foto: Monkeybusiness Images / Panthermedia / Profimedia
Dacă unii dintre copiii noștri s-ar opri brusc din creștere la 7, la 11 sau la 15 ani, dacă unora nu le-ar mai crește până la maturitate o mână, un picior, sau, cine știe, chiar capul după standardele cunoscute, ori ar începe să nu mai vadă, să nu mai audă sau să nu mai poată vorbi, iar acestea ar deveni, ca în Eseul despre orbire al lui Saramago, un fenomen de contaminare în masă, am începe să fim îngrijorați și să ne-ntrebăm ce e de făcut pentru protejarea lumii noastre. Atunci când lucruri comparabile se întâmplă, totuși, asupra minții copiilor fără să putem măsura fizic acele componente care se atrofiază din potențialul lor, nu părem îngrijorați. Pentru că ce nu se vede nu există și ni se pare, atunci când mai înțelegem poate fenomenul în jur, că pe noi nu ne privește niciodată.
În realitate, el se reflectă până la cele mai neașteptate detalii în felul în care trăim cu toții și de care ne văităm zi de zi. Faptul că majoritatea copiilor de la noi sunt la intrarea în adolescență analfabeți sau cvasi-analfabeți funcțional nu e o impresie. Faptul că 20 la sută dintre copiii noștri nu termină opt clase nu e o statistică. Faptul că și copiii care acced la studii superioare au un nivel de pregătire alarmant de slab nu e părerea unor universitari exigenți. Toate sunt realitatea în care respirăm și care ne arată că ceva se întâmplă fundamental greșit de la bun început de vreme ce potențialul uman al copiilor nu mai ajunge să se împlinească prin școală și să se regăsească până la capăt într-un trai mai bun.
Am decis să ies din rândul celor care cred că nu mai e chiar nimic de făcut și am gândit o propunere care să aibă cele mai simple date de aplicare la nivelul întregului sistem de educație și care să fie de nerefuzat. Pentru că atunci când petreci atât de mult timp citindu-le copiilor cum am făcut eu în ultimii ani, înțelegi că nevoile lor sunt emoționant de simple. Iar un plan care să le satisfacă aceste nevoi și care să producă rezultate nu poate fi altfel decât simplu, clar, adaptat lumii lor și ușor de implementat.
Premisele de la care pornesc sunt adevăruri banale: Copiii au o nevoie fundamentală de povești. E felul natural prin care mintea are acces la cunoaștere. Apoi, copiii au o nevoie esențială de relație. Cum spunea un politician deunăzi despre femei, și copiii sunt ființe, sociale chiar.
Copiii de azi nu sunt diferiți de cei din alte epoci. Ce s-a schimbat major în cursul istoriei, de la inventarea tiparului mai ales, este că a fost dovedită puterea fabuloasă a cuvântului scris, rolul decisiv al poveștii citite în dezvoltarea minții și în atingerea potențialului uman. Un om educat este un om care are accesul cel mai bun la resurse. Ce s-a schimbat de foarte curând, de la apariția gadgeturilor, este substituirea poveștii scrise cu povestea vizuală, în care efortul de construcție imaginară făcut de mintea umană a devenit nul. În plus, relația directă între oameni a început să fie mediată de tehnologie până la a dispărea cu totul într-un fel în care sunt anulate componentele senzorial-afective ce participă inerent la solidificarea rezultatelor din procesele cognitive. Și ce nu s-a schimbat niciodată la noi de-a lungul timpului e baza foarte mică de oameni educați de la care am pornit.
Așa încât, copiii din România pierd mult mai ușor bucuria poveștilor tocmai atunci când încep chiar ei să se formeze și să citească. Pentru că cititul care le aduce povestea e un efort, pentru că el e văzut ca o obligație, pentru că în fața acestui efort obligatoriu ei rămân singuri și tot singuri descoperă timpuriu că-și pot rezolva nevoia fundamentală de poveste prin: activitate în rețele sociale, clipuri, filme, video-game-uri, etc. Satisfacția e imediată, maximă, în vreme ce efortul de construcție al minții e, de cele mai multe ori, ca și rezultatul, ca și interacțiunea umană, zero.
Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze pe toți și să ne punem problema cum mai integrăm astăzi povestea ca formă de dezvoltare a minții copiilor noștri în procesul educațional. Și oricât de mult am blama sistemul, nu cred că se poate fără un demers asumat, integrat și constant; adică fără școală. Propunerea pe care o consider, așadar, absolut fezabilă și extraordinar de simplu de implementat dacă există o fărâmă de voință politică este:
Introducerea în programă în primii ani de școală, de la clasa pregătitoare până la clasa a VIII-a, a activității numite Ora de poveste.
O activitate distinctă de orele obișnuite de română (ce au prin programă multe alte constrângeri de parcurs) și care să fie dedicată exclusiv: cititului împreună, povestitului, înțelegerii textului scris, discuțiilor pe marginea lui cu învățătorul/profesorul de română și, programatic, cu oameni din interiorul și dinafara școlii, de la părinți la reprezentanți ai comunității, oameni care să fie relevanți pentru societate din domenii și profesii cât mai diverse.
O oră în care copiii să se apropie firesc de povești, în relație umană directă și prin însoțire constantă, utilizând gadgeturile ca instrumente de lucru, de creație, nu ca substitute de relație. O oră la capătul căreia orice copil să știe că cititul e o activitate nu obligatorie, ci obișnuită, importantă nu doar pentru el, ci pentru toată lumea, care acoperă o nevoie fundamental umană și care-i aduce satisfacție în primul rând pentru că e împărtășită.
Acestei Ore de Poveste să-i corespundă o bibliografie de 100 de povești formatoare sub titlul „Poveștile copilăriei” pe care orice copil ajuns la nivelul clasei a VIII-a să le cunoască, să le fi parcurs prin lecturile și povestirile și explicațiile de la clasă, să le poată accesa oricând integral și gratuit într-o aplicație de tip bibliotecă virtuală, în care editurile convin asupra conținutului, relevant atât pentru literatura universală, cât și pentru literatura română, clasică și contemporană.
Ora de poevste să fie o activitate bilunară desfășurată pe parcursul întregului an școlar în decursul celor nouă ani de studiu pregătitor, primar și gimnazial, cu o medie de 11 povești/cărți pe care orice copil să le cunoască până la sfârșitul fiecărui an educațional. O oră care să poată circumscrie multe alte activități derivate de tip club de lectură, cursuri de dicție, concursuri și evenimente legate de povești.
Introducerea acestei Ore de poveste nu va necesita mai mult de:
-un mic efort legislativ pentru a disponibiliza din programa actuală încărcată și cu rezultate pe care le vrem îmbunătățite, două ore pe lună dedicate exclusiv cititului și poveștilor.
-un IT-ist cu care să ne mândrim pentru că a creat o astfel de aplicație tip bibliotecă virtuală din care pot deriva mecanisme de măsurare eficientă a ritmului, nivelului de lectură în rândul copiilor pe categorii de vârstă, etc.
-un consens al editurilor asupra titlurilor selectate de povești și o sprijinire consecventă a lor pentru aplicarea acelor prevederi existente privind fondul de carte tipărită în bibliotecile școlare și municipale.
-o oră din programul nostru, al părinților, al adulților profesioniști în domenii cât mai diferite, în care să mergem să le citim copiilor la școală. Adică o Oră de poveste pe an.
- o campanie publică permanentă audio-video în care oameni cunoscuți din varii domenii să citească rânduri cu sens din cărți cu mesajul: cititul e important pentru felul în care înțelegem să ne creștem copiii și țara.
O Oră de poveste la care, într-un fel sau altul, contribuie câte puțin toată lumea.
Nu e mult, e chiar extraordinar de simplu, dacă vrem, dacă nu complicăm lucrurile cu idei grozave care ne duc mereu înspre „nu se poate”, dacă înțelegem că un nivel de trai mai bun înseamnă educație, iar educația e strâns legată de cărți, de capacitatea de a înțelege și folosi cât mai bine cuvântul și de a deschide în dreptul fiecărui copil, indiferent de mediul din care provine, cea mai frumoasă poveste. Chiar povestea lui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar.. Sunt sigur ca jinduiti dupa o poseta Gucci sau un suv de ala umflat cu pompa.
Si aproape tota lumea... la fel.
Chestiunea este foarte simpla, diagnostic usor de pus : ierarhia valorilor.
Cand societatea inlocuieste democratia cu piata (economia) stapanii mijloacelor de productie vor si mai multe suv uri sau posete, si pe cele mai scumpe. Asa ca isi storc creierii , proprii sau ai angajatilor, in scopul cresterii beneficiilor.. In paralel apar asa zisii influenceri. Adica gunoaiele astea au existat mereu, dar in ultimii ani mesajul lor patrunde mult mai adanc. De modul ca beneficiile cresc si cresc... Onoarea, bunul simt, curatenia (chiar si corporala) isi pierd puterea in fata suv ului.
Si mai simplu, omul este robul a doua verbe : a fi a avea ! As fi multumit sa vad ca ma combateti... serios spun asta.
In rest, sa auzim numai de bine
-Ba religia la bacalaureat ,ba , alte idei aiurea !
--Dar despre faptul ca un copil care termina 8 -10-12 clase si este de multe ori analfabet clar cu Diploma ,care nun stie ;
-- Sa calculeze suprafata camerii in care doarme ! Era o situatie ,ca trebuia sa cumpere un covor-mocheta , Nu a stiut sa calculeze suprafata ,Apoi sa calculeze , cati mc are camioneta cu lemne adusa de smecherii la vanzare ,Trebuia calculat metri steri si m cubi . Nu a stiut ,Apoi un Domn inginer ,pe santier, trebuia calculat , cati litri de apa intra intr-o teava de polietilena cu 23 mm diametru si lungime de 25 ml ,!!
-Cred ca acele ore de practica elelmentara ,ar fi strict necesare ,si nu povesti cu pesti ! Da ,si eu spun -citesc nepotelului meu povesti si basme ! Sau notiuni elelmentare despre cum se gateste, mancaruri elementare, etc. adica notiuni elementare necesare vietii zilnice !
--Cred ca aceele ore de Igiena sanitara ,din vremea cand eram eu copil erau foarte bune .Acolo explicau notiuni inclusiv de Igiena sexuala , apopi despre sanatate ,nutritie , despre viata etc.