Semnalul de alarmă tras de Lucian Ciolan, prorectorul Universității din București: „Economia suferă, copiii suferă, școala suferă, pentru că, în continuare, multe familii nu văd oportunitatea din spatele învățământului profesional și tehnic”

Foto: Profimedia Images

Învățământul profesional și tehnic în România rămâne în continuare slab dezvoltat și lipsit de atenția autorităților, deși dezvoltarea acestuia ar aduce beneficii directe în creștere economică. Există însă companii în România care au înțeles cât de important e să pregătești specialiști ai generației de mâine în meserii practice, cum ar fi, spre exemplu, cea de electrician. Lucian Ciolan, prorector al Universității din București, declară într-un interviu pentru Republica.ro că trebuie investit permanent și în infrastructură, iar copiii trebuie să vadă alături de profesori că învățământul profesional și tehnic nu este un învățământ de mâna a 2-a, ci este un învățământ care asigură condiții de lucru, atât pentru copii, cât și pentru profesori, de cea mai bună calitate.

Profesorul Ciolan spune că e nevoie de o campanie mai susținută de imagine a învățământului profesional și tehnic, cunoscut și ca învățământ dual, pentru a arăta oportunitățile pe care le oferă, însă subliniază că această campanie de informare trebuie să fie făcută cu cap și cumva centralizat, pentru că are în vedere o problemă națională, nu e doar problema unui liceu sau a altuia.

- Domnule profesor, pregătește școala românească un elev pentru meseriile tehnice ale viitorului? Vom mai avea, spre exemplu, electricieni pe viitor? 

În principiu, școala pregătește. Dacă ne uităm la ce se întâmplă pe zonele astea pe care le-ați menționat, în liceu profesional și tehnic unde se formează specialiști cu calificări de nivel trei, căci așa se cheamă astea preuniversitare, găsim clase și de electricieni, și de constructori, și de toate cele.

Problema pe care o vedem în piața forței de muncă și anume faptul că există o criză de forță de muncă pe domeniile astea, se datorează în primul rând faptului că foarte mulți dintre lucrătorii din zonele astea, cei care sunt pricepuți și fac treabă bună, au plecat din țară. Nu neapărat definitiv, pentru că mulți dintre ei sunt cu contracte de muncă temporare, dar există o migrație foarte puternică a forței de muncă calificate în domenii precum cel electric sau de construcții, motiv pentru care, după cum probabil ați observat, România a început la rândul ei să importe forță de muncă pe domeniile astea, astfel încât să poată să acopere necesarul.

Deci, locuri în licee, la clasele de profil, la profilul tehnic sunt în continuare, atât la licee, cât și, mă rog, la universitățile tehnice, pentru partea de inginerie. Problema e cu apetitul pentru zonele acestea și mai târziu, dacă apetitul există și specialiștii se formează, într-adevăr se ajunge la întrebarea: „Cât de competitive sunt salariile pe care le primesc în țară astfel încât să rămân aici?”. 

- De ce învăţământul profesional şi tehnic din România este „sperietoarea“ de care se feresc atât elevii, cât şi părinţii?

Sunt cumva două planuri aici. Învățământul profesional și tehnic este „o sperietoare” tocmai din cauza faptului că în mod tradițional, în ultimii ani, acolo s-au dus copiii cu rezultate mai slabe și atunci în mintea familiilor, evident, se creează ideea că zona asta unde se duc copiii cei mai slabi este de evitat, nu este de căutat. Deci argumentul într-adevăr, unul dintre ele, cel puțin, este cel legat de un anumit tip de statut sau prestigiu social prost înțelese, însă, pentru că eu cred că prestigiul social nu depinde doar de câtă înaltă este calificarea pe care o dobândești, ci depinde de mult mai multe alte lucruri care te poziționează ca om într-o societate. Atunci când avem nevoie de un specialist într-un anumit domeniu, să zicem de un electrician, statutul lui social nu e dat de faptul că e doar electrician și noi inginer electric. S-ar putea ca inginerul să nu ne ajute la nimic din ce avem noi nevoie. Și atunci prestigiu sau statutul social nu de acolo se câștigă.

