sursa foto: Profimedia
Numele meu este Iacob Bogdan și sunt elev în clasa a 12-a la Colegiul Național „Unirea” din Târgu Mureș. Sunt o persoană deschisă către literatură, psihologie și filozofie, pe urmele acelui adevăr interior și propriu care se conturează prin relațiile fiecăruia. Sunt ghidat de pasiunea către literatură, o lume care m-a învățat cât de mult putem crește împreună, în condiții de empatizare și acceptare. Îmi clădesc identitatea pas cu pas, cu grijă și sinceritate, atent la detalii și la felul în care contextele diferite îmi modelează personalitatea. Completez introspecția cu empatia, rațiunea cu sensibilitatea, în speranța ca fiecare pas pe care îl fac să aducă nu doar sens în viața mea, ci și lumină și zâmbete în a celor din jur.
Medicina, ingineria, fizica, acestea sunt domenii absolut necesare pentru a susține viața. Dar toate se ocupă cu relații exterioare, străine propriei persoane. Un doctor nu se operează pe sine, un inginer nu-și construiește propriul corp. Dar cine e singura persoană ce-ți e alături de când deschizi prima dată ochii până când îi închizi în bun final? Cine e persoana care te îngrijește zilnic, care-ți asigură nevoile complexe, pe care de multe ori nici nu le înțelegi? Există un singur răspuns logic și coerent: tu însuți. De multe ori, când construiești cu pasiune, cu foc, cu plăcere, către un scop anume moral sau material, hedonist sau altruist, uiți să-ți mai oferi atenția de care chiar atunci ai nevoie cel mai tare. Uiți să mai simți iubirea pe care ți-o porți, mândria pe care o ai, rușinea peste care poate nu ai trecut. Atunci, ideal, apelezi la o persoană care are capacitățile necesare pentru a te îndruma, pentru a te împinge spre un echilibru cotidian. Dar vorbim de o matrice variabilă, complexă, de valori și principii intime, pe care de multe ori nu o poți percepe. Cum poți încredința cuiva cel mai prețios vis sau cea mai puternică dorință, dacă nu ești convins că-i cunoști intențiile, dacă nu ești sigur că-ți poți da seama când minte sau schimbă sensul vorbelor pe care le-ai spus?
Fix acesta este cadrul care se cere exprimat și înțeles de fiecare, contextul care schimbă accentul de pe manipulare pe persuasiune. De la tehnici presupus abuzive ale corporațiilor la decizii limitatoare ale guvernului, de la mici deviații în ședințele de psihoterapie la sentimentul de neputință în relație cu o anume persoană, aceste aspecte ale vieții sunt fundamental și în principal alterate de manipulare, fie ea benevolă sau nu. Aici poate te întrebi: de ce merită acest subiect timpul și energia mea? Dacă cineva vine către mine cu un cuțit, pot fugi sau mă pot apăra, nu-i așa? E clar că mă pot proteja și de manipulare, de dezinformare, de vasta majoritate a pericolelor sociale în același mod.
Totuși, violența morală nu e vizibilă și nu se anunță pentru cei ce n-au ochii formați. Ceea ce poate părea o simplă remarcă poate fi o încercare de a-ți intra în grații; un umil comentariu poate fi un mod de a-ți zdruncina sistemul de valori. De aceea, e important să înveți diferența între manipulare și persuasiune, pentru a diferenția un act generos de așteptările ascunse, pentru a separa o acțiune de consecința sa, pentru a nu face parte dintr-un vast clișeu social ce doar se repetă peste generații. În plus, pe același principiu pe care nu plătești asigurare de sănătate pentru a merge la spital zilnic, nu investești timp si energie în învățarea tehnicilor de manipulare pentru a deveni paranoic sau cinic. În schimb, te pregătești pentru un climat uman inevitabil, înveți să-l eviți înainte să te înglobeze.
Fii agnostic - nu crede până nu vezi. Ți-am vorbit de o lamă invizibilă ce nu-ți atacă corpul, dar mintea, și o face fără urme sau dovezi. Sună Sci-Fi, nu? Urmează o serie de exemple concrete de manipulări pe care le întâlnim aproape zilnic. Imaginează-ți asta: ești la restaurant, ceri nota de plată, iar chelnerul se întoarce cu un desert, din partea casei. Nimic scump, nimic ce n-ai mai mâncat, o simplă bomboană cu mentă. Îți spui - un cadou frumos, dar bacșișul nu e influențat de asta. Ei bine, un studiu arată că bacșișul crește cu 14%. Un simplu gest, dar îți constrânge mintea să te influențeze în a plăti mai mult. Aceasta e reciprocitatea - când te percepi dator în fața cuiva, e mai ușor să întorci favoarea, nu doar material, dar poate fi și prin agrearea opiniei.
Un alt exemplu e frica indestructibilă a omului de a rata un eveniment, o experiență, o emoție. FOMO (Fear of Missing Out), în engleză, marchează mii de alegeri. Gândește-te la un bilet la teatru, la un festival, la un meci sportiv pe care voiai să-l cumperi, dar ezitai. În schimb, dacă vedeai că mai sunt doar 2 bilete disponibile, îți cumpărai unul fără a mai gândi. În mod absurd, nimeni n-ar cumpăra diamante dacă s-ar găsi pe plajă precum scoicile. Acesta e principiul rarității. Alături de acestea, se mai regăsesc patru principii intuitive, dar ușor de ratat în viața de zi cu zi: autoritatea, adică tendința de a te încrede în cineva cu mai multă experiență; principiul consistenței în acțiuni; principiul de a fi de acord cu persoanele pe care le placi; și principiul dovezii sociale, adică nevoia de a te implica în activități ce au produs rezultate pentru alții. Fiecare dintre acestea poate fi tehnică de manipulare și persuasiune în egală măsură, consider eu, în funcție de intensitate și intenție. Dacă prezinți cuiva riscul de a pierde locul din cauza cererii ridicate, nu-l manipulezi, dar dacă îi numeri secundele pe care le mai are înainte de a pierde această ocazie, e evident că îi „zdruncini” fundamentele morale.
În continuare, aceste 6 principii ale influenței sociale, enumerate de Robert Cialdini, se traduc la nivel mai mare prin teoria Nudge. Doar prin modificarea contextului, omul poate să relaționeze mai plăcut sau mai neplăcut cu o anumită idee, fără stimulente financiare sau șantaj emoțional. Spre exemplu, dacă într-o publicitate în favoarea donării de organe, un doctor faimos ți-ar vorbi despre fericirea oamenilor ce au donat organe și experiențele unice pe care le pot înțelege datorită acestei acțiuni, oamenii ar fi mult mai atrași de idee decât dacă ar afla de la un alcoolic că ficatul său cedează. Acesta este un exemplu exagerat, bineînțeles, dar teoria Nudge este o dezbatere continuă în cadrul structurilor sociale: limitează aceasta libertățile sau doar zidește arhitectonica alegerii?
În opinia mea, aceasta nu este manipulare, deoarece prezintă un adevăr pur, dar poartă o greutate destul de mare pentru a nu fi o decizie impulsivă. Nimeni nu se înscrie pe lista de donatori de organe doar după o publicitate, pe când zeci de oameni se îngrămădesc pe ultima pereche de papuci pe stoc. Cred că teoria Nudge construiește o realitate întreagă, dar schimbă perspectiva socială, mai degrabă sparge prejudecățile ce înconjoară această acțiune, pentru a te face să-ți efectuezi propriile studii, nu să crezi ce ți se spune, fără a cerceta. Nu e publicitate, dar încurajare de a te interesa pe cont propriu. Totuși, punctele de vedere diferă, unii considerând-o manipulare în contextul populației lipsite de educație, pentru care adevărul spus mai tare și mai des e corect - o tehnică de diviziune pentru cei care nu pot percepe mai mult decât un singur punct de vedere. Nu consider acest argument valid, căci nicio campanie ce se bazează pe teoria Nudge nu prezintă beneficii ireale, tentante sau extraordinare, însuși „nudge” însemnând un mic impuls. Întotdeauna vocile mai puternice vor fi cele ce prezintă un argument atent construit și ostentativ, dar teoria Nudge deschide calea pentru cei care au capacitatea intelectuală să-și formeze propriile opinii complexe, dar o neglijează.
O altă diferență între manipulare și persuasiune o poate face tipul de personalitate cu care te confrunți. „Dark triad”, cum defineau Paulhus și Williams persoanele narcisiste, machiavelice și psihopatice, sunt mult mai deschise către manipulare, căci nu au un simț de regret moral și urmăresc doar validare, fie asta prin metode pline de minciuni. O să te rog să faci o pauză de două secunde când citești această frază. Consider că e nevoie de puțină clarificare la adresa acestor tipare comportamentale. Urmează un moment de bătălie între prejudecăți și psihologie: tu lasă adevărul să câștige. O persoană narcisistă nu e întotdeauna izolată de societate, insuportabilă, sau lăudăroasă non-stop. O persoană machiavelică spune și adevărul și adesea are și ea valorile sale. De asemenea, o persoană cu tendințe psihopatice nu e întotdeauna un criminal în serie brutal, dar o persoană ce nu e oprită de regret sau vină, căci nu e capabilă să o simtă.
Inclusiv tu, inclusiv eu am avut momente în care am abordat aceste personalități, am intrat într-o triadă întunecată fără să ne dăm seama. Când scopul scuză mijloacele, și încercăm să ne impunem opinia prin minciuni pentru a ne valida, ba chiar convingându-ne că e decizia corectă, atunci nu mai e vorba de persuasiune, ci de manipulare. Când discuți alegerile prezidențiale, și inventezi date pentru a denigra un alt candidat; folosești momentele în care ți-ai dovedit inteligența pentru a-ți justifica alegerea; și apoi ești mândru că ai convins pe cineva, vorbim de o manipulare crasă. Indiferent dacă alegerea ta ar fi fost cea corectă din punct de vedere obiectiv!
Nimeni nu poate fi imun acestor tehnici sau impulsuri, ideea este să reușești să te controlezi. Este în regulă să greșești ocazional, cât timp nu te lași pradă lor. Dacă începi să manipulezi, indiferent că cealaltă persoană află sau nu, îți dovedești ție însuți că funcționează. Spre exemplu, dacă ești la volan și ai peste viteza legală cu 20km/h, dar totuși primești avertisment, data viitoare nu vei fi mai precaut. Vei fi doar mai liniștit, pentru că ești convins că în continuare nu vei primi amendă. Chiar dacă mergi prea repede și știi că nu ești în siguranță, chiar dacă poliția nu te va prinde iar. Același pericol apare și în cazul manipulării: dacă aceasta a produs un rezultat bun, iar cel manipulat nu a aflat, formezi un tipar în mintea ta. Apoi vei continua să manipulezi, nu pentru că asta vrei, dar pentru că așa ți-e confortabil. Și, precum n-ai făcut accident prima dată când ai mers prea repede, nu vei păți nimic nici acum. Dar vei da naștere unor relații toxice, care îți afectează calitatea vieții, și cândva, acest obicei se va întoarce împotriva ta. Și dacă spui că nu, nu vei manipula decât când altcineva nu poate afla, și când e pentru bine, vei fi ca majoritatea oamenilor ce își iau un card de credit și jură că nu vor întrece limita, că vor plăti la timp, dar nu o fac. Dar iată, bănci există și nu au dat faliment. Acești trei piloni teoretici fiind stabiliți, te invit să aruncăm o privire într-o situație reală personală, și apoi să augmentăm noua noastră perspectivă pentru a cuprinde probleme sociale ample, complicate.
Hai să schimbăm puțin registrul. De la formal și rigid, la cald și relaxat. Un discurs unde nu mai contează datele, dar greșelile, experiențele, amintirile. Vreau să privesc în trecut, pe culoarul dulcilor reminiscențe, dar să nu le lipsesc de gustul inconfortabil pe care, de-asemenea, l-am simțit atunci. Simt ceea ce aș putea numi rușine față de aceste momente, dar într-o variantă unică, lipsită de valențele de „sub 200” pe piramida lui Hawkins. Poate e doar o indiferență pictată în nuanțele a ceea ce-ar trebui să simt... Poate e implicare absolută pentru ceva ce știu că n-ar trebui să mă afecteze așa tare. Datele concrete, în schimb, pot spune o poveste completă, față de speculațiile mele.
Când eram mai mic, probabil spre începutul adolescenței, 10 ani, eram obsedat de imaginea mea. Dar nu de imaginea pe care o vedeam când mă uitam în oglindă sau la poze, ci de imaginea mea ce apărea în mintea oamenilor când numele meu era pomenit de prietenii mei. Dacă pasiunea mea pentru cum arătam fizic nu era departe de zero, mă interesa cum eram perceput ca persoană de alții. Ce fel de om mă văd? Ce ar vorbi cu mine întâi de toate? Dar, o francă dorință de a avea persoane alături care să aibă puterea să mă facă iar „eu” - dacă ipotetic mi-aș pierde memoria - s-a transformat într-o adevărată dependență: dacă mi-aș pierde memoria, și mi-ar povesti cine sunt, nu m-aș fi putut recunoaște... Această imagine, evident, nereprezentativă pe care alții o aveau despre mine era urmarea unei serii de manipulări conștiente din partea mea, direcționate către alții.
Doresc să mă concentrez, în special, pe finalul clasei a 4-a. Contextul e unul succint: pentru a celebra finalul claselor de primară, învățătoarea noastră organiza o serbare. Era un eveniment menit să ne unească înainte de schimbările ce ne așteptau. Indiferent ce rol jucai, erai parte dintr-un colectiv. Teoretic. Dar, poate de la părinții ce se lăudau la serviciu cu ce rol primeam, de la rudele invitate care spuneau tuturor că au cel mai deștept, cel mai bun și cel mai cuminte copil, rolul nu mai era un simplu cumul de replici. Era, de fapt, un cuantum al valorii tale ca om, pentru mințile noastre pe care încă nu le puteam înțelege. Cum eram obișnuit să joc rolul principal întotdeauna la evenimente organizate de clasă, automat mi-am imaginat că voi primi iar cea mai mare parte dintre replici. Indiferent cât mă plângeam că am prea mult de memorat, era ceva ce apreciam maxim în adâncul inimii mele... Și nu ca prilej de a-mi dovedi că pot face asta, dar ca prilej de a-mi dovedi și de a arăta mai ales că pot mai mult decât alții.
Dar nu am primit rolul principal. A venit ca un șoc complet. Cum puteam admite, acum mai mult decât oricând, că există cineva mai bun decât mine, mai potrivit decât mine? M-am dus la doamna învățătoare și am încercat să o conving. Pe scurt, persuasiune. I-am spus că dacă vrea să nu se facă de rușine în fața părinților, neapărat trebuie să-mi ofere mie cea mai mare bucată din piesă. Până la urmă, am mai făcut asta, știe că nu o dau în bară... Poate dacă aș fi tăcut atunci, ar fi fost o aplicare etică a principiului autorității. Dar nu am făcut asta. Dar ce știam despre psihologie pe-atunci? Despre manipulare? Am denigrat persoana căreia i-a oferit rolului principal, i-am arătat de ce sunt mai bun decât ea, de ce să mă aleagă pe mine. Dar nu am spus doar adevărul. L-am aranjat ca să mă avantajeze. Mi-am prezentat memoria superioară, experiența mai multă, dar am omis că nu aveam așa mult timp să învăț ca acel coleg, am omis că, actoricește vorbind, transmitea mai multă emoție.
Privind în spate, un exemplu clar de triada întunecată: mi-am simțit valoarea ca om insultată, deci am ales să mă laud, să ascult partea narcisistă din mine, am ales să mint pentru a mă apropia de obiectivul meu, am fost machiavelic, iar cea mai rea parte, am fost mândru. De cum am construit discursul, de cum am vorbit cu ea, plin de curaj, de cum am făcut totul să sune credibil. Nu am simțit niciun regret pe moment, am arătat pur și simplu bucurie. Da, am primit rolul. Da, a funcționat. Până la urmă, se poate spune că a fost doar o argumentare? Au fost doar argumente logice, așa mi-am justificat acțiunile în oglindă. Principala mea lecție provine din următoarea interogație: dacă intenția ar fi fost diferită, dar metoda identică? Ei bine, e simplu... Dacă nu voiam să-mi dovedesc superioritatea, poate aș fi făcut apel la umbra învățătoarei, precum o numea Jung, poate aș fi mințit, dar nu aș fi ajuns la concluzia că pot manipula întotdeauna oamenii pentru a-i face să mă valideze în fața altora. Ar fi fost o manipulare, dar făcută pentru a-mi satisface o nevoie!
Iar pe măsură ce am crescut, nevoile au devenit tot mai mult despre mine, nu mai aveam pe cine să manipulez pentru a le satisface... Însă, după situația dată, am continuat să folosesc tacticile care au funcționat: minciunile, denigrarea pentru a-mi dovedi superioritatea în fața altora. Am scăpat de acest tipar, am scăpat în mare parte de tendințele psihopatice sau narcisiste, dar mult mai târziu decât dacă aș fi avut o altă intenție. În retrospecție, scopul nu scuză mijloacele, dar ambele au o proporție egală în dezvoltarea personală.
Aceasta este, în fond, o poveste pur personală și puternic individualizată. Împreună cu partea teoretică, susține contextul necesar pentru aplicarea conceptelor mai sus discutate într-un cadru profesional, de psihoterapie. Evident, acest articol e o opinie nesusținută de studii profesionale formale, dar de învățare individuală și ghidată, deci nu trebuie luat ca fapt sau ca sfat profesional.
În continuare, pentru a vedea cauzele principale ale problemelor sociale, e nevoie a ne referi individual la o masă de oameni, studiind reacțiile fiecăruia în solitudine și apoi a le asocia factorilor ce apar într-un grup mai mare. Aceasta poate fi considerată o introducere pe-alocuri lacunară, elementară a laturii psihoterapiei ce ne interesează. Aici apare, în schimb, o dilemă terapeutică: un terapeut - care folosește tehnici de recadrare cognitivă pentru a schimba percepția clientului asupra propriei vieți - manipulează sau vindecă? Intervine o precizare importantă: în lipsa unei discuții sincere, anterioare, aceste metode s-ar încadra la manipulare, fie ea încălcarea conduitei morale și a intimității într-un scop caritabil. Totodată, o astfel de experiență agreată și de client ar aduce rezultate incomensurabile. Apar astfel două argumente complexe: ar trebui un psihoterapeut să acționeze în interesul clientului său indiferent de preț, sau să fie o călătorie consensuală, informată și asumată?
Spre exemplu, un medic nu are dreptul să decidă șansele unui bolnav, ci doar să recomande și să trateze la maximul abilităților sale. În același timp, un pușcăriaș nu are cuvânt de onoare în călătoria sa de reabilitare, căci interesele sale nu se aliniază cu siguranța proprie și a societății. Să fie, oare, orgoliul fiecărui om atât de fragil, încât necesită intervenții ascunse doar pentru a putea suporta prozaicul ce-l înconjoară? În opinia mea, un psihoterapeut nu e justificat să folosească tehnici de recadrare cognitivă în lipsa unei informări prealabile. Aceasta se cristalizează prin prisma a doi piloni principali: unul logico-matematic, prin analiza situaților probabile, și unul socio-uman, cerut de implicațiile adânc antropologice ale deciziei.
Când vine vorba de partea rațională, pentru ca aceste tehnici să fie pură vindecare, e nevoie ca beneficiarii cu probleme grave de procesare a propriei persoane - precum schizofrenie, personalități multiple, depresii in stadii avansate - să-i depășească numeric pe cei ce caută a vindeca traume sau a depăși tipare. Totuși, chiar dacă numărul real este apropiat, majoritatea persoanelor destul de confortabile economic pentru a-și permite ședințe de psihoterapie depășesc cu mult numărul persoanelor afectate la nivel fundamental, majoritatea acestora din urmă neavând mijloacele financiare necesare. Așadar, matematic vorbind, nu se poate observa o justificare validă. Însă o simplă comparație nu surprinde magnitudinea situației într-un mod ce reflectă realitatea. E nevoie ca scala să fie ponderată - o persoană suicidară nu are decât un drum, în sus, cât timp o persoană fericită, dar cu anumite fixuri, poate decădea adânc în paranoia, din cauza unui psiholog ce aplică astfel de tehnici.
Apare, totodată, problema socială: dacă un grup restrâns de persoane s-ar considera manipulați în locul unde ar trebui să aibă cea mai multă încredere, ar face o publicitate negativă imensă, care, scăzând numărul de interesați, ar crește prețul unei sesiuni mult peste bugetul unei persoane cu probleme adevărate. Deci, deși indivizii cu defecte evidente ar putea beneficia de aceste tehnici, riscul ca acest obicei să devină standard în industrie este prea mare, în comparație cu posibilele plusuri. Recapitulând orientativ, într-o țară dezvoltată, aceste tehnici ar însemna vindecare pe termen scurt, dar transformarea psihoterapiei într-o experiență elitistă, prin lipsa de încredere pe care ar stârni-o, deci opusul a ceea ce premisa își propune. De aceea, sunt convins că un terapeut care folosește tehnici de recadrare cognitivă, pentru a schimba percepția clientului asupra propriei vieți, înseamnă vindecarea unei grupe restrânse și vulnerabile, dar manipularea unei întregi societăți.
Pe baza celor menționate mai sus, am determinat că un psihoterapeut nu e îndreptățit să folosească tehnici pe care le ascunde clientului. Totuși, nu toată psihoterapia se referă doar la acțiune: de multe ori, lipsa ei poate fi benefică. Cum, oare, știe un psiholog să intervină și cum știe că abținerea este ea însăși o formă de ajutor? Sunt de părere că un considerent esențial e difuziunea responsabilității și bystander effect-ul. Înainte de a le însuma judecății, ce sunt, în fond, acestea?
Ești în stația de metrou. Trenurile vin și pleacă continuu, făcând un zgomot vag, unul ce-l știi prea bine și-l auzi prea des... Stai pe telefon, privești la perete ocazional, pierdut în gânduri. Buf. Îți lași telefonul să-ți cadă în poală. Te întorci brusc, te ridici instinctiv în picioare. Pe jos, un bărbat e întins, leșinat, cu mâna dreaptă încă deasupra pieptului. Faci un pas grăbit spre el. Apoi te oprești. Poate cursul de prim ajutor pe care l-ai făcut acum cinci ani e deja prea adânc îngropat în memoria ta... La câte bătăi pe minut se făcea masajul cardiac? Te oprești. Sigur e cineva, cineva din toată stația de metrou care știe să facă asta mai bine decât tine. Sigur îl va ajuta altcineva. Gândește-te puțin: dacă era noaptea târziu și nu era nimeni în stație, ai fi ezitat? Te-ai fi oprit? Contextul e la fel, același atac de cord, aceleași cunoștințe. Dar reacția ta e diferită - odată simți că e responsabilitatea ta, odată știi că poate fi responsabilitatea altcuiva.
Te plimbi liniștit pe stradă. Soarele te bate pe față, e plăcut, poate puțin prea cald. Aștepți la trecerea de pietoni, impacientat, nerăbdător, iritat. Dar mașina din stânga ta nu încetinește. Lovește din plin un SUV parcat. Auzi alarma cum sună parcă tot mai puternic și mai strident. Mașina nu oprește. Reții cât de mult poți: berlină, albă, număr de înmatriculare, cu J să înceapă? Suni la poliție. Când ajungi, te întreabă toate detaliile pe care le poți ține minte. Întâi vrei să taci, dar ceva din mintea ta te oprește. Poate nu reții litera corect, dar cum poți să nu spui ce crezi că ai văzut? Cum poți lăsa frica să-i trimiți pe căi greșite să dea naștere ezitării? Dar dacă era o intersecție aglomerată? Dacă mai erau alți pietoni? Ai fi tăcut, de teama responsabilității pe care ar trebui să ți-o asumi în cazul în care nu ai dreptate. Sigur altcineva a văzut mai bine - așa că nu spui nimic, chiar dacă și o greșeală ar putea ajuta polițiștii.
Aceasta e difuziunea responsabilității, decizia spontană dacă a ajuta e datoria ta sau nu. Deși mai mulți oameni ar însemna ajutor medical acordat mai prompt, sau poate mărturii mai multe, în mod ironic responsabilitatea se împarte. O singură persoană are șanse mult mai mari să ajute. N-ai auzit niciodată de indivizi cu o groază de cunoștințe, cu o familie, cu prieteni apropiați care să aibă vicii grave, probleme cu furia, agresivitate? Ai putea spune că atâția oameni au văzut semnele – ieșirile necontrolate ocazionale, țipetele nejustificate. Totuși, nimeni nu a decis să ceară ajutorul. Prietenii au spus că soția observă mai îndeaproape; soția - că la lucru petrece mai mult timp și colegii îl înțeleg mai bine; colegii - că nu îl cunosc destul de bine... Iar situația a degenerat. Dar cum am putea opri asta? Într-o lume ipotetică, un psiholog clinician ar primi fiecare problemă separat și le-ar reuni pentru a da naștere unei bănuiri, unei recomandări de diagnostic. Dar realitatea diferă - cazurile cu informații din exterior tind spre minimum, iar bănuiala trebuie să fie fondată pentru a oferi continuitate. Revenim la întrebarea: cum știe un psiholog sau un psihoterapeut să intervină și cum știe că abținerea este ea însăși o formă de ajutor?
Să presupunem că ar apela la persoanele cele mai apropiate - la soție, la prieteni, la colegi. Toți ar considera că responsabilitatea de a discuta deschis și sincer revine altcuiva. Cum poate un psiholog să demonteze bystander effect-ul? Putem presupune că ar crea un context care să dărâme difuziunea responsabilității, să o aducă pe umerii unei singure persoane. Poate sublinierea relației diferite, poate accentuarea gravității situației, poate reiterarea unui simț de urgență. Dar aceste cadre sunt dificile moral: e persuasiune sau manipulare? De asemenea, care e confirmarea că legile eticii vor fi respectate, că discuțiile private vor rămâne confidențiale? Deci intricațiile juridico-morale exclud această metodă. Rămân doar discuțiile cu clientul. În opinia mea, metoda de cântărire a deciziei de intervenție ar fi aproape de ideal în următoarea situație: întâi, psihologul trebuie să-și conștientizeze traumele.
De exemplu, dacă părinții săi strigau la el în copilărie, dar erau și violenți, nu trebuie să asocieze o ceartă mai gălăgioasă cu agresivitatea, căci acestea necesită un grad de intervenție diferit. Apoi, e foarte important ca însuși clinicianul să evite a cădea pradă difuziunii responsabilității. E nevoie să trateze decizia sa izolată de părerile apropiaților, pentru a nu se lăsa influențat. E nevoie să realizeze și să se împace cu ideea că, indiferent de rezultat, inițiativa i-a aparținut. Aceste două condiții esențiale fiind îndeplinite, urmează etapa ulterioară. Aici, psihologul trebuie să poată răspunde coerent la următoarele întrebări: ar crea intervenția un prilej de agresivitate? Ar spori aceasta vicii sau tipare? Ar decala reacțiile tehnicilor deja aplicate? Ar periclita binele clientului, spre mulțumirea persoanelor ce-i sunt aproape? Orice răspuns incoerent sau nesigur ar infirma orice nevoie a intervenției.
Totuși, aceste întrebări sunt vagi și adesea insuficiente. Aici apar în schemă detaliile: apare vreun indiciu în reacțiile clientului care să sugereze reacția la anumite metode? Spre exemplu, îi e frică de a fi vulnerabil și tu îl obligi să se deschidă, îi e rușine de sine și tu îi recomanzi comportamente incompatibile cu acea stare? Aceste mici indicii pot face diferența între o intervenție reușită și pierderea încrederii în sine. În consecință, după cântărirea acestor variabile, psihologului îi e recomandat să decidă în favoarea abținerii sau împotriva sa. Și, cel mai important, e nevoie de acceptarea faptului că există o șansă - fie ea cât de mică - să fi greșit, care de fapt înseamnă asumarea responsabilității și pentru un răspuns negativ.
În fiecare zi ne confruntăm cu relații interpersonale, cu situații morale dificile, cu constrângeri sociale. Persuasiunea, respectiv manipularea joacă un rol ce alterează calitatea cunoștințelor, de multe ori involuntar. Poți spune despre cineva că e persuasiv, dacă apelează nu la argumente, dar la pure emoții? Psihoterapia e un domeniu complex, ce se extinde la o frecvență aproape cotidiană, iar acest articol nu poate fi considerat nici pe departe exhaustiv. În judecata mea, prin studierea situațiilor mai sus prezentate, terapia se îndepărtează de manipulare și se apropie de un mediu sănătos, unde atât abținerea, cât și acțiunea au aceeași valoare. În concluzie, următoarele întrebări rămân: înseamnă manipularea un act voluntar, sau e o parte a naturii noastre pe care trebuie să învățăm să o controlăm sau să o constrângem? Este o argumentare ideală îndepărtată de emoții, pur logică, sau doar o înfrânare a tendințelor de a dovedi că tu ai dreptate, păstrând totuși apelul la latura umanistă? Și cum poate un psihoterapeut să-și ajute clientul, dacă răspunsurile diferă de la individ la individ, inclusiv între cei doi?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.