Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Yes, I am good enough. Nu merge prin lume căutând dovezi că nu ești suficient de bun, pentru că le vei găsi mereu

femeie zambind

(Foto: Guliver/Getty Images)

Nu sunt destul de frumoasă ca să particip la concursul de miss în clasa a 9-a.

Nu sunt destul de creativă ca să-mi fie alese ideile la brainstorming-ul pentru noul pitch.

Nu sunt destul de bogată ca să îmi permit vacanța aia de mii de euro în Brazilia.

Nu sunt destul de inteligentă ca să fiu angajată pe jobul de PR pe mulți bani din străinătate.

Nu sunt destul de …

Am crescut într-o lume, în care, de cele mai multe ori, am ieșit pe minus din aproape orice fel de comparație cu cineva sau ceva din exterior. În realitatea mea, mult timp eu am fost singură pierzătoare. O lume plină de lipsă (scarcity), pentru că nu există niciodată destul de multă frumusețe, creativitate sau orice altă resursă pe care mi-aș fi dorit s-o dețin. 

Credința că nu sunt destul de (…) îmi este atât de familiară! Oh, Doamne, doar este prietena mea cea mai bună! Este o voce care mă însoțește încă din primii ani de viață și care mi-a influențat sute, poate chiar mii de decizii de-a lungul timpului. Cele mai multe de a nu încerca, de a nu mă arunca, de a nu spune „bună” unui străin sau „vrei să facem asta?” unui potențial partener de afaceri.

M-am comparat cu alții în neștire, ani în șir

Am dezvoltat o voce atât de critică, atât de loud, atât de tăioasă, încât mă punea la zid dintr-o lovitură, arătându-mi mereu ce încă nu sunt și nu am. Ieșea învingătoare aproape întotdeauna, pentru că avea argumente puternice, insurmontabile, de necontestat. Am exersat atât de mult focusul pe ce nu e bine, m-am concentrat atât de mult pe ce nu reușesc, pe ce am încă de lucru, pe ce încă mai trebuie să învăț, încât m-am pus de dezvoltare personală continuă. Nu că ar fi rău să te dezvolți, doar că am făcut-o de cele mai multe ori din acest loc: locul “I`m not good enough“. Mereu cu ochii în viitor, pe ce nu sunt și nu am, și aproape deloc în prezent, pe ce am devenit deja. Mai am și asta de reparat, și asta, și asta. Și relația cu ai mei, și rănile alea, și convingerile alea, și, și, si…

Ca să fiu sinceră până la capăt, am aplicat aceleași standarde și celor din jur. Mă uitam la ei și vedeam tot timpul ce lipsește, ce nu fac încă bine colegii mei, prietenii mei, șefii mei, iubiții mei. Îi criticam în gând și nu înțelegeam de ce nu văd și ei ce defecte au, ca să pună mâna să le repare mai repedeee! Prea puțin vedeam ce era frumos, ce era bine, ce funcționa deja. Devenisem expertă în a găsi probleme, în a găsi lipsuri și a arunca cu pietre.

Love yourself! Cine, eu?

Nu prea îmi plăcea de mine, ca s-o spun drept. Vocea asta își făcea treaba cu o strictețe și o acuratețe teribile. La un moment dat, la un workshop de dezvoltare personală, cineva a adus în discuția de a mă iubi întâi pe mine, în primul rând, ca să mă poata iubi, apoi, și altii. Pentru că n-am înțeles-o prea bine de prima dată, m-am mai lovit de ea de câteva ori. Adevărul e că habar n-aveam de ce m-aș iubi. Chiar terapeutul meu de atunci m-a invitat, pentru prima dată în viață, să fac o listă cu lucruri care-mi plac la mine. În fiecare zi altceva, pe parcursul a câteva săptămâni. Și n-a fost ușor. Dar asta a fost startul unui proces care a durat ani buni și încă mai durează. Și cred c-o să dureze toată viața.

Am început să văd și ce-i bun la mine

Cum? Întrebându-mă zilnic. Fac seară de seară un exercițiu în care mă întreb pentru ce sunt mândră de mine astăzi. Poate fi un lucru mic, gen că i-am zâmbit unui străin sau că am ajutat o colegă. Sau că am spus ce gândeam. Sau că m-am mobilizat să scriu. Sau că am ascultat fără să întrerup. Sau că am fost funny. Mi-am făcut chiar o listă cu tot ce-mi place la mine, pe care am pus-o în mai multe locuri vizibile din casă. Ți se pare stupid? Mi s-a părut și mie la început, doar că, diferența dintre mine și oamenii care stau pe margine și comentează fără să facă nimic este că eu chiar fac.I am a Doer. Și știi ce se întâmplă când faci exercițiul ăsta o perioadă mai lungă de timp? Capeți awareness legat de cine ești și ce poți și o grămadă de încredere în tine. 

Am început să-mi repet lucrurile alea bune zi de zi, pentru că ele există și sunt adevărate. Sunt creativă. Sunt inteligență. Sunt un om mișto. Mi le spun când mă uit în oglindă. Mi le spun când cobor scările. Mi le spun când aștept metroul. Mi le spun când mă culc.

Tu pentru ce ești recunoscător astăzi?

De câteva săptămâni, mi-am făcut un obicei pe care îl respect și care mă uimește prin rezultatele absolut incredibile. În fiecare seară, împreună cu un prieten, facem sharing de 3 lucruri pentru care suntem recunoscători din ziua care tocmai s-a dus. Ne înregistram pe whatsapp, scurt, 1-2 minute și trecem în revistă ziua. Pot fi lucruri mici, gen: „a fost o zi frumoasă de primăvară și mă bucur că am văzut soarele” sau „mă bucur că am putut să dorm bine în noaptea asta” sau mai mari: „sunt recunoscătoare pentru că am mers la o ședință foto la care m-am simțit frumoasă“; “sunt recunoscătoare pentru o discuție calmă și plină de empatie cu un coleg pe care îl văd acum într-o altă lumina“. Acest exercițiu al recunoștinței a făcut minuni pentru noi și este considerată unul dintre cele mai puternice remedii și împotriva depresiei. Ne simțim energizati după fiecare împărtășire, mă ajută să fiu foarte self aware, să mă uit în mine, să discut cu mine, să mă împrietenesc cu mine, să mă apreciez mai mult, să fiu conștientă de câte lucruri bune fac zilnic, de cât de frumoasă e viața mea și de cât de mult contribui eu prin puterea mea și efortul meu la tot ceea ce reușesc. Pot spune cu mâna pe inimă că mă iubesc mai mult de când fac exercițiul ăsta.

Nu mă mai compar decât cu mine

Așa cum zambilele nu se compară cu freziile sau cu lalelele, de ce m-aș compara eu cu altcineva? Discutând tot mai mult cu oamenii din jur, mi-am dat seama că habar n-am ce vieți au, ce temeri au și ce filtre au ceilalți. Suntem unici în experiențele noastre și fiecare are propriul drum și propriile bătălii de dus. Mă motivează să mă uit unde sunt față de Anca de ieri. Și atât. Asta m-a ajutat să mă bucur pentru rezultatele celor din jur, a vindecat orice urmă de invidie și mă focusează pe mine și numai pe mine, fără a mai trage cu ochiul la alții.

Toate ca toate, dar cum rămâne cu acel „da, dar …“. Poate oi fi tu mai bună, mai deșteaptă, mai fericită, dar totuși, cum rămâne cu vocea dură, tăioasă și necruțătoare: „nu ești good enough ca să …” Oare chiar a dispărut vocea aia de tot, doar pentru că am găsit niște lucruri pozitive despre mine?

Ei bine, ce mi-a pus capac într-o zi și m-a ajutat să înțeleg în ce eroare eram ascultând vocea aia critică a fost acest video al lui Brene Brown, care vorbește despre a aparține, despre true belonging și being good enough (min 32.50): 

Dacă o să cauți mereu dovezi că nu ești good enough, o să le găsești întotdeauna!

Mi-am petrecut 31 de ani din viață căutând dovezi care să îmi confirme convingerea atât de adânc înrădăcinată că I am not good enough, cu speranța că, într-o bună zi, ele nu vor mai fi acolo. Doar că mă uitam mereu cu frică după ele, căutând speriată vreun semn și, dacă-l cauți, îl și găsești. Mi-am bazat sentimentul de “good enough” care ar fi apărut vreodată pe aprobarea altora, pe validarea cuiva din exterior. M-am uitat în lume întrebându-i din priviri: „si, mai e vreun motiv ca să nu fiu good enough?“. Așa că ele erau mereu acolo, iar eu mă reapucam rapid de treabă.

Sentimentul de a fi good enough este ceva ce găsesc în mine, este ceva ce îmi aparține mie și doar mie, nu e ceva negociabil cu cei din exterior. Pentru mine asta înseamnă eliberare. Am înțeles că am opțiunea de a mă uita și la altceva. Pot să aleg să mă uit la ce e bun, la ce funcționează, la impactul pe care îl am. Știu cine sunt. Știu ce pot. Și nu o să mai negociez niciodată sentimentul meu de good enough cu nimeni. Am făcut asta 31 de ani din viața mea. E momentul să am încredere în mine, în cine am devenit și în toate resursele mele.

Nu merge prin lume căutând dovezi că nu ești suficient de bun. Pentru că le vei găsi mereu. 

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Andrei B check icon
    Perfecționismul, un subiect care merită tratat pe larg. Articolul descrie conștientizarea problemei și o metodă de rezolvare, dar nu atinge cauzele problemei. Poate că autoarea le știe, sau nu, oricum ar merita analizată ideea. Pentru că există explicații de ce de multe ori dorința de a fi mai bun (ceea ce ar fi de dorit să existe în oricare dintre noi) devine obsesia aproape maladivă de a fi perfect și a căuta perfectul. Și ajungem să nu mai vedem în culori, ci doar în alb și negru. Hai să ne întrebăm cât de mult au contribuit la asta experiențele copilăriei, părinții, școala, până la societatea de consum de astăzi care ne îndeamnă să aruncăm ce e vechi pentru că nu e destul de bun și să ne „reinventăm” personal pentru că nu suntem destul de moderni. Ajungem la întrebarea de bază: cum ne dăm seama că exagerăm, că depășim limita? Ca și în cazul altor nevoi firești care devin dorințe exagerate, ne putem da seama trăgând o linie și adunând, văzând unde am ajuns, atât noi, cât și cei din jurul nostru, cei conectați direct sau virtual cu noi. Pentru că degeaba ajungem în vârf călcând pe cadavre (chiar ale celor apropiați!), degeaba suntem „cineva” dacă ne vede doar cel din oglindă, sau degeaba ne sacrificăm sănătatea sau viața doar pentru mai binele altora (și lipsindu-i pe aceștia de experiența de a deveni mai buni prin ei înșiși).
    • Like 2


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult