Poveste de adoptat o adolescentă

Acum 3 ani, la sfârșit de martie, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Nu doar că tocmai ce mă avântasem în lumea educației cu zero experiență în domeniu, dar la scurt timp apoi m-am mai avântat într-o lume nouă: aceea de a deveni brusc mamă de adolescentă.

Ce aventură s-a dovedit a fi! Ce călătorie!

Cum ne-am cunoscut?

Fundația Seeding Knowledge era la început de drum. Abia se constituise echipa că ne-am și apucat de treabă pentru a identifica beneficiarii burselor educaționale pe care le pregătiserăm cu așa mare drag și entuziasm!

Ne doream să ajungem la 10 copii dedicați evoluției lor personale, care urmau să vină la noi în afara orelor școlare pentru a beneficia de o educație extra-curriculară în care totul urma să fie despre ei: ore de dezvoltare personală, ateliere creative, vizite la muzee sau fabrici, tabere cu focuri de tabără și chitare.

Dăm așadar start înscrierilor și încep să apară dosare ale copiilor care își doreau sprijinul nostru. Când să închidem perioada și să ne apucăm de notarea candidaților, în ultimul moment, primim un telefon care ne ruga insistent să mai primim un dosar chiar de a depășit termentul de înscriere. 

Era vorba de o copilă de la un centru de plasament care își dorea foarte mult să ajungă la noi, dar care depinde de semnăturile părinților ei pentru a face orice și de aceea întârzierea. Deși încălca o regulă clar trasată de noi încă de la început, am fost de acord cu acceptarea dosarului cu o întârziere de câteva ore. 

Ce vină să aibă copila pentru situația cu părinții ei? A doua zi fata a venit cu una dintre persoanele care o avuseseră sub supraveghere în ultimii 4 ani la centrul de plasament.

Încă din prima clipă ne-a făcut o impresie bună. Ne așteptam la un copil bătut de soartă, timid, retras și am cunoscut o copilă oacheșă, cu o prezență vie și un zâmbet cald. 

Bun. Bun. Cum se ajunge de la asta la adopție?

Pentru o evaluare echitabilă a dosarelor, am ales ca eu să nu fac parte din juriu. Pe unii dintre copii îi cunoscusem și aveam o impresie deja formată despre ei.

Însă asta nu m-a oprit să răsfoiesc cele peste 100 de dosare, să citesc eseurile despre ce îi motiva să vină la noi, să privesc desenele sau alte documente atașate.

Iar dosarul fetei m-a impresionat nespus.

În eseul ei, fata spunea despre Dumnezeu că este un compozitor, iar noi, oamenii, avem fiecare partitura noastră pe care o interpretăm aducându-ne contribuția la simfonia totală numită viață. Iar ea își dorește să o ajutăm cu partitura ei. Pentru că scopul ei în viață este acela de a face oamenii să zâmbească. Pentru că ăsta e cel mai important lucru în viață. Să-i zâmbești. Și viața îți va zâmbi înapoi. 

Total uimită de asemenea eseu, caut să aflu mai multe despre fată. La cine mai bine să apelez pentru asta dacă nu la colega Cristina care știe totul despre toată lumea?

Aflu așadar alte detalii semnificative: cum ai ei au părăsit-o de la 2 săptămâni și de atunci a tot stat pe la asistenți maternali sau centre de plasament. Cum visează să devină scriitoare și a învățat să cânte a pian de una singură, exersând după videoclipuri de pe youtube melodiile preferate. Iar la toate astea suprapuneam fața ei zâmbitoare și compunerea despre compozitor. Eram fascinată de puiul ăsta de om!

Am urmărit apoi traseul ei. Cum a trecut de selecța inițială și a ajuns între cei 20 de finaliști, cum s-a prezentat la interviul organizat cu cei 20, cum a trecut apoi în runda finală și a fost într-un final selectată ca una dintre cei 10 bursieri. Eram așa încântată!

Iar apoi, a urmat momentul declanșator.

Cu bursierii aleși am turnat o serie de filmulețe pentru a avea un moment 0 al începerii drumului alături de noi. Printre întrebări era și aceasta: „Dacă ai avea o baghetă magică, ce dorință ți-ar transforma în realitate?”. Răspunsul ei la întrebarea asta ne-a lăsat pe mine și pe soțul meu în lacrimi: „O familie”. Ne-am uitat apoi instant unul la altul și am zis: „Hai să fim noi familia ei!”.

De unde am început?

Am luat legătura cu persoana cu care venise la înscriere, pentru a afla mai multe despre situația ei din punct de vedere legal. Ne-am exprimat dorința, a fost primită cu mare entuziasm dar și o mică doză de suspinciune – normală de altfel – iar apoi am intrat în pâine. Am aflat alte și alte detalii despre fată, am luat legătura cu instituția care o avea în protecție la acel moment și cu sprijinul acestora am început procedurile legale.

Între timp, fata venea să stea la noi din când în când. Ne bucuram mult să o luăm de acolo la sfârșit de săptămână și plecam cu inima grea când weekendul se termina și trebuia să o lăsam la centru. Cu fiecare vizită, ne apropiam, ne deschideam și simțeam cum se crează o legătură între noi toți.

Băiețelul nostru avea puțin peste 2 ani la acea vreme iar la aflarea veștii că va avea o soră mai mare, s-a bucurat așa de sincer că ne-a mai dat o doză de încurajare în fața provocărilor, amintindu-ne de simplitatea lucrurilor în esența lor. Și că pentru unul de-al casei merită să treci prin orice.

Încă de la început pe traseul nostru spre a o aduce acasă la noi, ne-am lovit de chichițe birocratice. Adopția nu era posibilă de fapt, din motive pe care aleg să nu le expun, așa că am fost îndrumați spre varianta cea mai apropiată ei, plasamentul familial.

Pentru asta, a fost necesar să întocmim un dosar stufos cu tot felul de acte: cazier, adeverințe de venit, teste psihologice și tot așa. Am făcut totul cât de repede posibil pentru a grăbi tot procesul și pentru a scurta perioada în care urma să o mai lăsăm la centru la final de weekend cu inimile îngreunate.

Însă, planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg!

Pentru ca fata să vină la noi în plasament familial, era nevoie de acordul părinților. Același acord care era să o excludă de pe listele candidaților la bursele fundației din cauza întârzierii.

Ne-am simțit dărâmați ca după atâta efort și chin să ni se ia de sub nas această posibilitate, cu doar o răzgândire verbală! Oare era posibil ca niște părinți care nu au avut-o niciodată în grijă să aibă atâta putere de decizie asupra vieții fetei și să o folosească astfel?

Fata a menținut legătura cu ai ei, așa că spunându-le că există o familie care vrea să o ia în plasament, ei au spus: “Să vină la noi să îi cunoaștem!”. Am profitat de ocazia asta și am luat responsabilul de caz de la instituția unde copila se afla sub plasament, pentru a obține în aceeași zi cu vizita noastră, acordul scris al părinților pentru mutarea plasamentului la noi în familie. Ne cunoaștem, ei își exprimă acordul verbal și apoi și în scris. Ceva în acordul mamei m-a deranjat totuși. O întreabă pe fată dacă vrea să meragă la noi în familie și ea zice că da. Apoi mama spune: „Du-te, fata mea!”. Nu știam încă ce, dar mă râcâia profund ceva la acest schimb de replici.

După întocmirea dosarului, la ceva timp după, noi stăteam ca pe ace așteptând un semn, un răspuns. Orice!

Primim la un moment dat un telefon șocant: mama își retrăsese acordul verbal la o vizită ulterioară a asistentului de plasament.

Ne-am simțit dărâmați ca după atâta efort și chin să ni se ia de sub nas această posibilitate, cu doar o răzgândire verbală! Oare era posibil ca niște părinți care nu au avut-o niciodată în grijă să aibă atâta putere de decizie asupra vieții fetei și să o folosească astfel?

Când merg la fată să îi spun vestea și să îmi exprim dezamăgirea, aflu că nu ar fi fost pentru prima oară când ei au decis în defavoarea ei. Cu un an în urmă, au tărăgănat atât de mult demersurile necesare din partea lor, încât fata nu a mai putut pleca într-o excursie în care toți colegii ei de la centru au plecat, în afara țării.

Ea cumva tot mereu rămânea în urma alor ei.

Încă de la început fata mi-a tot spus că părinții ei biologici i-au produs multă suferință și nu înțelege de ce Protecția insistă să țină legătura cu ei sau de ce e nevoie de semnăturile și acordul lor, ei care au abandonat-o din prima și neglijat-o ulterior.

Încercam să îmi imaginez tot felul de motive pentru care părinții ei ar face toate astea și deși nu cred că explicația mea era cea mai plauzibilă, cu dorința de a ne consola pe amândouă, i-am spus fetei că poate părinții ei nu sunt pregătiți să renunțe încă o dată la ea. Poate e un fel de iubire totuși.

Cunoscându-i personal mi-am format o altă părere. Mai completă. Am văzut cum 2 adulți și 3 copii trăiesc într-o cameră mică-mică ce le servește pe post de casă per total. Acolo dorm, acolo gătesc-pe un reșou improvizat, acolo mănâncă, acolo se joacă copiii, acolo își fac temele. Am văzut cum e să trăiești într-un mediu departe de cel propice: într-un ghetou din Ferentari, printre gunoaie. Am văzut cum cu resursele externe și interne limitate, se străduiesc să trăiască păstrând 3 dintre copiii lor cu ei în acea cămăruță.

Până să-i cunosc, din poveștile fetei și informațiile de la dosar îmi formasem o imagine despre ei. Îmi era la îndemână să îmi proiectez frustrarea asupra lor și să îi etichetez ca „răi”, „iresponsabili”. Ba chiar asta mă făcea să mă simt mai bine în pielea mea gândindu-mă că eu nu mi-aș abandona niciodată copilul.

Cunoscându-i personal mi-am format o altă părere. Mai completă. Am văzut cum 2 adulți și 3 copii trăiesc într-o cameră mică-mică ce le servește pe post de casă per total. Acolo dorm, acolo gătesc-pe un reșou improvizat, acolo mănâncă, acolo se joacă copiii, acolo își fac temele. Am văzut cum e să trăiești într-un mediu departe de cel propice: într-un ghetou din Ferentari, printre gunoaie. Am văzut cum cu resursele externe și interne limitate, se străduiesc să trăiască păstrând 3 dintre copiii lor cu ei în acea cămăruță.

Cunoscându-i, am înțeles cum nu au fost deloc sprijiniți pentru a ști mai bine și a lua decizii mai bune. Așa că s-au descurcat cum au putut. Asta nu îi face răi și nici iresponsabili.

Deși pare că au făcut-o de mult, erau nevoiți să retrăiască asta acum, să recunoască că ei nu sunt de-ajuns de buni pentru a o păstra cu ei și că alții vor să încerce să le ia locul. Acești oameni pe care i-au invitat la ei și i-au înghesuit în cămăruța lor micuță ce le servește drept casă.

Acum înțelegeam ce mă deranjase la replica mamei „du-te, fata mea!”. Mă deranja că replica asta se cuvenea cuiva care i-ar fi purtat de grijă toată vremea asta! Iar grija presupune prezență, în timp ce ei au fost marii absenți ai vieții ei!

Abia acum înțelegeam că uneori a purta de grijă înseamnă a renunța la cel pe care îl iubești, pentru că i-ar fi mai bine fără tine. Ei asta au făcut la 2 săptămâni ale fetei. Și cu asta i-am forțat să se confrunte din nou, înghesuindu-ne în cămăruța lor micuță.

Au ajuns cu greu la acordul pe care ni l-au dat și au ales totuși binele fetei ca și prima oară – atunci când au abandonat-o. Avusesem dreptate: este iubire!

O surpriză!

În ziua cu pricina, mergem în fața comisiei un pic buimaci – nepricepând ce se întâmplă. Ne susținem cauza și ni se spune la final: „Felicitări! v-a fost acordat plasamentul familial!”

Peste o perioadă, în care capitulaserăm și ne obișnuiserăm doar cu gândul vizitelor, suntem anunțați că se va întruni o comisie a Protecției Copilulul de care aparțineam la acel moment, și suntem așteptați să ne susținem cazul în fața ei pentru a se decide dacă ni se va acorda plasamentul sau nu.

Era o veste tare neașteptată! Credeam că totul era deja pierdut la acel moment.

În ziua cu pricina, mergem în fața comisiei un pic buimaci – nepricepând ce se întâmplă. Ne susținem cauza și ni se spune la final: “Felicitări! v-a fost acordat plasamentul familial!”

Ah, cum nu am mai priceput atunci ce simt participanții la concursurile de talente de la TV! Ce euforie trăiesc ei atunci când o gură care poate spune NU alege să spună DA totuși și să te treacă la următorul nivel! Într-o secundă!

Ne-am dus la centru. Fata și-a făcut pentru ultima oară valiza cu care venea la noi în vizită.

De data asta am plecat cu inima ușoară și plină de bucurie. Era pentru ultima oară când o luam de la centru și nu urma să o mai lăsăm niciodată!

Iar aventura abia începea!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp