Surpriza unei antreprenoare care și-a deschis o afacere în România după 10 ani petrecuți în străinătate. „Tu-ți dai seama că nu mi-a cerut nimeni șpagă?!”

România nu e un caz unic în ceea ce privește rata mare a cetățenilor care aleg să emigreze în alte țări mai dezvoltate economic. După căderea cortinei de fier, la începutul anilor 90, blocul estic al Europei a cunoscut un val masiv de cetățeni care au ales să-și clădească un nou început în țările vestice ale Europei sau chiar în afara acesteia. Și vorbesc aici de un așa zis „brain drain” sau „skill drain” -  o hemoragie de oameni educați și de meseriași, forța motorie a oricărei economii.

Mai mult decât atât, emigrarea pare că este un proces de neoprit, un fenomen care ține de atât de mulți factori, încât guvernele statelor emergente au de dus o luptă aproape imposibilă împotriva acestui trend. 

Este totuși un aspect important care, dacă nu este luat serios în discuție, poate aduce pe termen lung probleme foarte grave economiei. În cazul României vorbim de un număr de aproximativ 4 milioane de cetățeni care trăiesc în afara granițelor țării. Dacă este să ne luăm după comunicatul de presă al INS din data de 13 iunie 2016, la un calcul simplu reiese că în prezent avem 5 milioane 850 de mii de salariați în România. Estimând că din cei 4 milioane care sunt în afara țării, jumătate sunt copii sau oameni care nu lucrează, putem spune că mai bine de un sfert din forța de muncă a României lucrează în afara granițelor contribuind la sistemele sociale de acolo. Vorbim aici de un impact negativ direct asupra întregii economii a României, dar și a demografiei, care ne arată un trend de îmbătrânire a populației.

Dar da, România îi vrea pe aceștia înapoi acasă. Vedem poate zilnic știri despre programele desfășurate atât de Guvern, cât și de organizații non-guvernamentale legate de „reîntoarcerea acasă”. Multe din aceste programe sunt inițiate de chiar oamenii care au avut experiența emigrării, dar și cea a reîntoarcerii, aspect care poate da credibilitate măsurilor pe care ei le văd ca fiind utile altor români care doresc să se reîntoarcă acasă.

Dar, personal, cred că în cele din urmă toate aceste măsuri și programe nu sunt altceva decât încercări timide de a lupta cu un val al emigrării care nu a ținut cont de atât de multe aspecte pe cât se ține acum seama legat de reîntoarcere. În cele din urmă decizia de a emigra a venit pe considerente emoționale. A fost un pas făcut foarte greu și care a implicat o rupere violentă de tot ce a însemnat viața de dinaintea zilei în care s-au urcat în autocar sau avion. Pentru că da, despre asta vorbim aici, despre ziua în care acel om, unul din cei 4 milioane, a pus piciorul într-o țară străină și a trebuit să pornească totul de la zero: să învețe să vorbească altfel, să se poarte altfel, să muncească și chiar să meargă altfel. Neajunsurile financiare, situația economică, serviciile sociale de slabă calitate, lipsa predictibilității în multe aspecte ale vieții - au fost bineînțeles factori importanți care au dus la luarea unei astfel de decizii, dar aspectul cel mai important care a înclinat balanța argumentelor pro emigrare a fost de natură emoțională - speranța că se vor descurca și că vor putea să clădească ceva în altă parte. Iar acum, dacă despre reîntoarcere dorim să vorbim, trebuie să ne raportăm la ideea că acei oameni pe care vrem să îi aducem înapoi vor resimți din nou sentimentul avut când au ajuns în țara unde au emigrat: că au pus piciorul într-o țară străină.

Deci da, de aici, din afară, România se vede bine, e pe un drum bun, dar dacă își vrea tinerii înapoi, dacă își vrea doctorii, inginerii, specialiștii IT, asistentele, fierarii-betoniști sau constructorii înapoi, atunci trebuie să se gândească că aceștia au o serie de așteptări și o serie de limite sub care ei nu mai pot să coboare. Alături de ei, de experiența cu care s-au încărcat, nici nu ar fi greu ca România să schimbe în doar câțiva ani toate lucrurile câte trebuiesc schimbate. Dar e nevoie de un declic. De un semnal.

Trebuie să vedem România prin ochii unui om care se reîntoarce: o țară străină, care nu a stat în loc în tot timpul cât acel om a fost plecat, o țară care s-a dezvoltat și a evoluat din „n” puncte de vedere.

O prietenă se întoarce după 10 ani în România să deschidă o afacere

Oricât de ciudat ar părea, eu cred că reîntoarcerea e o altă emigrare. Nu, eu nu înțeleg reîntoarcerea ca fiind un proces prin care într-o zi decid într-un mod 100% calculat, cerebral și rece că cei 50000 de euro de la Guvern sunt destui pentru a face pasul înapoi. Nu, nu consider că banii sau beneficiile fiscale mă vor face să mă reîntorc. Și am testat acest lucru pe câțiva oameni care s-au reîntors sau care sunt în plin proces de reîntoarcere. Nu am fost uimit să aflu de la ei că ceea ce i-a motivat să se întoarcă a fost pur și simplu dorința de a construi un destin în țara lor natală. 

În schimb, am fost uimit să aflu că toți dintre cei cu care am discutat mi-au spus la fel: România e altfel decât atunci când am plecat, în România se poate construi. Iar o prietenă, care era plecată de 10 ani din România și care de două luni are afacerea ei, mi-a declarat, sub cuvânt de onoare și subliniat cu linii imaginare în aer, că pentru a deschide acea afacere (în alimentație publică, atenție!) nu a dat și nici nu i s-a cerut vreo șpagă, ba mai mult a fost chiar îndrumată corect și a reușit în mai puțin de două luni să își lanseze ideea de afacere.

E adevărat că în România mai este mult de muncă și de aceea trebuie să ne reîntoarcem pentru că e nevoie de noi acolo, e nevoie să ne implicăm și să încetăm poate cu discursurile lacrimogene în care ne plângem glia și rădăcinile rupte. Dacă într-adevăr suntem patrioți, dacă ni se rupe inima de dorul mamei și a uliței, atunci o să ne întoarcem, o să ne deschidem o afacere cât de mică și o să dăm poate și la încă doi tineri de muncă, dezvoltând poate fără să vrem șansa ca România să crească drept o forță economică din Est.

Așa că, programele care încearcă să-i aducă pe români acasă trebuie să spună în primul rând poveștile de succes ale celor care au trecut deja prin acest proces și care au descoperit o altă Românie față de cea pe care au lăsat-o în urmă. Dacă vrem import de experiență clădită în țările dezvoltate, atunci trebuie să căutăm să aducem în față exemplele de succes ale celor care s-au întors deja, eforturi corelate cu acces la informație, la idei de afaceri, să se creeze o imagine a posibilităților de dezvoltare, o hartă a posibilităților de investiții. Reamintesc, vorbim aici de o țară străină, despre care noi, românii din afară, nu mai știm atât de multe.

Și, dacă ar fi să vorbesc despre mine, eu m-aș întoarce, chiar aș face-o, dar am nevoie ca familia mea să aibă servicii medicale decente, sistem de învățământ bine pus la punct, servicii sociale corelate cu realitatea și cu nevoile oamenilor. Pe zi ce trece mă înrădăcinez din ce în ce mai mult aici, în Belgia. Chiar zilele trecute citeam un articol din Flanders Today, în care anunțau că Belgia a fost clasată pe locul 3 al celor mai bune sisteme de învățământ din cele 35 de state membre ale OECD (Organisation for Economic Cooperation and Development), articol care m-a făcut să simt că aș atenta poate la viitorul copiilor mei dacă aș alege pentru ei să îi duc înapoi în sistemul de învățământ românesc. 

Deci da, de aici, din afară, România se vede bine, e pe un drum bun, dar dacă își vrea tinerii înapoi, dacă își vrea doctorii, inginerii, specialiștii IT, asistentele, fierarii-betoniști sau constructorii înapoi, atunci trebuie să se gândească că aceștia au o serie de așteptări și o serie de limite sub care ei nu mai pot să coboare. Alături de ei, de experiența cu care s-au încărcat, nici nu ar fi greu ca România să schimbe în doar câțiva ani toate lucrurile câte trebuiesc schimbate. Dar e nevoie de un declic. De un semnal.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp