Foto: Radu Cristi/ Gazda: Aida Parascan, Masterchef 2013
De fiecare dată când vorbesc despre educație îmi amintesc de anii mei de școală, de profesorii care m-au inspirat, de la modelele atât pozitive, cât și negative, de la oamenii care și-au lăsat amprenta asupra vieții mele și care mi-au condus pașii în primii ani.
Îmi amintesc de toți cei care m-au motivat să învăț de drag, să culeg ce este mai frumos și util din toate experiențele și care au exploatat potențialul meu în anumite direcții. Simt că e nevoie să le mulțumesc atât lor, și celor care nu mai sunt printre noi, și părinților mei, care niciodată nu au pus presiune asupra mea în ceea ce privește educația.
De ani întregi scriu, citesc, vorbesc despre educație și mă implic în proiecte menite să aducă valoare și să ne facă să realizăm că fără educație nu ne putem cunoaște, nu putem evolua, nu ne putem îmbunătăți ca oameni, nu putem deveni mai buni profesional.
În calitate de mamă, îmi doresc tot ce este mai bun și mai util în domeniul educațional pentru copiii mei. Ca formator îmi doresc o educație prin aprofundare, conștientizare, descoperire, valori, talente, evoluție, autenticitate, comunicare, pasiune, drag de a învăța, colaborare la nivel național pentru toți copiii. Fără prejudecăți, discriminări, abuzuri.
Eu nu-mi doresc o școală ca afară. Îmi doresc o școală pentru România. În care copiii să se simtă liberi să gândească, să fie curioși, să exploreze, să se descopere, să se înțeleagă, să colaboreze, să-și descopere potențialul, să le fie drag să vină la școală, să fie înțeleși, ghidați, iubiți.
Îmi doresc un sistem educațional în care toți factorii implicați să pună binele și interesul copiilor pe primul loc, în care toți să înțeleagă că ego-urile nu au ce căuta în această discuție, că sistemul suntem toți și că fiecare dintre noi își poate pune amprenta și poate aduce schimbarea de care avem atâta nevoie.
Într-o țară care a schimbat peste 25 de miniștri la educație, toți cu impact negativ, în care nevoile societății nu sunt corelate cu curricula, în care nevoile copiilor nu sunt luate în seamă, fără manuale, fără condiții de multe ori, cu abandon școlar, mie îmi este clar că nu ne putem baza doar pe autorități să ne ajute. Avem exemple clare de școli, de stat și/sau private, pentru care copilul, în unicitatea lui, e cel mai important, și care fac în așa fel încât curricula să fie implementată și ALTFEL.
Eu îmi doresc o școală în care formatorii de destine, căci ce altceva sunt educatorii, învățătorii, profesorii, să găsească soluții pentru ca procesul educațional să fie orientat către a descoperi și valoriza potențialul fiecărui copil. Îmi doresc o școală în care atât profesorii, cât și copiii și părinții acestora, să creeze un parteneriat. Îmi doresc o școală către care copiii să vină cu zâmbetul pe buze, în care profesorii să nu fie blazați, rutinați, ci entuziaști, dornici, pasionați de ceea ce fac și cu o mare dragoste pentru copii și pentru profesia pe care o reprezintă.
Nu, nu-mi doresc o școală ca afară, îmi doresc o școală pentru România care merită să învețe ce înseamnă, cu adevărat, educația, pentru că de mulți ani orbecăim. Îmi doresc să învățăm de la alții, să învățăm din greșelile trecutului, să ne concentrăm pe viitor și pe ce ne așteaptă, căci suntem departe de a fi pregătiți. Îmi doresc o școală care să motiveze copiii să rămână în România, nu care să-i încurajeze să-și continue studiile pe alte meleaguri sau să-și găsească locuri de muncă în alte țări. Îmi doresc o școală pentru care toți oamenii capabili din domeniul educațional să o schimbe, deoarece suntem mulți și a devenit prioritar să ne unim eforturile.
Vreau o școală românească bazată pe valori, echitabilă, adaptată tendințelor și cerințelor prezentului și viitorului, deschisă și orientată către copil. Vreau o școală ca file de poveste, în care pas cu pas se construiesc și se formează destine. Vreau o școală fără șabloane, experențială, în care creativitatea, curiozitatea, inovația sunt descoperite, încurajate și dezvoltate.
Vreau un sistem educațional corect – fără hărțuire, fără discriminări, fără violență, fără abuzuri. Și știu că de multe ori părinții sunt cei care trebuie educați, pentru că mulți ori nu știu, ori nu pot, ori nu sunt prezenți, din diverse motive, în viața copiilor. Deci mi-aș dori o școală care să implice și părinții în procesul educațional, și nu doar pentru a contribui cu fonduri, ci pentru a se implica în tot ce înseamnă învățare, relaționare, comunicare cu copilul.
Îmi doresc o școală care să formeze caractere, nu fabrici de diplome.
Îmi doresc o școală ca Școala Gimnazială nr. 2 din Jilava. Unde valorile principale sunt iubirea pentru copii, bunătatea, dăruirea, autenticitatea, cooperarea, ambiția, sensibilitatea, empatia, creativitatea, perseverența, contribuția, asumarea. Unde cadrele didactice învață, împreună, cum să devină oameni și formatori mai buni. Unde comunicarea dintre ei este la fel de importantă precum comunicarea dintre ei și copiii de la clasă. Unde toți sunt capabili să iasă din zona de confort, să-și descopere ce au de dezvoltat și să-și suflece mânecile să treacă la treabă. Unde procesul educațional are două sensuri, așa cum ar trebui să fie – copil/profesor și profesor/copil. Unde creativitatea, curajul, bunul simț fac casă bună. Unde copiii nu sunt judecați și fiecare este înțeles și încurajat, mai ales că sunt mulți care provin din medii defavorizate, cu părinți plecați la muncă în alte țări sau cu mari probleme medicale. În școala din Jilava nu e loc de răutate, pentru că timpul e scurt și trebuie folosit eficient, constructiv, pentru a face fapte bune.
De aceea nu-mi doresc o școală ca afară, pentru că avem școli în România care ne arată, prin oamenii care sfințesc locul, că și în România se poate.
Cadrele didactice din școala din Jilava, unii de peste 20 de ani în școală, au păstrat același entuziasm, același zâmbet pe buze și aceeași dorință arzătoare de a vedea ce urmează, ce pot face mai bine, cum se pot implica mai mult atât la școală, cât și în comunitate. Învățarea nu se termină niciodată, lucru confirmat de toți cei prezenți la workshop-ul pe care l-am susținut împreună pe 5 septembrie. Și nimănui nu-i este teamă de schimbare. Sau de următorul pas. Chiar dacă de multe ori doare, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă mereu cum și-ar dori, chiar dacă simt că se poate mult mai mult, chiar dacă nu au mereu sprijin, mereu caută împreună soluții, se ajută, apelează unii la alții, au încredere, nu stau să se plângă. Ceea ce societății românești de azi îi lipsește, din păcate.
Foto: Radu Cristi
De aceea în Școala Gimnazială nr. 2 din Jilava se întâmplă lucruri minunate. Și de astfel de școli avem nevoie pentru ca societatea românească să nu mai stea să se plângă, ci să treacă la treabă. Pentru că de la gând la acțiune e doar un pas. Și avem exemple concrete că totul e posibil când gândurile puse pe hârtie se transformă în realitate.
De aceea nu-mi doresc o școală ca afară, pentru că avem școli în România care ne arată, prin oamenii care sfințesc locul, că și în România se poate. Mult succes tuturor în noul an școlar și nu uitați că „Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.” – Confucius
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Puțini observă că actuali lideri (peste 40 de ani) sunt rodul profesorilor de dinainte de revoluție. Cred că e greu de acceptat că, cel puțin parțial, profesorii mult lăudatei școli din timpul lui Ceaușescu i-au tâmpit. De ce? E relativ simplu de spus: pentru că niciodată nu au predat comunicarea în limbă și s-au rezumat la etichete (adjectiv, adverb, subiectivă, predicativă) și la literatură, care e un produs artistic. Era important să se exprime artistic înainte de a se exprima clar. În scurta perioadă când am participat la așa-zisele olimpiade ca elev și apoi le-am corectat ca profesor am observat că cele mai multe puncte erau date exprimării înflorite, frazelor de patru-cinci rânduri, poetice, dar aproape goale de comunicare. Apropo, există vreun plan pentru o școală care formează cu file din poveste?
Pe scurt, cred că în predarea limbii române conotația a fast pusă înaintea denotației. Așa se ajunge la analfabetismul funcțional, pe care nu are rost să-exemplific. Luați Monitorul Oficial.
Hai să nu picăm în naționalism ieftin, în lume s-au inventat de mult sisteme de învățământ bune, e inutil să reinventăm roata și nu e nici o rușine să copiem ceva testat și care a dovedit că funcționează.
1) Nu vad ce e in neregula cu curricula.
2) "Îmi doresc o școală care să motiveze copiii să rămână în România, nu care să-i încurajeze să-și continue studiile pe alte meleaguri sau să-și găsească locuri de muncă în alte țări." - de unde rezulta ca cei incurajati sa-si continue studiile pe alte meleaguri o fac din cauza sistemului de invatamant preuniversitar? In ceea ce ma priveste si eu am plecat, cauzele au fost multiple, dar sistemul de invatamant preuniversitar de la noi nici macar nu era pe lista. Asta se aplica ... cam tuturor celor pe care ii cunosc si care au plecat si ei. Nu spun ca experienta mea ar fi neaparat reprezentativa, dar intrebarea merita pusa.
2. 100% de acord, nu cred ca pleacă nimeni datorita scolii primare.
Cat despre cele 6-7 ore, unii nu se pot concetra nici macar una, pentru altii 6-7 nu e mare lucru.
Programa a ramas neschimbata in ultimile decenii? Greu de spus daca asta e parte a solutiei sau a problemei....
Insa nu cred ca programa e o variabla independenta de celelalte din "sistem" (de pedagogie, de tipul evaluarilor etc). De exemplu programa poate sa fie una, insa daca de evaluat evaluezi tot memorare unor date (in epoca google) nu treubie sa ne mire ca multi considera scoala irelevanta.
Iar efectele gen atractia / aversiunea pentru literatura intiparita in noii cetateni, sau claritatea exprimarii (si chiar a gandirii) nu o mai masoara nimeni. Eu personal nu cred ca rolul literaturii in scoala e nici sa memorezi, nici sa nici macar sa intelegi de ce e Eminescu Kant in versuri ci doar sa descoperi si sa apreciezi poezia si sa citesti daca se poate pana dai coltu'.
Legat de literatura in particular da, intr-adevar ar trebui stimulata atractia catre literatura, eu as adauga pe langa asta si ceva spirit critic: sa poti sa-ti formulezi o opinie pe baza unui subiect si sa poti sa ti-o si argumentezi. Sa faci un pic de analiza, adica.