de Hamon poate fi explicat şi de intenția unor alegători de a da un „vot util”, preferând să-l susțină pe Jean-Luc Mélenchon, cotat cu șanse mult mai mari de ajunge în finală. De altfel, candidatului extremei stângi, susţinut de Partidul Comunist din Franţa şi reprezentant al unei noi mişcări politice sub denumirea populistă de „Franţa nesupusă” (nesupusă cui?), i-au lipsit mai puțin de două procente pentru a ajunge în cel de-al doilea tur de scrutin. 

Este extrem de surprinzător cum întreaga presă franceză și internațională, cu excepţia notabilă a unui articol din Le Monde, au vorbit luni în șir despre pericolul reprezentat de posibilitatea ca Marine Le Pen să ajungă președinte, dar nu au menționat nimic despre ascensiunea lui Jean-Luc Mélenchon, o ameninţare la fel de mare şi, judecând după scorurile obținute, la fel de reală. Pentru viitorul UE şi al lumii (aviz 2022), Mélenchon reprezintă un dezastru la fel de mare precum candidata extremei drepte: acesta militează pentru ieșirea Franței din NATO, renegocierea tratatelor cu Uniunea Europeană şi impozitarea cu 100% a celor cu venituri ridicate. În plus, se declară un admirator al lui Fidel Castro şi Hugo Chavez şi promovează reapropierea faţă de Rusia în politica externă. Acesta s-a făcut totodată remarcat într-o dezbatere electorală invocând România ca exemplu negativ în privința numărului ridicat de ore de muncă pe săptămână.

În fine, cel de-al doilea motiv pentru care partidele clasice au rămas fără candidați în turul al doilea de scrutin, obținând împreună doar 26% din sufragiile francezilor, este schimbarea clivajului care definește tot mai multe dintre democrațiile liberale occidentale. În loc de clivajul stânga-dreapta, adică o întrecere de măsuri sociale şi economice în limitele aceluiași cadru (un cadru democratic, capitalist, apartenența la familia europeană şi la NATO), acum este pusă în discuție însăși existența acestui cadru. Noul clivaj care definește politica internațională este cel între centrismul reprezentat de politicienii „mainstream”, de la centru-dreapta până la centru stânga şi extremele populist naționaliste de dreapta sau de stânga, ce vizează subminarea construcției europene şi a colaborării transatlantice, fiind puternic susținute de Kremlin. Nu este deloc exclus ca România să se afle în fața unei alegeri similare în 2019 sau în 2024.

În orice caz, elita politică şi intelectuală franceză care l-a susținut puternic pe Macron a dat dovadă de inspirație prin promovarea sa drept alternativa la Marine Le Pen: în acest nou clivaj descris mai sus, adevărata opoziție la extrema dreaptă nu este extrema stângă (cu care are, cel puțin în plan extern, un program foarte similar), ci faţă de centrul echilibrat, europenist, responsabil, tolerant, deschis şi liberal – atributele lui Macron. Mai mult, acest centru reformist avea nevoie de o figură credibilă şi nouă, care să nu fie asociată cu niciunul dintre partidele clasice, compromise în ochii alegătorilor fie din cauza disensiunilor interne (cazului Partidului Socialist), fie din cauza scandalurilor de corupție (cazul Partidului Republican, ai cărui trei candidați la alegerile interne, Fillon, Juppé şi Sarkozy au avut sau au probleme cu legea), fie din cauza erodării la guvernare (în cazul ambelor).

Astfel, ascensiunea lui Emmanuel Macron a fost posibilă din două motive: contextul politic favorabil, care a lăsat centrul descoperit prin nominalizarea radicalilor Fillon şi Hamon din rândul celor două partide mari, precum şi susţinerea pe care i-au acordat-o anumite facțiuni din cele două partide, care au înțeles adevărata miză a acestor alegeri: pentru a combate mișcările populisto-naţionaliste este nevoie de o regrupare a tuturor forțelor democratice, chiar dacă acestea erau până acum pe poziţii de adversitate. Or, această regrupare nu se putea realiza decât în spatele unei figuri neutre, iar un candidat independent de centru constituie soluția perfecta pentru a atrage votanți din ambele bazine electorale, cel socialist şi cel republican. 

Macron, „centristul radical” dintre două extreme în creștere

La acestea s-a adăugat şi strategia foarte bună a lui Macron, care simțind că discursul moderat nu va avea sorți de izbândă în interiorul Partidului Socialist, a demisionat din Guvern şi a preferat să intre în cursă ca independent, scăpând de asocierea cu partidul de guvernământ. Mai mult, el a obținut şi sprijinul lui François Bayrou, simbolul consacrat al centrismului în Franţa, de trei ori candidat la alegerile prezidențiale, care a renunțat la a patra candidatură pentru a-l susţine pe Macron, legitimându-l practic pe acesta. Din punct de vedere doctrinar, Macron se revendică drept un „centrist radical”, care promite pe de-o parte reducerea sectorului public cu 120.000 de posturi, dar şi investiții în domenii ca protecția mediului, sănătate sau agricultură. Termenul de „centrist radical”, în aparență un paradox, are o tradiție lungă în gândirea politică franceză. Într-o analiză ideologică a programului lui Macron, Robert Zaretsky arată că noțiunea a fost introdusă de istoricul Pierre Serna, care sintetizează astfel eforturile suveranului Ludovic al XVIII-lea de a păstra un echilibru între idealurile Revoluției Franceze şi cele reacționare din timpul Restaurației. Termenul definește o politică moderată de compromis, un soi de proto-tehnocraţie ce vizează promovarea interesului comun. Ulterior, centrismul francez a avut alți reprezentanți de seamă, precum Benjamin Constant sau Raymond Aron.

Pe lângă declinul partidelor tradițional, o altă lecție a alegerilor din Franţa este că bazinul electoral al partidelor de extremă este unul uriaș: aproape 45% dintre francezi au votat pentru candidați extremiști, de dreapta sau de stânga. O situație realmente îngrijorătoare, luând în calcul mai ales că alegătorii lui Jean-Luc Mélenchon sau Marine Le Pen sunt majoritar tineri. Pe de altă parte, observăm că peisajul politic din Franţa este unul multipolar, cu patru candidați care s-au luptat cu șanse reale pentru primele două poziţii, urmați de un al cincilea care s-a îndepărtat de pluton, extrem de diversificați din punct de vedere ideologic. Există acum patru actori comparabili ca forță: extrema dreaptă, dreapta conservatoare, centrul şi extrema stângă, plus un partid de stânga ceva mai puțin relevant, care duc la o divizare fără precedent a electoratului francez. Totuşi, în urma acestei polarizări extreme există şi un efect pozitiv pentru democrația din Hexagon: prezența la vot a fost extrem de ridicată, circa 80% dintre francezi exprimându-şi opțiunea electorală.

3 din 4, în umbra Marelui Urs

În cele din urmă, dintre toate formulele posibile privind candidații care ajung în cel de-al doilea tur de scrutin, actualul rezultat pare scenariul cel mai fericit, în ciuda prezenței în finală a candidatei de extremă dreaptă. De ce? Pentru că bazinul electoral al acesteia este unul limitat, Marine Le Pen neputând să mai atragă voturi ale altor competitori semnificativi, întrucât şi partidele de stânga sau de extremă stângă şi partidele moderate consideră Frontul Național drept o grupare politică nefrecventabilă. Emmanuel Macron în schimb are capacitatea de a atrage voturile tuturor candidaților democrați şi are șanse importante de a repurta o victorie clară, care va da un semnal puternic întregii lumi că Europa respinge extremismul. 

Cea mai bună veste a alegerilor de duminică este că nu vom avea o finală între Jean-Luc Mélenchon şi Marine Le Pen, fapt ce ar fi însemnat sfârșitul de facto al Uniunii Europene, o criză profundă a NATO şi, mai presus de toate, o victorie a lui Vladimir Putin. De altfel, un tur secund de scrutin care să-l favorizeze pe progresistul Macron ar fi cea mai sigură cale îndepărtare a Franței de sub influenţa Moscovei, în condițiile în care trei din primii patru clasați (Marine Le Pen, Jean-Luc Mélenchon şi Francois Fillon) se declară în favoarea unei reapropieri faţă de Federația Rusă. Din nou, Vladimir Putin a jucat tare.

În ceea ce o privește pe Marine Le Pen, legăturile sale cu Rusia nu reprezintă o surpriză, aceasta lăudându-l în mai multe rânduri pe președintele rus, în vreme ce partidul pe care îl conduce a obținut împrumuturi de milioane de euro de la băncile rusești. De asemenea, candidatul extremei stângi, Jean-Luc Mélenchon, s-a declarat în favoarea intervențiilor Rusiei în Ucraina şi Siria şi a specificat că refuzul Președintelui Hollande de a se întâlni cu președintele rus a fost un gest „împotriva intereselor Franței”. În fine, poate cel mai surprinzător aliat al lui Vladimir Putin dintre candidații la președinția Franței este François Fillon, despre care se spune că ar fi legat o strânsă prietenie cu Vladimir Putin în timpul mandatului său de premier al Franței dintre 2007 şi 2012. Fillon este şi autorul declarației conform căreia Occidentul ar fi provocat Rusia prin extinderea NATO atât de aproape de frontierele sale. Nu este de mirare că în ajunul alegerilor, agențiile ruse de presă vorbeau de un avans al lui Fillon în cursa pentru președinția Franței, avans care doar în universul de „adevăruri alternative” al propagandei rusești, în speranța de a provoca prezența în cel de-al doilea tur de scrutin a doi candidați apropiați de Moscova.

De altfel, implicarea Rusiei în campania electorală din Franţa, prin mijloacele binecunoscute (propagandă, fake news, atacuri cibernetice) este un real motiv de îngrijorare pentru autoritățile franceze, în condițiile în care reprezentanții Facebook au anunțat că au descoperit peste 30.000 de conturi false în Franţa care răspândeau informații neadevărate. De asemenea, reprezentanții campaniei lui Emmanuel Macron susțin că acesta ar fi fost victima unor atacuri cibernetice lansate din Rusia, pe modelul celor din timpul campaniei electorale din SUA. De altfel, ministrul de externe Jean-Marc Ayrault a avertizat deja Kremlinul că „intervenția Rusiei în viața politică franceză este inacceptabilă”, fiind convocat totodată şi consiliul care se ocupă prevenirea atacurilor cibernetice, pentru a discuta această ameninţare. Până acum, aceste atacuri cibernetice au rămas fără efect, iar accederea lui Macron în finală nu a putut fi oprită, după cum nici recentul atentat terorist din Franţa nu a influențat votul de duminică, contrar opiniei unor specialişti. De altfel, rezultatele pe regiuni ne arată un fapt remarcabil: Marine Le Pen a obținut sub 5% din voturi în Paris, în ciuda repetatelor atentate din capitala Franței, semn că discursul urii, care încearcă să speculeze aceste drame, este respins tocmai de comunitățile afectate cel mai mult de astfel de tragedii.  

Et la Roumanie?

În final, ne putem întreba care sunt lecțiile pe care le poate trage România din rezultatele primului tur de scrutin francez. Prima ar fi că soluțiile extremiste sunt de fapt false soluții. Sancționarea partidelor mainstream, incapabile să reprezinte societatea, nu trebuie căutată prin legitimarea extremelor, ci prin găsirea unor lideri autentici, dar şi a unor platforme politice noi, credibile şi capabile de a reda încrederea cetățenilor în cei care îi reprezintă.

A doua lecție – merită repetată și înțeleasă – este legată de tacticile Moscovei pentru influențarea parcursului democratic ale unor alte state. La recentul Forum de la Bruxelles, Senatorul John McCain a făcut o declarație tranșantă: „Dacă Rusia reușește influențarea alegerilor din Franța și Germania, va da sentința capitală pentru democrațiile noastre. Este un act de distrugere categoric mult mai letal decât lansarea unor bombe.” Nimic nu-l oprește pe Vladimir Putin să aplice aceleași metode într-un stat mult mai vulnerabil – România.

Cea de-a treia lecție, poate şi mai importantă, este că discursul pro-occidental, democratic şi liberal este preferat discursului xenofob şi populist, chiar în vremuri de criză. Cetățenii francezi nu-şi doresc părăsirea UE sau NATO, ci oameni politici care să le reprezinte mai bine interesele în cadrul acestor organizații. În această logică, opțiunea Macron, definită ideologic prin aparentul paradox „centrist radical”, constituie o soluție ce poate fi numită, poate tot printr-un paradox, compromisul ideal. Pentru Macron, greul începe abia de săptămâna viitoare. Responsabilitatea de a livra rapid rezultate pozitive este imensă. De succesul lui va depinde cel mai probabil soarta Franței în Europa și însăși soarta Europei.

A contribuit Alin Iliescu

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp