Foto: Guliver Getty Images
S-a creat așa o idee că e banal sau boring să lucrezi la o companie multinațională. Că multinaționaliștii sunt workaholici, că trăiesc doar ca să-și plătească ratele și impozitele, că nu sunt suficient de liberi sau că nu au curaj să încerce antreprenoriatul. Sau că vorbesc numai despre birou, că stau numai cu ochii în calculator și că sunt sclavii globalizării. Se prezintă mai multe modele alternative de succes, iar multinaționaliștii, adică caii de povară ai economiei mondiale sunt ironizați și compătimiți deopotrivă.
Observatorii lor sunt ceilalți, cei diferiți de ei: fie că vorbim de afaceristul de succes care a avut tupeu să se riște și să-și deschidă propria prăvălie, de freelancer-ul sărac, dar cu pasiunile bifate la zi, și postate cu sârguinciozitate pe facebook, sau chiar de pițipoanca botoxată de sponsor, cu privirea absentă, toți sunt superiori multinaționalistului nostru, un banal manager de echipa mică într-o companie mare. Chiar și arogantul băiat de bani gata primește mai multă admirație din partea acestor observatori ingrați.
Multinaționaliștii merită mai mult respect. La fel și multinaționalele. Ele au reclădit România după Revoluție, nicidecum găurile negre ale economiei în care s-au transformat companiile comuniste de stat. Ele, multinaționalele, au educat profesional societatea civilă în măsură mai mare decât școlile plictisitoare sau instituțiile birocratice și incompetente, inerte prin haosul anilor 90. Multinaționalele au selectat clasa medie, pe criterii de performanță, ridicându-i pe cei merituoși din mizeria din care nu aveau nici o altă șansă legală să iasă.
Norocul neașteptat al României, imediat după revoluție a fost Războiul din Iugoslavia. Valul de companii multinaționale interesat de nouă piață deschisă în Europa de Est urmărea identificarea celui mai potrivit centru regional pentru administrarea regiunii balcanice. Pe aproape toate criteriile, mai puțin cel al războiului, Belgrad s-ar fi calificat pentru acest statut. A fost însă să fie război în Iugoslavia, iar multe companii multinaționale s-au răzgândit și au ales Bucureștiul că centru regional apoi și-au construit fabricile aici. Cu această ocazie, o întreagă generație de români a beneficiat de joburi proaspete, dobândind cunoștințe noi și evoluând profesional. Vama de TIR-uri din Giurgiu, cu nenumăratele ei porți, acum traficate aproape deloc, este o dovadă istorică a șansei pe care a avut-o România de a se afirma ca centru regional în Balcani, timp de un deceniu.
Multinaționalele au îndrăznit să deschidă piața din România, un teren nesigur, plin de piedici știute și neștiute. S-au luptat mereu cu incompetența, corupția și birocrația autorităților, care nu încetează nici acum sa le bage bețe în roate. S-au străduit să se adapteze într-un climat xenofob, care pe atunci proclama: Nu ne vindem țara!, și cu legi schimbătoare care le dau mereu peste cap planurile pe termen mediu. Au fost atât de perseverenți, încât au forțat aderarea noastră la UE, în pofida multor cerințe încă neîndeplinite de stat.
Despre relația lor cu statul român și eludarea taxelor s-a scris mult și probabil multe combinații sunt adevărate. Însă ca în orice infracțiune în care există două părți, ambele sunt vinovate, iar statul român are oricum tendința să corupă el însuși. Dacă admitem că multinaționalele eludează sistemul din România, dar nu și pe cel din Olanda, de pildă, atunci înțelegem că problema majoră nu este a multinaționalelor, ci a sistemului nostru incapabil sau dezinteresat să combată fraudele.
În ultimii ani ai secolului XX, când am început să lucrez la multinațională, educația mea umanistă era asemănătoare cu cea a contemporanilor mei: eram tribaliști, dogmatici, rasiști, misogini, plini de frici și de inhibiții. Modelele noastre erau confuze, la fel ca și valorile care ni se imprimaseră pe personalitate.
Lucrând în multinațională am înțeles mai bine o grămadă de concepte. Unul dintre ele a fost, de pildă, conceptul de responsabilitate. Am înțeles că acțiunile mele profesionale au consecințe și că munca altor oameni depinde deseori de mine. Am învățat conceptul de deadline, așa cu sonoritatea lui americană, dramatică și exigentă, și a devenit foarte valoros pentru imaginea mea profesională să respect deadlines. Asumându-mi responsabilități și respectând deadlines, am ajuns să lucrez în grupuri și să înțeleg conceptul de echipă, în mediul profesional. În cadrul echipei, am înțeles leadershipul ca o formă de respect suplimentar, obținută prin meritocrație, nu prin numire arbitrară. Mi-am respectat profesional leaderii pe care i-am avut iar ei și-au menținut ulterior nivelul de respect, evaluându-mă cu obiectivitate. Am fost ascultat de fiecare dată când am reclamat o problemă și am fost lăudat și bonusat atunci când depășeam targeturile. Tot în multinațională am învățat să înțeleg valoarea muncii mele. Am înțeles utilitatea mea în sistem, în termeni de profit, m-am simțit important și am învățat astfel să înțeleg și să respect și munca altor oameni.
Din experiența mea, mutinaționalele au fost mereu corecte cu angajații. Ele au plătit salariile mereu la timp, spre deosebire de companiile românești care plăteau dacă (și atunci când) aveau bani. Într-o abilă demonstrație de credibilitate, încă de la sfârșitul secolului trecut, unele multinaționale au impus negocierea salariilor în valută pentru a nu arunca în cârca bieților angajați riscul inflației galopante la care statul lor i-a supus ani în șir. Pachetele de beneficii suplimentare, pe lângă salariu, au fost gândite, create și implemetate de companiile multinaționale, pentru încurajarea creșterii randamentului angajaților.
În multinaționale au fost mereu încurajate creativitatea, eficiența, cantitatea și calitatea muncii. În aceste companii se poate promova și pe criterii de competență, nu numai pe relații sau pe interese. Multinaționalele oferă birouri elegante și curate, cu săli de conferință și locuri de fumat, și spații de lucru decente. Pentru a fi eficienți și pentru a-și putea îmbunătăți performanțele, angajații urmează un training comprehensiv și li se pun la dispoziție instrumentele necesare activității lor.
Multinaționalele angajează oameni știind că, ulterior, le va fi foarte greu să-i mai dea afară. Ele sunt exigente, au politici și valori pe care angajații trebuie să le respecte, însă și ele tolerează erori mici. Imaginea obtuzității exagerate a managerilor care te dau afară după propriul chef este probabil doar o iluzie inspirată de filmele americane, unde legea e cu totul altfel. Ineficiența echipei unui manager arogant este repede identificată iar atitudinea lui este descurajată pentru ca nu merge bine cu productivitatea. Multinaționalele încurajează lucrul în echipă și susțin competivitatea, este adevărat uneori peste limita considerată etică.
Unii dintre oamenii care lucrează în aceste companii au ajuns să câștige din primii ani echivalentul venitului părinților lor după o viață de muncă. Ei sunt nucleul păturii medii, mult-dorita categorie a consumatorilor de bunuri de larg consum. Filozofii îi numesc consumeriști, însă în prezentările powerpoint de marketing, ei sunt amestecați cu toții, într-o categorie aparent uniformă, numită upper mainstream. Sunt sătui de statul român și se duc în silă la vot, mereu alegând răul mai mic. Tot companiei cer ajutorul pentru a obține o învoire atunci când statul îi sâcâie, obligându-i să stea la cozi în timpul programului de lucru. La început ei și mai apoi românii din străinătate au reintrodus, prin consum, banii obținuți prin muncă lor, înapoi în producție, pentru ca motorul economiei să accelereze.
Multinaționaliștii care sunt buni profesional locuiesc în apartamente sau case confortabile și conduc mașini fiabile, își permit să manânce la restaurante și să călătorească în străinătate. Sunt activi în tot felul de cauze, sunt informați și trăiesc în actualitate. Sunt pasionați de tehnologie sau psihologie, vorbesc despre mașini electrice, cryptomonezi sau ego și au devenit dependenți de waze și de alte câteva aplicații. Sunt buni organizatori și distribuie gratuit know how celor din jur, fie că aceștia sunt prieteni, instalatori sau reprezentanți ai autorităților. Își susțin rudele sau prietenii mai săraci, material sau cultural, se străduiesc să ducă o viață bună, să mănânce sănătos și să facă sport. Sunt părinți implicați, iar copiii lor primesc o educație bună.
Desigur, sunt frustrați pentru că nu au timp liber și că nu-și pot face pasiunile, dar își asumă cu sinceritate acest lucru. Însă sunt prea aspri cu ei înșiși și se judecă cu subiectivitate. De fapt, au timp suficient să-și facă câteva dintre pasiuni. Desigur, poziția lor socială le permite aspirații foarte diverse, însă ei uită că posibilitățile le-au crescut mult, chiar dacă nevoile le-au crescut mult mai mult.
Multinaționaliștii merită respectul și felicitările noastre. Ei țin sistemul în priză. Și în special datorită lor, România mai poate rezista ca stat național, încă vreo două decenii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si cu toata frica de sef, toti din biroul ala stateau degeaba aproape toata ziua. Suspectez ca toti erau angajati pe baza de pile mai mari sau mai mici puse la un sef si mai mare (toata firma era condusa in nume personal de un fel de dumnezeu al judetului si toate angajarile treceau pe la el).
Treaba o facea tot seful de departament, ala dur si nesuferit, plus unul singur dintre agajati. Omul lui de incredere. Pentru ca seful de departament, cat era el de al naibii, nu putea sa-i dea pe aia afara. Putea sa se enerveze, sa-i terorizeze, sa le spuna in fel si chip (nu chiar ca marele manager la stat Secureanu, dar ca idee). Putea sa-i puna sa-i faca cumparaturile si sa-i schimbe roata de la masina. Dar nu si sa-i dea si afara.
Observ ca cei care au lucrat doar la stat isi imagineaza ca asa e si in multinationale. Ei cred ca ai si acolo un mic dumnezeu pe post de sef care sterge cu tine pe jos. Viata ta si leafa ta depind de bunul plac al aluia, care are putere deplina in ceea ce te priveste mai ceva ca un pașă. Daca ala zice ca sambata trebuie sa vii sa-i sapi gradina, te duci sa-i sapi gradina. Daca zice ca trebuie sa mergi in Piata Victoriei la protest, altfel te da afara, te duci in Piata Victoriei la protest. Altfel ramai pe drumuri.
Nu e asa. Si asta e, dupa mine, marea diferenta intre lumea din care provenim, istoric vorbind, noi, Romanii, si lumea occidentala - tipul de relatii de putere dintre oameni. Puterea are limite, iar cand se trece de ele, este o problema mare indiferent cat e ala de milionar. Esti sef, ai un mandat, iar puterea ta e doar in limitele mandatului aluia. Nu poti pune angajatul de la firma sa-ti spele masina sau sa-ti sape gradina ca risti sa o incurci tu. Nu poti sa stergi cu angajatul pe jos cum facea Secureanu cu angajatele. Astea sunt relatii de putere de tip feudal, pe care le mai gasesti prin institutiile statului, mai ales la aia mai batrani (constat cu bucurie ca cel putin o parte din astia mai tineri nu prea mai au chef de feudalism nici acolo). Seful de la multinationala poate alege pe cine angajeaze in echipa lui. Nu ii baga nimeni pilele in echipa lui. Si poate sa faca ce zbirii din sistemul de stat nu pot - sa te dea afara, daca nu se poate altfel. Nu de unul singur si nu usor. Trebuie sa demonstreze ca sunt probleme. Daca freci menta, pana la urma zbori.
Asta cred eu ca e marele merit al multinationalelor. Au scos o parte din Romania din feudalism.
Primele două propoziții mi se par adevărate. Ultima aș vrea-o explicitată.
Romania a rezistat ca stat national cam de pe la 1859 sau 1877 sau 1918 sau dupa 1945 , fara multinationale, fata de Polonia sau Cehoslovacia. La problema asta sunt cu totul si cu totul alte forte, de obicei politico-militare si ceva mai obscure, gen loje masonice !
În rest, prea multe elogii, care sună, cum mai zicea cineva mai sus, cu cele ceaușiste. Exemplu "Dacă admitem că multinaționalele eludează sistemul din România, dar nu și pe cel din Olanda, de pildă" - nu, nu e așa, eludează sistemul pe unde pot, vedeti de exemplu procesul EU contra Apple care eludeaza taxele in Irlanda.
Și sa nu ne amăgim, multinaționalele nu-s în Romania din bunătatea inimii lor, ci pentru a scoate profit. Ceea ce poate fi win-win daca suntem și noi deșptepti.
+Like