Mai este o chestiune importantă. Chiar recent OECD a lansat la noi la universitate un studiu legat de educație. Ei fac asta în fiecare an și studiul ăsta arată că absolvenții de studii secundare superioare, deci cei care merg mai mult de gimnaziu, reușesc mai bine și să se încadreze pe piața muncii și să obțină job-uri mai bune.

Deci deja cumva în mintea oamenilor trebuie să fie faptul că eu dacă merg mai departe de cele opt clase, să spunem, deja este un plus, este un avantaj. Iar o altă chestiune care ține de înțelegerea socială și de cultura noastră aici e dată de faptul că toată lumea vrea să-și ducă copiii la cele mai bune clase de liceu, gândindu-se că acele clase de liceu o să-i propulseze eventual în universitate și după aceea o să fie niște oameni gata făcuți din toate punctele de vedere. Or, asta nu e o gândire foarte sănătoasă.

Să știți că în unele zone avem copii buni și în învățământul profesional și tehnic, iar în universități vin copii și de acolo. Gândiți-vă că avem licee economice, care sunt foarte solide și care fac parte din învățământul profesional și tehnic. Avem licee cu specializări care sunt ceva mai prestigioase și în învățământul profesional și tehnic și sunt mai căutate, cum e, de exemplu, poștă și telecomunicații.

Avem spre exemplu, un liceu de gaz la Mediaș, unde chiar este concurență la admitere, pentru că oamenii văd o piață. Dacă devii tehnician în domeniul gazelor naturale, imediat poți să-ți deschizi chiar propriul business și poți să-ți câștigi existența din treaba asta.

Însă această imagine proastă a învățământului profesional și tehnic ni se datorează în primul rând nouă, părinților, să spunem, într-un mod foarte generic și nu neapărat școlii în sine, că școala lucrează cu ce are.

Adică, perpetuarea acestui model în care toată lumea vrea să se ducă la liceele teoretice, la clasele de mate-info și după aia avem abandon, avem eșec, avem copii care părăsesc facultatea. Acești copii ajung la noi la universitate și apoi abandonează universitatea, pentru că toată viața lor n-a fost clădită pe interesele lor vocaționale sau pe ceea ce își doresc să facă în viață, ci pe un anumit tip de presiune socială, inclusiv pe chestiuni de prestigiu. Ai ajuns acolo și, uite, lumea spune că e foarte bine. Dar ăsta e un cerc vicios, e o capcană.

Așa ajungem în situația în care economia suferă pe de o parte, dar pe de altă parte suferă chiar copiii care sunt împinși într-un traseu educațional care nu li se potrivește și în care nu se regăsesc. Și mulți dintre ei ajung, iată, în situația de a intra la liceu și după aceea nu iau bacul. Uitați-vă la procentul celor aproape 30% dintre elevii care nu iau bacul și o să găsiți acolo niște copii care probabil ar fi fost mai buni în învățământul profesional și tehnic decât într-un învățământ teoretic, unde nu reușesc să finalizeze studiile cu succes.

Păi și ce soluții la nivel general ar trebui adoptate pentru ca părinții, pentru ca profesorii, școala, sistemul și companiile să ajungă la aceeași masă și să creeze cadre pentru a-i direcționa pe copii către învățământul vocațional? 

Nu știu, cred că oamenii când iau o decizie trebuie să vadă oportunitatea din spatele ei. Și cred că, în continuare, multe familii din România nu văd oportunitatea din spatele învățământului profesional și tehnic. Faptul că tu dobândești o calificare și calificarea aia poți să-ți câștigi onorabili existența. O altă chestiune pe care o pot face școlile, de exemplu, pentru a-i stimula pe copii să meargă acolo este să le arate că școala profesională sau liceu tehnologic nu sunt o fundătură, că tu poți oricând să-ți continui studiile, chiar din școala profesională, dacă vrei să te duci la nivel de calificare, liceu tehnologic, să-ți iei bacul și te duci la universitate.

Cumva trebuie să existe clar mesajul ăsta, că orice traseu educațional ai aborda, el nu e un traseu închis, ci depinde de tine cât de mult parcurgi din traseul ăsta. Unii decid să iasă mai devreme din acest traseu și cred că asta nu e o problemă, alți decid să iasă mai târziu și ei trebuie susținuți și încurajați. Deci, pe de o parte, cred că e treaba școlilor să transmită un mesaj foarte clar că toate traseele educaționale sunt deschise și pe de altă parte, într-adevăr, e un efort mai amplu de educare, să spunem, a familiilor, care să aibă încredere în tipul ăsta de educație, în timpul ăsta de învățământ profesional și tehnic. Din perspectiva relației cu companiile, s-au făcut câțiva pași care cred că sunt relevanți și sunt importanți.

De ceva vreme au intrat în funcțiune în România clase de învățământ dual pentru învățământul profesional și tehnic. Sunt acele sisteme care se fac împreună cu companiile, în care tânărul sau copilul își petrece o jumătate din timp la școală și cealaltă jumătate în companie, de multe ori ajungând să fie angajat de acea companie. Lucrul ăsta în anumite domenii se poate și se întâmplă.

Cred că ar trebui extins acolo unde acest lucru e posibil, dar nu trebuie transformat nici ăsta într-o soluție universală, pentru că România nu are o economie bazată pe mari companii care să facă învățământ dual. Gândiți-vă că foarte multe dintre business-urile din România din care trăiesc oamenii sunt business-uri mici și mijlocii. Ori dacă ești o întreprindere mică sau mijlocie, câți copii poți să iei în dual? Poți să iei unul sau doi.

Dualul ăsta nu înseamnă doar să te duci acolo, să te uiți. Înseamnă să ai un mentor care a mai avut și alți copii înainte, care are un pic de pregătire. Unde e să te duci la o mare companie internațională prezentă pe piața locală sau la chiar la o companie românească de IT și să ai acolo sistem dual și alta e să te duci la o pizzerie mică dintr-un cartier care poate să fie o afacere de succes, dar nu are capacitatea să facă treaba asta. Deci trebuie să avem grijă că sunt sectoare unde, după opinia mea, dual nu va funcționa sau va funcționa cu mare dificultate, pentru că se alocă costuri și costurile sunt mai mari, pentru că implici resurse multe.

Uitați-vă unde merge învățământul dual și unde nu merge. Acest sistem merge foarte bine în Germania sau în Austria, care sunt economii bazate pe industrii solide și de mari dimensiuni. Spre comparație, nici măcar nu se discută serios despre învățământul dual în Italia, care este o țară ce trăiește aproape exclusiv pe business-ul de familie și pe IMM-uri, cu excepțiile notabile ale marilor companii italiene pe care le știm.

 

- Domnule profesor, dar pentru a consolida învățământul dual ar trebuie să se adopte drept soluție un parteneriat între mediu public și cel privat. Așa că vă întreb direct: Cum ar trebui să arate acest parteneriat pentru dezvoltarea învățământului profesional și tehnic?

Să știți că parteneriatele astea sunt și funcționează. Sunt câteva mari companii în România care fac învățământ dual deja de ceva vreme și le merg bine. Sunt experiențe de succes la Brașov, la Timișoara, acolo unde astfel de companii au contribuit și unde au încheiat parteneriate solide. Eu cred că aici este și o treabă autorităților publice locale, nu e doar a directorului de școală, pentru că tu, ca director de școală, poți să te duci la ușa unei companii și să propui tot felul de lucruri, dar proiectele de anvergură trebuie rezolvate la nivel regional. După părerea mea, învățământul profesional și tehnic este un furnizor de muncă local și regional. Și știți de ce? Pentru că cei mai mulți dintre cei care ies din învățământul profesional și tehnic nu o să-și caute de lucru la nivelul întregii țării. O se uită mai întâi local, în județul din care provin, și abia după aceea în județele limitrofe. Dacă ne uităm la migrația forței de muncă, de nivelul ăsta de calificare, ea este dominant în felul ăsta regională.

Și atunci, repet, autoritățile publice locale care, mă rog, neglijează masiv educația, uneori în favoarea altor preocupări, ar trebui să se uite mult mai atent la treaba asta și ele să fie motorul acestor parteneriate între instituțiile publice de educație și instituțiile private care pot găzdui copii în în sisteme de învățământ dual sau la practică profesională, pentru că și cei care nu intră în dual au nevoie să facă un număr semnificativ de ore de practică de teren. Nu pot să devii electrician stând doar în atelierul de la școală.

 

- Ați adus aminte de cazul Germaniei și al Austriei, așa că vă întreb care sunt abordările la nivelul UE în privința învățământului ăsta dual? Ne puteți da câteva exemple? 

Aș zice mai întâi că Uniunea Europeană, în momentul de față, nu neapărat la nivelul învățământul lui dual, dar încearcă să încurajeze investiția și să schimbe puțin imaginea învățământului profesional și tehnic în general, conștientă fiind de importanța absolvenților calificați în economia europeană.

Și să știți că importul ăsta de forță de muncă pe care îl vedeți la noi e valabil și în alte părți. Nu e doar un un fenomen local. La noi încă a ajuns târziu și o direcție foarte solidă pe care o văd este, o să sune puțin ciudat, excelența prin incluziune. E un concept mai sofisticat și poate că sună un pic gomos, dar Comisia Europeană încearcă acum să piloteze centre de excelență în învățământul profesional și tehnic. Chiar avem și noi unu la Brănești, iar acest centru promovează excelența prin incluziune.

Teoria lor este că incluziunea, a celor care sunt în diverse tipuri de situații de risc, este de fapt o resursă cu care poți să te dezvolți și este o resursă cu care poți să crești. Și că excelența nu înseamnă doar să mergi la olimpiadă, înseamnă să-ți atingi maximum de potențial posibil cu fiecare copil pe care îl ai în grijă. Și sunt astfel de consorții pentru excelență prin incluziune în învățământul profesional și tehnic. Universitatea București e partea unui astfel de consorțiu din România și mai avem acest colegiu tehnic de la Brănești, care e parte a unui alt consorțiu.

Deci, încercăm să participăm și noi, atât cât putem, la noile politice europene pentru învățământ profesional și tehnic, cu atât mai mult cu cât, având în vedere problemele foarte serioase cu care se confruntă Europa acum, gândiți-vă că învățământul profesional și tehnic poate să reprezinte un loc foarte important prin care să se ofere platforme de construire a unei vieți în Europa pentru milioanele de migranți care au venit aici și care au nevoie de sprijin, nu doar de un adăpost și de hrană. Au nevoie de acces la educație și au nevoie de acces la o educație care să le ofere și posibilitatea să devină autonomii.

Învățământul dual este un mod de abordare, nu e singurul, dar este unul dintre modurile de abordare care a reușit să aducă împreună companiile care sunt foarte interesate să-și crească viitori angajați nu neapărat doar în propriile academii.

Știți că multe și-au făcut propriile lor școli, iar ele funcționează pe principiul următor: te duci acolo fără să știi mare lucru și intri într-un sistem de formare internă, după care ei te califică și te duc acolo. Dar asta este o soluție punctuală. De ce? Pentru că dacă tu vrei să te angajezi la o companie dintr-o industrie, aia o să te formeze întotdeauna să devii un bun muncitor la el în companie și când nu mai are nevoie de tine, angajabilitatea ta e foarte redusă, pentru că tu ai învățat, să spunem, o meserie, dar știi să o practici numai pe nișa pe care e compania aia.

Și atunci rolul școlii este să producă, eu știu, specialiști care să poată să se angajeze mai multe tipuri de companii, că poți să fii electrician pe nave, poți să fii electrician pe aparate de electrocasnice, poți să fii electrician pentru linii de înaltă tensiune, poți să fii electrician într-o companie de telecomunicații și așa mai departe.

Deci tu iei o calificare cu care să poți să ai un pic de flexibilitate, că lumea se schimbă și li se spune tinerilor din ziua de azi că o să schimbe jobul măcar de 10 ori până ies la pensie. Deci e important să nu cadă în această vulnerabilitate de a rămâne blocați la un loc de muncă. Nici nu cred că mai avem cum. Adică, eu cred că a cam apus vremea aia în care ieșeai la pensie de unde te angajai prima oară, cum li se întâmpla probabil celor din generația Baby Boomers.

Acum cred că e un lucru firesc și normal printre tineri să accepte că nu-i așa. O să schimbe destul de des locul de muncă, căci e o mobilitate mult mai mare, atât internă, cât și externă.

- Pentru că tot ați vorbit despre angajabilitatea aceasta la nivel general și despre competențele pe care le deprinde un elev în învățământul dual, nu pot să nu vă întreb cum ar trebui să fie selectați, să zicem, elevii care ajung la școala profesională? 

Ei bine, acolo unde nu e căutare foarte mare, e destul de complicat să spui că faci o selecție propriu-zisă. Dar cred că e ceva care ar ajuta foarte mult. Vedeți, în sistemul de învățământ preuniversitar din România, și includ aici și școala generală, aia de unde pleci către viitor, consilierea e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, cum zicea Caragiale.

Noi avem acum aproximativ un consilier la 900 și ceva de copii. Sunt, mă rog, cifre diferite, dar realitatea e apropiată de ce vă spun eu acum. Gândiți-vă că dumneavoastră ar trebui măcar să cunoașteți și să interacționați cu 900 de oameni. Gândiți-vă cât timp ar lua numai chestia asta, dar apoi și să-l cunoști pe fiecare în parte, să îi dați sfaturi, să-i faceți un profil vocațional și așa mai departe. E Imposibil, evident.

Cumva, decidenții au realizat chestia asta și încearcă să facă niște investiții. Dar e nevoie de o investiție pe termen lung, pentru că serviciile de consiliere presupun existența unor specialiști, iar specialiștii ăștia nu pot să apară peste noapte, nu pot fi formați peste noapte. În măsura în care copiii din gimnaziu, de exemplu, încă din clasa a 5-a, au acces la servicii serioase de consiliere și acolo sunt profilați în timp și sunt cumva orientați și li se spune: „Uite, tu ai mai degrabă abilități pentru zona asta tehnică. Ai fi foarte bun pentru chestia asta”.

Eu cred dacă s-ar face acest lucru, elevii s-ar uita cu mai multă încredere și către profesii din acestea din învățământul profesional și tehnic și nu ar mai fi neapărat atât de derutați și atât de influențați de presiunea pe care părinții o pun asupra lor când spun: „Trebuie să te duci la liceu teoretic, că dacă ajungi la școala profesională o să râdă vecinii de noi”.

- Să trecem și la detalii sensibilile, domnul profesor. Avem noi acum profesori care să-i instruiască pe copiii care vor să practice o meserie tehnică în viitor?

Mai există, ca să răspund puțin invaziv. Adică la nivel de profesori care predau discipline tehnice și, mă rog, discipline din zona asta a învățământului profesional și tehnic, acolo să spunem că încă mai avem profesorii. Avem anumite domenii unde e foarte greu să recrutezi, cum e și în învățământul teoretic. E greu să găsești profesori de informatică, de limbi străine, mai nou chiar de științe. Și în dual sunt anumite domenii unde, fiind mai ofertantă industria, e greu să găsești profesori, dar să zicem că această chestiune se mai rezolvă.

E mai complicat într-adevăr, cu maiștrii instructori, pentru că aceștia erau, cum să spun, veniți din industria propriu-zisă și aveau o anumită pregătire psiho-pedagogică. Deși era una mai sumară, ei reușeau să ducă părțile astea de laborator și de ateliere. Acum, în zona asta, lucrurile nu stau neapărat foarte ros, mai ales în domeniile economice dinamice, unde piața îi atrage și cumva îi scoate din școală. De aceea, cu atât mai mult cred că parteneriatele între mediul public și cel privat sunt esențiale. O instituție de învățământ profesional și tehnic nu poate să trăiască fără niște parteneriate solide cu parteneri economici serioși.

Și să știți că lucrurile nu sunt atât de negre cum pot să pară uneori. Eu am am lucrat o perioadă de timp cu peste 200 de instituții de învățământ profesional și tehnic din România și evident că am văzut că se confruntă cu tot felul de probleme, dar în timp, multe dintre ele au reușit să aibă parteneriate solide care să le asigure copiilor locuri de practică.

Îmi vine în minte acum Colegiul Tehnologic de la Călimănești, unde au specializare pe turism, pe hotelărie, pe ospătari și chestii de genul ăsta. Acolo lucrurile funcționează, au parteneriate. Sunt licee de industrie alimentară la București, la Sibiu, la Galați, unde se formează specialiștii pe zona asta de alimentație publică. Ele nu cred că au destulă vizibilitate, nu cred că sunt suficient promovate și nu cred că e suficient de clar transmis public mesajul ăsta că a merge să-ți iei o meserie nu este sfârșitul învățării pentru tine. În Germania sunt foarte mulți care din învățământul profesional și tehnic ajung chiar la universități politehnice.

- Nu avem cum să nu ținem cont și să nu vorbim de impactul pe care îl are tehnologia și, mai nou, inteligență artificială asupra meseriilor tehnice de viitor, pentru că sunt lucruri pe care le făceau oamenii acum, le fac roboții în anumite industrii. Pot aceste meserii tehnice de viitor să fie înlocuite în final de roboți bazați, să zicem, pe inteligența artificială? E ăsta un pericol pentru învățământul tehnic și profesional? 

Eu aș zice că este un factor de schimbare, nu neapărat un pericol. E clar că lucrurile nu mai arată deja și nu vor mai arăta ca în trecut. Impactul tehnologiei este uriaș, impactul tehnologiilor digitale în aproape toate domeniile este uriaș și este clar că anumite specializări sau calificări din domeniul ăsta al învățământului profesional și tehnic vor dispărea pur și simplu. Însă convingerea mea este că în locul lor vor apărea altele noi.

Vă dau un exemplu de cum pot să dispară astfel de calificări. Gândiți-vă că în România, industria minieră, de exemplu, s-a dus în cap după anii ‘90. Păi în toată zona aceea, Petroșani-Târgu Jiu, liceele tehnologice erau plinele cu clase care aveau specializări pentru minerit. Diverse tipuri de specializări s-au închis și s-au orientat către alte lucruri, către alte tipuri de economii care s-au dezvoltat în zonă.

Eu nu cred că, în general, lucrurile mai simple din viața noastră vor fi toate preluate de tehnologie. Dacă vor fi preluate cele simple, oamenii vor avea timp mai mult să facă lucruri mai complicate. Tehnologia e o oportunitate până la urmă și chiar copiii din învățământul profesional și tehnic trebuie să învețe să o folosească, pentru că, de exemplu, tehnologiile acestea de inteligență artificială sau de internetul lucrurilor sunt chestiuni unde nu îți trebuie masterate în AI.

Există o componentă a tehnologiei care are nevoie și de forță de muncă mediu calificată, să spunem. Nu toți trebuie să scrie linii de cod și să programeze, să facă aplicații. Trebuie trase cabluri, trebuie făcute rețele, trebuie puse antene. Sunt atâtea și atâtea lucruri de făcut.

Știți, unele meserii dispar și altele apar ca să le ia locul și există o rată de inovare în ocupații absolut fabuloasă. Chiar noi, dacă stăm acuma să ne gândim, putem să listăm probabil imediat vreo 10 tipuri de meserii care nu existau acum 10 ani. Asta cred că o să se întâmplă și în viitor. Cineva trebuie să se ocupe de roboți, să-i serviseze, de exemplu.

- În tot acest context, domnule profesor, care sunt consecinţele insuficientei dezvoltări a învăţământului profesional în România?

Păi, consecințele sunt așa: Avem prea mulți copii care se duc în zona de învățământ teoretic și care eșuează, nu reușesc, iar asta nu e deloc bine nici pentru ei, nici pentru societate. După aceea privăm economia România de o forță de muncă bine calificată de care are mare nevoie. Și nu în ultimul rând, cred că reușim să-i frustrăm pe tineri, neglijându-i sau trimițându-i către trasee educaționale care nu li se potrivesc. Eu am văzut în perioada asta foarte multe interviuri cu copii care au terminat liceul și care, cum să spun, sunt complet demotivați. Nu vor să ducă să susțină examenul de Bacalaureat, nu vor nici să muncească, nu prea vor nimic. Și cumva nu e vina lor. Adică la 17-18 ani dacă tu că nu te-ai maturizat suficient, înseamnă că nici familia și nici școala n-au reușit să te pună acolo unde trebuie.

- Dar dincolo de consecințe, ce beneficii pentru stat și pentru societate aduce dezvoltarea învăţământului profesional și tehnic? 

Învățământul profesional și tehnic aduce beneficii directe în creștere economică. În momentul în care ai forță de muncă bine calificată, inclusiv aceasta de nivel de calificare mediu, asta se poate măsura imediat în eficiență economică și în creștere economică. Pe de altă parte, cred că un învățământ profesional și tehnic solid, bine dezvoltat, ar reuși să ducă mai mulți absolvenți către facultățile tehnice din România. Criza asta nu e vizibilă doar acolo.

Dacă mergeți la Universitatea Tehnică de Construcții sau la unele specializări din politehnicile din România, o să observați un interes foarte scăzut. Și o parte din interesul ăsta scăzut provine din faptul că, na, copiii dacă termină, nu știu, o clasă de științe la teoretic, se întreabă dacă s-ar duce la tehnologia construcțiilor de mașini.

Poate că da, poate că nu. Dar dacă ar face o clasă de liceu pe tehnologia construcțiilor de mașini, că există specializări pe domeniul ăsta pentru o calificare medie, nu cumva ar înțelege mai bine domeniu, i s-ar părea interesant și apoi ar dori să-și continue unii dintre ei, nu toți, studiile și la universitate? Probabil că da.

- Care ar fi direcţiile de acţiune pentru ca învăţământul profesional de la noi să devină mai atractiv?

Păi sunt mai multe de zis. Cred că trebuie investit permanent și în infrastructură, adică copiii trebuie să vadă și profesorii trebuie să vadă că învățământul profesional și tehnic nu este un învățământ de mâna a 2-a, ci este un învățământ care asigură condiții de lucru, atât pentru copii, cât și pentru profesori, de cea mai bună calitate, la fel cum ar trebui să fie și în partea cealaltă.

E nevoie și de consumabile, e nevoie și de materiale, pentru că învățământul profesional și tehnic costă mai mult decât învățământul teoretic. Știți, eu am făcut psihologie și științele educației. Ca să faci facultatea asta ai un cost, ca să faci medicina ai alt cost, la fel și acolo. Deci cumva trebuie o investiție serioasă.

Nu să poți să ai de fiecare dată laboratoare de ultimă oră, dar nici n-ai nevoie de ele. Alea ți le dau firmele când ai parteneriat cu ele și te duci acolo să vezi echipamentele de ultimă generație, dar nu e admisibil nici ca în unele licee sau instituții din astea de învățământ profesional și tehnic să ai aparate și tehnologii care sunt ținute în viață în mod miraculos de niște maiștri sau instructori care mai știu să le repare. Deci n-au mai văzut dotări și echipamente de foarte multă vreme. Așa că avem partea asta de infrastructură, O altă parte importantă este partea de resurse umane, de profesori și de eventual maiștri-instructori.

Iar aici cumva trebuie să ai o politică publică coerentă, eventual cu niște sisteme de stimulare, pentru că cineva care inginer electronist, vă întreb de ce s-ar duce să fie profesor de electronică dacă el e un bun inginer electronist.

Are mult mai multe tentații în piață și cred că trebuie să tratăm puțin diferit zona asta a învățământului profesional și tehnic, să asigurăm cursuri de conversie profesională, pentru că sunt mulți din corporații care cumva vor să-și încheie socotelile cu corporația și le-ar plăcea să vină să predea în educație. Sunt oameni cu experiență și am întâlnit destul de mulți care spun: „Domnule, gata, eu mi-am încheiat socotelile cu corporația. Am o vârstă și aș vrea să mă duc să contribui cu ceva, să predau”.

Deci, infrastructura materială și infrastructura umană ar fi două priorități esențiale unde cred că Ministerul Educației ar trebui să facă investiții foarte serioase și poate, nu în ultimul rând, o campanie mai susținută de imagine pentru învățământul profesional și tehnic, pentru oportunitățile pe care le oferă, dar una concertată, una făcută cu cap și făcută cumva centralizat, pentru că e o problemă națională, nu e doar problema unui liceu sau a altuia, nu e doar problema unei specializări sau a alteia, e o problemă de sistem și merită făcută campania asta solidă de informare.

În paralel, dacă așa să mai adăugăm încă o a treia chestiune, care e valabilă și pentru profesional și tehnic, dar și pentru celelalte. Investiție în servicii de sprijin educațional, în primul rând de consiliere și orientare, astfel încât copiii să fie în cunoștință de cauză. Mulți dintre ei habar nu au ce vor să facă cu viața lor și cum să se dezvolte profesional.

Ați văzut că acum a apărut o modă și mulți tineri vor să se facă hair stylist-ști. Știți câți copii vor să se ducă și să învețe treaba asta? Foarte mulți. Pentru că e interesant, e atractiv, a apărut o modă, dar a apărut o modă justificată. Mulți au văzut că poți să câștigi bani din asta, că poți să-ți deschizi propriul business. Așa trebuie vândute specializările din învățământul profesional și tehnic, ca pe niște oportunități. Poți să devii autonom mai devreme și nu te împiedică nimeni să-ți continui după aceea studiile, dacă vrei să faci asta. 

Mai e meseria brățară de aur în România?

Cred că fiecare dintre noi, atunci când ne facem foarte bine treaba, suntem văzuți și apreciați de ceilalți. Atunci când ești un profesionist bun în domeniul tău, atunci poți să spui că, da, meseria e și brățară de aur, pentru că te ajută și să-ți câștigi existența, te ajută să ai și prestigiu ăla social, să câștigi și puțină recunoaștere și stimă din partea celor din jur și, de ce nu, să te bucuri de propriile eforturi, că până la urmă, ce facem în viața profesională nu facem doar pentru alții, facem și pentru noi. 

Împreună, devenim conștienți că putem face alegeri mai verzi în fiecare zi. Energia vine de la oameni. Acest text face parte din proiectul editorial VERDE, realizat împreună cu Societatea Omului Sănătos și platforma habits by Republica. Proiectul VERDE este realizat cu sprijinul Evryo România.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp