Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

BlueCAMP - tabăra copiilor care au pierdut pe cineva drag. Melania Medeleanu: „E un scut care se pune acolo, dar înăuntrul scutului e tot gol”

Blue Camp - foto: MagiCAMP / Laurentiu Obae

(„Cu multe amintiri plec de aici. Orișicum, cea mai tare experiență a fost când am călărit, mă simțeam atât de liberă și era ca și cum aș fi o pasăre a cerului și zburam. Și la tiroliană când trebuie să zbori așa, mi-a plăcut foarte mult. Am prins mai multă putere aici”. - Dorina Șchiopu, 16 ani/Foto: MagiCAMP / Laurențiu Obae)

Înainte să plece în excursie cu școala, Ana i-a pus pe amândoi părinții să promită că o să fie cuminți. Când s-a întors, o așteptau cineva de la Protecția Copilului, câteva rude și un bilet de la tata. A plâns, dar neieșit din comun.

Din noiembrie 2015, Teodora n-a mai râs. Și nici de plâns n-a mai plâns, decât din nimicuri copilărești, când nu mai putea să țină în ea, sau pe ascuns. Oricum, dar nu de tristețe și fără să o vadă părinții ei. Când maică-sa merge iar în camera lui Dadu, se duce după ea și începe să se strâmbe ca un clovn. „Să nu plângi!”

În ultimele două săptămâni, cât Ionuț a stat la pat cu pampers, Dorina l-a îngrijit zi de zi. A avut grijă și de ceilalți doi frați, și de casă. Părinții umblau după tratamente și morfină. I-a făcut și masaj. Acum fuge numai când aude.

De vreo doi ani de zile, pe Melania Medeleanu o muncește un gând. „Daca pentru un adult e atât de greu când pierde pe cineva drag, cum e pentru un copil? Cât de tare se schimbă universul unui copil în care se întâmplă asta? Fiecare se descurcă cum poate, șontâc, șontâc de multe ori… Își asumă rolul ăsta, eu sunt ăla puternic. Dar golul rămâne. E un scut care se pune acolo dar înăuntrul scutului e tot gol, mult mai greu de umplut. Dar ei, pe de altă parte, sunt dornici, ca orice alt copil, să râdă, să se joace, să se întâlnească cu prietenii…”

Gândurile Melaniei Medeleanu devin, de cele mai multe ori, lucruri și proiecte cu viață. Mai ales cele despre copii. Dintre toate ideile care pot apărea în viața unui om, în a ei a apărut că poate face o tabără pentru copiii bolnavi de cancer. „A apărut în viața lui Vlad [Voiculescu] întâi această idee, a văzut un documentar despre o tabără de genul ăsta făcută de Paul Newman în anii ’70. Și te uiți la documentar și plângi. Cam ăsta e singurul lucru pe care poți sa îl faci. Și apoi îți spui “da’ în România de ce nu?” Vlad mi-a povestit despre dealul copilăriei sale pe care l-a cumpărat bucată cu bucată, despre ce fain ar fi să fie dealul ăla plin de voci de copii. Am văzut filmulețul împreună, eu am fost la Barretstown, cea mai mare tabără de acest fel din Europa, am făcut voluntariat acolo o săptămână, și când m-am întors l-am creionat împreună și asta a fost.” Era în 2014.

La MagiCAMP se aprind în fiecare an multe lumânări. „Nici nu vreau să le mai număr. Ca să putem să mergem mai departe, alegem să celebrăm viața, până în ultima clipă, câtă e, scurtă, lungă, dar s-o facem să merite. Când cineva drag îți moare, ceva din tine se stinge. Cum faci să celebrezi viața celui care s-a dus și să continui comunicarea cu omul ăla, dar în altă formă? Cum faci să găsești calea de a trăi mai departe?” Pentru început, faci o tabără. O tabără pentru copiii care au pierdut pe cineva drag: BlueCAMP.

***

În Camera Bărcuțelor e aproape întuneric și toate fetele vorbesc în șoaptă, în secret. Stau în cerc pe podea, în pat sau pe unde apucă, ascultă și așteaptă să ajungă și la ele jucăria de pluș. Când o primesc, răspund la întrebarea serii. E rândul Dorinei, o adolescentă de 16 ani, brunetă și cu părul creț. Când zâmbește, are gropițe în obraji.

(„Cel mai tare mă emoționează când un copil își depășește o frică. Când reușesc să ofer încredere. Când vad cât de liniștiți sunt când fac un singur pas cu ei în parcul de aventură. Se deschid în fața ta.” - Crișan Pop Raluca, coordonator de activități la BlueCAMP, 29 de ani/ Foto MagiCAMP, Laurențiu Obae)

„Dacă aș fi un copac și din ramurile mele ar putea crește orice, din ramurile mele ar crește familia mea, pentru că dacă sunt cu ei, sunt fericită.” Lângă ea, sora ei mai mică își freacă palmele, satisfăcută și ghidușă. În copacul ei ar crește pere. Ba nu, sarmale. Maria e o fetiță de 7 ani, dar ar putea trece și drept băiețel. Poartă mereu un tricou mov de MagiCAMP un pic prea mare pentru ea. A fost al lui Ionuț.

După ce toată lumea răspunde la întrebare, se ascund pe sub pilote și se stinge lumina. Urmează povestea serii. Otilia Mihai, psihoterapeut de profesie și voluntar în tabără își pune lampa de frunte și citește un basm. Din când în când, pe sub torsul poveștii se mai aud foieli și sunete amorțite de copii care adorm. Ca să citești povestea trebuie să stai la coadă. Toți cei 16 voluntari vor să citească povești și sunt doar trei camere (cinci cu totul, trei ocupate pe seriile de BlueCAMP) și patru nopți de tabără. Și trec cât ai clipi.

În BlueCAMP, zilele sunt pline de bătăi cu spumă, ture în parcul de aventuri, călărit, piscină, jocuri de cabană și povești cu eroi. Poveștile, însă, se scriu pe loc. Pentru că sunt povești despre pierdere.

Când au ales echipa de psihologi, organizatorii asta au căutat, profesioniști cu experiență în „lucrul cu trauma de acest gen. ”O cunoșteam pe Anda Păcurar, care este un psiholog foarte bun. Face o echipă excepțională cu George Chiriacescu și cu Irina Calotă. Îi transformă pe copiluții ăștia, le dau repere, ancore să meargă mai departe”, povestește Melania.


(Când unui copil i se deschide trauma, nu are nevoie de încurajare sau îmbărbătări. E suficientă o atingere cu mâna pe spate.// Foto: MagiCAMP / Laurențiu Obae)

Anda Păcurar este psihoterapeut adlerian, de la numele lui Alfred Adler, contemporan cu Sigmund Freud și „fondator al psihologiei individuale, cu sensul de indivizibilă. Pentru noi, omul este mai mult decât problema pe care o are. Chiar dacă spune pentru ce a venit, pe mine mă interesează să văd ce fel de activitate are, cum e cu iubirea sau cu relațiile, cum e cu prietenia, cum e cu sinele, poate chiar cum e cu spiritualitatea, vreau să înțeleg mai multe despre el, nu doar problema”.

Teoria lui Adler spune că „problemele oamenilor, ca și rezolvările lor, sunt sociale, și de aceea mergem pe dezvoltarea sentimentului comunitar, ajută foarte mult a învăța în grup sau terapia de grup. Atunci când un om suferă sau se victimizează sau face pe plac altora, pe mine mă interesează care e scopul lui. Și mai departe mă interesează să îl ajut pe el să își atingă scopul de a aparține, de a fi semnificativ într-un mod care să îl ajute și pe el, și pe ceilalți”.

Sala de activități e mai mare decât un teren de baschet. Pe podea stau în cerc, împărțiți în grupuri, cei 16 copii din tabără și voluntarii. Irina e înconjurată de cei mici, până în 9 ani, cei între 10 și 13 ani sunt cu Anda și adolescenții cu George. Toți desenează și scriu absorbiți. Pe jos, creioane și carioci, foarfeci, lipici și orice altceva i-ar mai trebui unui creator la lucru. Arată ca trei insule din Țara de Nicăieri. După-amiaza e despre povestea eroului.

„Tehnica asta se numește „poveste în șase pași” și are utilități multiple”, explică George Chiriacescu. „Este una din tehnicile proiective. Îți sunt îndrumați cei șase pași, dar asta este toată intervenția psihologului, nu intră mai mult în poveste. Are ca scop sublinierea mecanismelor de coping existente, ca să le poți dezvolta și face flexibile, aplicabile, în mai multe situații”.

Psihoterapeuții, ca și voluntarii, de altfel, nu intră în poveste și pentru că nu o cunosc. Despre cine a pierdut fiecare copil și cum, știu foarte puțini oameni în tabără. Mai puțini decât degetele de la o mână. În ochii tuturor ei nu sunt povestea unei pierderi, ci doar copii. „Nu vor să fie tratați diferit, le e bine și pentru că știu că sunt toți la fel”, îmi spune, în scurta pauză de după prânz Diana Mirea, studentă pentru învățământul primar și preșcolar la Universitatea București, voluntară a doua oară în tabără. Ieșirea din stigmă este pentru mulți ceea ce Anda Păcurar numește o oază. De fapt, este pragul ei.

(Pe psihoterapeutul Anda Păcurar cel mai tare o înfurie când îi spui cum o să treacă copilul peste. Copilul n-o să treacă peste. „Nu există să treci peste. Înveți să trăiești cu asta”./ Foto:MagiCAMP, Laurențiu Obae) 

„Li se cere să inventeze un erou și o poveste întreagă. Practic, fără să își dea seama eroul sunt ei, un erou care are foarte mare legătură cu suferința lor și îi dau eroului calitățile pe care ei le au sau le-au dezvoltat. Mulți dintre eroii creați azi sunt salvatori. Mulți dintre copiii de aici sunt salvatori. Ai părinților, de exemplu, dacă părinții și-au pierdut un copil. Ăsta e primul nostru scop, să le reactualizam resursele.

Pe lângă resursele pe care le spun ei foarte des: curaj, optimism, una revine foarte des aici în tabăra asta: nu se dă bătut. Ei în continuu construiesc un erou care nu se dă bătut. O alta e un erou care nu se oftică nici când lucrurile nu îi ies. Și, apropo de vârstă, asta îți imaginezi despre un copil de 6 ani. Ei învață să nu se oftice apropo de traumă și de ce trăiesc ei. Învață să aibă alt fel de reacții”, mai spune Anda.

Ana a scris o poveste despre cineva care rezolvă încălzirea globală. Eroina Teodorei se numește Fire Pink. Ce puteri are Fire Pink? „Aruncă cu foc”, oferă un băiat timid. Dar dacă e roz, e un foc bun, nu? Alexandru, fratele Teodorei, a fost în Colectiv.

***

Narcis Hogea, tatăl lor, numără printre amintiri de câte ori și-a văzut fata plângând de atunci. „Teodora a aflat că Alexandru a murit de la mătușa ei, Anca. „Știi ce vreau să te rog?”, i-a zis. „Noi două trebuie să fim puternice". I-au dat două lacrimi atunci și de atunci n-a mai plâns. O dată sau de două ori. Când m-a văzut, a venit, a alergat, s-a oprit la vreo trei metri, s-a uitat în ochii mei. După aia eu m-am lăsat în genunchi și-a venit și m-a luat în brațe. Mi-au dat lacrimile și simțeam când o strângeam în brațe niște spasme ale trupului și i-am zis „putem să plângem, tati.” După aia s-a ridicat, a zis „gata”, a îmbrățișat-o pe maică-sa și s-a dus și s-a jucat.

(În copilăria Melaniei Medeleanu nu există vreo poveste anume despre cancer sau pierderea cuiva drag. Nu e nevoie de o astfel de poveste ca să faci ceva pentru ceilalți./Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

A două oară a plâns la cimitir anul trecut, pe 12 octombrie, de ziua lui. Stătea în brațe la maică-sa și îi curgeau lacrimile pe orbaji. Și când m-am dus la ea s-a ferit să n-o văd. A fost prima oară când plângea în momentele alea de tristețe. Are grijă de noi, de maică-sa. Eu mai plec în delegație și plâng singur”. A scris și făcut cu mâna ei o carte întreagă de mesaje încurajatoare pentru mama. Își face temele singură, își trece atent ce are de făcut în calendar și îi place să fie tratată că un om mare. Și îți cere să te ții de cuvânt. „Ca să ajungi la sufletul ei, trebuie să știi să te porți cu ea. [Altfel] se închide.” Încă doarme în dormitorul părinților, dar are biroul în camera lui Alex, unde lampa e aprinsă mereu de când el nu mai este. Îi simte lipsa. Nu poate vorbi despre el. Dacă tata deschide discuția, își amintește. Dar așa, singură, nu. Teodora are 11 ani.

„Nevoile de bază ale unui om chiar și la o vârstă atât de mică sunt de a aparține și de a fi semnificativ”, explică Anda Păcurar. Pentru Teodora e clar că aparține și că e semnificativă. Când e tare când părinții ei plâng, când face ceva cu mâinile ei ca să își încurajeze mama…

(„Nu vor să fie tratați diferit. Aici le e bine și pentru că știu că sunt toți la fel”. - Diana Mirea, voluntar, 22 ani/Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

Ritualurile de încheiere sunt”, crede Anda Păcurar, „foarte importante și pentru copil. Foarte des, într-o familie, când moare cineva, copilul este trimis la bunici, lăsat undeva și nu participă la ritual, inclusiv [cel] religios, al înmormântării. Și mesajul transmis este “nu cred ca ai ce-ți trebuie ca să faci față”. Și copilul simte că nu aparține. Nu e cazul să-i dublezi suferința, să-l iei în brațe și să îl ”bietuiești”, dar nici să îl dai deoparte. Nu cred că e bine ca părintele să își ducă doliul separat, sigur e bine să aibă o terapie, dar în același timp e bine să își permită să plângă în fața copilului, să meargă cu copilul la cimitir. Totul e să nu îi spună copilului ce să gândească despre asta”.

***

După ce știu ce puteri au, în proces urmează pasul doi: deschiderea traumei. Spre finalul după-amiezei, fiecare poate să împartă cu ceilalți, dacă dorește, povestea celui pierdut. Pentru cei mai mulți, e pentru prima dată.

(Ca să te bați cu spumă, trebuie să știi cântecul. „Nu te supăra, că nu e bine…”/ Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

„Am avut și copii, aici, în tabără, care au plâns pentru prima dată. Copii care la început au încercat să ne inducă în eroare, au desenat numele unei persoane care trăiește, ca să ne spună ce bine sunt, că au prieteni, fac asta și asta… Și apoi, cu răbdare, cu delicatețe, întrebi „cine a murit?” El știe pentru ce a venit dar nu are încă încredere că adulții sunt pregătiți să audă și să facă față. Și atunci mergi mai departe și întrebi. Accesăm pierderea și lucrăm cu resursele pe care le-am adus la suprafață în așa fel încât să se întărească sinele lor”, spune Anda.

Pierderea o înțelege fiecare diferit, în funcție de vârstă. „Un copil între 6 și 9 are o gândire concretă, simplă. Cum piciorul e picior, când moare cineva spui că a murit. „A murit” nu înseamnă un cuvânt care te face automat să plângi, pentru un copil e un cuvânt ca toate cuvintele, care transmite un mesaj clar, pe care poate că îl va înțelege cândva după 9 ani, când va înțelege că moartea e ceva ireversibil, că omul când moare nu-și mai poate folosi corpul. Copiii până în 9 ani au și o gândire binară bine/rău și aici se pot duce într-o extremă, au și o gândire magică. Copilul se poate gândi că e din cauza lui, că a făcut el ceva și din cauza asta a murit părintele, sau că el ar putea să facă ceva și să-l aducă la viață pe părinte. Sunt copii care fără să spună cuiva își fac o promisiune în gând: mama a murit pentru că eu nu eram cuminte. Am sa fiu un an de zile cuminte si mama o sa vină inapoi. Și copilul intră în depresie abia după un an, când nu se întâmplă magia.

(Toți voluntarii au o poveste. A Adinei este despre un cancer învins și MagiCAMP. / Foto: MaagiCAMP, Laurențiu Obae)

Un copil mic poate fi îngrozit de gândul că un frate mai mare pierdut îl vede tot timpul. Pentru un copil mai mare poate să aibă și un alt sens, de deblocare, când nu mă descurc, mă gândesc la fratele meu și asta poate mă face și să zâmbesc și revin cu alte resurse. Nu există o rețetă ce să-i spui copilului, există doar ideea asta de a fi prezent și de a vedea acolo cum reacționează. Mai important este ce să nu-i spui, nu ce să îi spui.

Copii între 9 și 12 ani înțeleg ca moartea e ireversibilă și pot continua să aibă o anumită relație sau comunicare cu persoana care a decedat. Și aici se pot încuraja și exprimările intime, cum ar fi jurnalul sau scrisorile.

Cei mai mari, spre adolescență, pot fi foarte tulburați pentru că este și cea mai grea perioadă din viața lor, o perioadă de foarte mari transformări, în care lor le e foarte greu să înțeleagă ce se întâmplă în corpul lor și să înțeleagă de ce sunt furioși, și de foarte multe ori întâmpină moartea cuiva cu sentimente negative. Și cel mai periculos și riscant, cu comportamente autodistructive. Adolescența oricum e o perioadă cu comportamente autodistructive: încep să bea, să fumeze. Uneori creierul este afectat ireversibil de consumul de alcool, sau de droguri sau de o comă alcoolică în adolescență. Poate fi și risc de suicid, în primele zile după ce a murit persoana dragă.

Dacă părintele s-a sinucis, sinuciderea devine o soluție prezentă în familie. Nu te obligă nimic să o folosești și tu, dar ea e acolo. Foarte mult afectează reacțiile adulților. Și în tabără există copii cu traumă indusă de părinte sau de adult.”

***

Ana are 15 ani fără câteva zile. Poartă tricouri negre cu Megadeth și dacă vrei să le vezi, îți arată cu bucurie desenele ei: naturi moarte cu oglindiri complicate, grafică. Tocmai a intrat la liceul de arte și nimeni n-ar fi bănuit că e posibil. În viața Anei în ultimul an s-au întâmplat multe. Altele decât înainte. Acolo în casă, s-a ținut sub mare secret ce se întâmpla.

În grup, Ana nu prea vorbește. Pe Anda Păcurar, însă, asta nu o îngrijorează: „Când participi la un grup de terapie, fie că vorbești, fie că nu, tot are un efect terapeutic asupra ta. Au procesul lor, în mintea lor, fără să comunice cu ceilalți. Nu forțăm. Întotdeauna când respecți un copil, timpul lui, modul lui de a face lucrurile, el devine mai cooperant”.

Cu ochii țintă la doi metri în fața ei pe podea, dar foarte prezentă, Ana rezumă eliptic situația. „A fost un accident provocat mai mult de mama, au murit amândoi și asta e tot ce vreau să spun”. După sesiune, se explică. „Am considerat că trebuie să-i protejez un pic pe ceilalți fiindcă e destul de traumatizant ceea ce s-a întâmplat. Așa că am preferat să vorbesc doar cu George. George știe tot. M-am simțit mai OK că știe cineva de aici, așa eu discut deschis cu mătușa mea la orice oră, dacă mă trezesc noaptea stă cu mine ore în șir și vorbește cu mine, adică e foarte bine”.

Mătușa Anei, Victoria, este ea însăși o oază de liniște și încredere. După moartea părinților, Ana a ajuns în cele din urmă, la dorința ei, să locuiască cu ea și soțul ei, fratele tatălui. Cei doi au deja copiii mari, la casele lor. În timpul liber, Victoria face și arbitraj, mai ales în divorțuri și chestiuni civile. „Neînțelegerile dintre ei au plecat de la doamna. Bea foarte mult. Avea reacții violente, agresive, față de el. El nu putea să gestioneze. La un moment dat, s-au separat în casă cu gospodăria. Tot timpul respectiv copilul a asistat la foarte multe lucuri. Era tot timpul un fel de scut între ei. E singurul copil, făcut mai la bătrânețe. Când treceau stările astea, mama încerca să facă orice ca să compensenze. O lăsa să facă ce vrea, îi dădea bani. În ultimi ani, a fost din ce în ce mai grav. El gestiona viața. La școală doar el mergea, nici n-o cunoașteau pe ea. Copilul a crescut cu obiceiuri masculine. Repară bicicleta, bate cuie. Am rugat-o să curețe cartofi să ne facem cartofi franțuzești. Cioplea așa… M-am amuzat.”

(La BlueCAMP, voluntarii sunt părinți de copii care nu mai sunt, copii care au învins cancerul, sau visători așa ca Ilinca, gata să mute munții. Vor toți „niște artificii aici în piept”, cum zice Otilia Mihai, psihoterapeutul care îi îndrumă. / Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

Cu Victoria, Ana a avut multe discuții. „N-am căutat vinovați. Pe niciunul nu putem să-l judecăm noi. Să ne împăcăm așa cu realitatea, că nu mai există niciunul și să schimbăm viitorul în bine. Ne-am focusat pe școală. Vreo doi ani nu a învățat, era mai mult cu gândul la ei, nu avea un program. Stătea noaptea târziu închisă în cameră și nu-i spunea nimeni să se culce mai repede. Vrea să aibă un viitor bun. Își dorea să meargă la liceul de arte. Părinții nu vroiau să o lase, să nu plece de-acasa”. Victoria și soțul ei i-au promis că dacă asta își dorește, asta o să facă. Era nevoie, însă, de toate resursele pe care le puteau mobiliza.

„La mate făcea cam 2,5 din 10. La română lua 7 la literatură, la gramatică lua 0. Am început meditații la română, la mate și la desen. Profesoara era necăjită. „Degeaba-i dau 30 de probleme, că face una”. „Vă asigur că va face [i-a spus]. [Așa] am învățat-o, când e mai greu tre’ să ne ridicăm". Apoi Victoria se grăbește să justifice cumva situația. „Pentru că nu muncea deloc [înainte], doar cu ce rămânea din clasă… La arte a intrat a noua din 120 de copii. A terminat clasa a opta cu 9,25, a luat 10 în teză la română. Toți profesorii o respectă și o dau de exemplu. Toată lumea se miră de cât de multe a recuperat. La gramatică era as”.

După o încercare nereușită cu un psiholog, Ana a refuzat categoric să mai meargă. Discuțiile cu mătușa însă îi sunt suficiente. Victoria se consultă cu o prietenă psiholog și Ana știe. „Nu ducem la morminte, n-o să uite niciodată, tre’ să învățam să trăim cu asta. Am făcut ordine în apartament, am donat lucrurile. Am zugrăvit și aranjat, am redecorat, am cumpărat covoare noi. Apartamentul e al ei. Iarna am făcut foc. Uneori îi e dor de ei și mai plânge. Am trecut prin zilele lor de naștere. Am vrut să le comemorăm dar să nu răscolim atât de mult. Mi-o venit ideea cu o zi înainte, că știam că se gândește. „Să facem niște lucruri care îi plăceau tatălui tău. [Îi plăcea] la pescuit? Să mâncăm pește”. „„Mă ducea și îmi lua înghețată.”” Au luat înghețată. „Și ziua a trecut foarte bine. Plânge, dar nu se întristează.

( Atenție, Pastiluță e la minge. Face echipă cu Siropel, o asistentă medicală care face voluntariat și pe ambulanță în Hunedoara. Pentru că „ajutorul neremunerat creează energii sublime.”/ Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

O problemă încă există. Are stări când parcă e pe altă planetă. Nu e prezentă în realitate, uită lucruri simple, nici nu aude, e ca și când n-a auzit nimic. O ține o zi, două. „Sunt într-o lume goală”, spune. Le avea și înainte, mai acute. Stă degeaba și privește în gol. Nu prea are prieteni, e un pic singuratică… Are prieteni, dar nu o gașcă”.

„Când cineva devine alcoolic într-o familie, se îmbolnăvește toată familia”, explică Anda Păcurar. „În cuplu, între cei doi s-a creat o relație de co-dependență. Conflictele nu pot fi decât între două persoane. Ea bea și el încearcă s-o facă să nu mai bea, îi aruncă alcoolul. De fapt erau doi adulți care își pierdeau constant controlul. Ce credeau ei că e protecție era control, copilul era singura persoană pe care ei o puteau controla.

În astfel de cupluri, partenerul are [nevoie de] un cod. De fiecare dată când dai în mine, mă izolez într-o cameră, chem ambulanța, chem salvarea, plec de acasă și când acest tipar se repetă, chiar și o persoană cu comportament de tip borderline va înțelege consecințele acțiunilor ei. În astfel de cazuri poți cere sprijin personalizat, cineva care te învață ce să faci.

Ana e un supraviețuitor”, mai crede Anda Păcurar. „Copilul care are un părinte alcoolic e vigilent, trăiește într-o permanentă stare de impredictibil. Noi toți oamenii, ca să fim sănătoși psihic, avem nevoie de predictibilitate, pe care ne-o construim de multe ori acasă, unde știi unde te trezești, ce faci… predictibilitatea de acasă te ajută să supraviețuiești impredictibilității de afară, unde oricând orice se poate întâmpla. Ana e o supraviețuitoare, de acum e salvator cu sentiment comunitar, cu interes social, asta arată cât de sănătoasă psihic este. În general suferința psihică ne înstrăinează de ceilalți, când sufăr am tendința de a mă retrage. Ana e la vârsta autodistructivității. Ea a ales calea de a fi mai aproape de oameni, de a-i proteja și de a-i încânta cu desenele ei. Are o bucurie în a arăta desenele ei, nu ca să se laude, ci oferă ceva oamenilor. Uite, eu pot să desenez”.

***

A treia zi de BlueCAMP e cu căluți și ponei. Copiii sunt deja prieteni, se încurajează și se susțin. În aplauzele tuturor, Dorina și Maria se întorc victorioase din prima lor plimbare călare. „A fost super, mi-a plăcut foarte tare, am făcut niște chestii pe care am crezut ca n-o să le fac niciodată. Cățăratu’, datu’ cu tiroliana, călăritu’, n-am crezut c-o să le fac vreodată. Și chiar mi-a plăcut. Mi-am trecut limite, dar nu credeam că o să fac așa de multe, fiindcă sunt destul de mare…

Am venit cu așteptarea că o să mă joc da’ o să stau mai mult într-un colț, un pic mai retrasă. A fost taman invers și chiar mi-a plăcut foarte mult aici. Adică nu mai sunt așa închisă în mine și îmi place chestia asta, sunt mai confortabilă cu mine însămi, nu mai sunt așa crispată. Chiar mă bucur că am reușit să mai găsesc și altă latură a mea. Am prins mai multă putere aici, mai multă tărie de caracter”, mai spune Dorina, bucuroasă pentru ea și pentru frații ei.

(„Când pleacă de aici, copiii au o oază, au prieteni, nu mai sunt singurii care suferă, știu mai multe despre calitățile și puterile lor, își conștientizează și pot pune în cuvinte trauma și își pot da seama că au ce le trebuie să își continue călătoria”. - Anda Păcurar, psihoterapeut adlerian, 40 de ani/ Foto Laurențiu Obae)

„Cum a fost la mine altă latură, și Ștefan și Maria și-au găsit alte laturi ale lor. Ștefan era mai închis, acum îl văd că vorbește cu toată lumea, îmi place tare mult de el când îl văd că zâmbește. Și Maria nu mai e așa lipită de mine, a început să facă și singură unele chestii, pe care înainte trebuia să le fac eu cu ea”. Pentru prima oară în tabără, Maria poartă azi o rochiță.

După tabără, mama lor, Minodora Șchiopu, vorbește despre cum i-au venit copiii schimbați acasă. „Nu un pic, ci foarte mult a ajuns și la noi. Dorina e mult mai fericită. Avea o supărare, o tristețe. Nu mai este așa. Lucrează la o pensiune. Ștefan e pe-afară cu iapa, cu animalele. Soțul [lucrează] și în construcții, gresie, faianță, de toate. Și se mai duce cu el, mai face un bănuț. Maria s-a mai deschis. O ajută pe Dorina la mâncare sau cu altceva, la șters praful, își aranjează lucrurile. N-a mai întrebat când vine Ionuț acasă. Știe că e în cer și ne vede de acolo… Când îi văd pe ei mai fericiți așa, e mai ușor.”

Ionuț a avut meduloblastom și hidrocefalie. A murit după „trei ani de suferințe, cu dureri, cu țipete. Și acum aud câte un țipăt. Mama, mama… Sunt momente când mai plângem cu toții. [Și atunci] Dorina [ne] zice „tati, ai nevoie de o îmbrățișare?”. Ăștia sunt copiii mei și mă mândresc cu ei”.

„Trauma e mult similară unei răni fizice. Trebuie să ai grijă cum o deschizi, cum o cureți, cum o drenezi, ca ea la un moment dat să se închidă. Va lăsa o urmă, o cicatrice, dar va deveni parte constituentă din propria poveste de viață fără să fie o rană deschisă. E acolo, e parte din tine, ca atunci când ai mers, ți s-a rupt piciorul și după asta ți se sudează și o să rămâi cu un fel de sensibilitate. Pur și simplu, trăiești cu ea”, spune George Chiriacescu, pshioterapeutul care a condus grupul Dorinei.

„Doliu face toată lumea, are legătură cu întreruperea unei relații. O relație se termină când amândoi dispar: când mor amândoi sau când amândoi nu mai au nimic să-și spună. Când dispare numai unul, relația nu s-a terminat. De multe ori despărțirile sunt resimțite drept doliu și de către adulți. De cele mai multe, ori nu se mai vorbește despre subiect, ori se vorbește prea mult, [și] face ca poveștile astea să nu aibă o închidere în timp. [Ca atunci] când se despart doi adulți și lui i se aduce mereu aminte „știi, fosta ta soție face asta”. Adulții mai au uneori abilitatea să spună „gata, nu-ți mai răspund la telefon”, să ia o atitudine. Copiii nu au unde să plece, cum să facă, nici măcar nu-și dau seama că îi enervează sau îi încurcă chestia asta. Problema când îți dispare cineva din viață e cum mai păstrezi relația cu el, unde e. La asta se reduce toată tabăra asta.

Niciun doliu de la un anumit moment nu te pregătește pentru următorul doliu care îți apare în viață. Suferi la fiecare relație cât de mult a contat relația pentru tine dar la un moment dat nu mai negi. Și asta e și ideea. Suferi după relație, suferi că e normal, oamenii sunt fericiți sau triști, cât timp ești viu trebuie să le ai pe amândouă, și la un moment dat viața va crește în jurul traumei sau pierderii respective care nu dispare, pur și simplu se înfășoară de viață. Și asta este un alt aspect, creșterea asta post-traumatică: s-a întâmplat ceva și de aici cum te ridici, ce poți să înveți, cum poți să te îmbărbătezi din pierdere. Și vorba aia, „tot răul spre bine”. Dar trebuie să știi cum să-l faci, că tot răul spre bine nu crește în pom, nu cade din cer, e o chestie de făcut".

(BlueCamp, Voluntară cu băiețel în brațe/Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

Trauma, de altfel, ne-o putem redeschide și singuri. „De-asta e bine să nu fie îngropată, să se poată lucra pe ea”, completează Anda Păcurar. Sunt situații în care un adult care are o traumă îngropată din copilărie devine catatonic când o accesează. Nu poate vorbi, nu poate merge, e ca și cum ar fi avut un accident cerebral”. Ce ar fi, totuși, de făcut? Mai degrabă sunt lucruri de nefăcut. „Să nu încerce să le acceseze celorlalți trauma. E o falsă idee că dacă îl ajuți pe un om să vorbească, îl ajuți să se vindece. Îl retraumatizezi. Dacă nu vrea să vorbească, lasă-l în pace. Și dacă nu își amintește, lasă-l în pace. Creierul lui îl protejează de ceva ce n-ar putea procesa. Când se simt încurajați, când imunitatea psihică crește, încep să își amintească lucruri”.

Pentru copiii, creșterea „mușchiului” psihologic se întâmplă când le arăți încredere, când le încurajezi independența. „Nu-l protejezi de viață, nu-i spui „basme”, nu modifici finalul filmelor, pentru că mesajul constant pe care îl transmiți e foarte descurajator. Eu nu cred că tu faci față unei povești triste.

Când pleacă de aici, copiii au o oază, au prieteni, nu mai sunt singurii care suferă, știu mai multe despre calitățile și puterile lor, își conștientizează și pot pune în cuvinte trauma și își pot da seama că au ce le trebuie să își continue călătoria”.

„Au spus: copilul meu a început să se pună din nou în centrul poveștilor, să spună din nou „eu vreau, merg, fac”, lucruri pe care uitase să le mai spună. Apoi sunt copii care din momentul pierderii au refuzat să se ducă singuri la culcare. După tabără spuneau „noapte bună” și se duceau în camera lor. Am avut și părinți care au spus „mi-am dorit ca fiica mea să fie din nou independentă, dar e foarte brusc, e prea independentă, ce să facem?”. Ne străduim să vorbim și cu părinții și să spunem ce am constatat la copii lor, [să le dăm] eventuale sugestii despre comportamente viitoare”.

În balansoarul din curte, cu șapca trasă pe ochi, Melania Medeleanu numără părinți uimiți de proprii copii veniți din tabără, proiecte de viitor și cântece despre fericire. Și mai numără ceva: oamenii fără de care niciuna din taberele MagiCAMP n-ar putea exista. „Nu se poate fără medici oncologi, pediatri, specialiști în arsuri. Oamenii ăștia își iau o săptămână din concediul lor și nu se duc la mare. După gărzi, vin aici să facă voluntariat. Mi se pare spectaculos. Sunt în completa lor admirație.

(Pentru copiii care au pierdut pe cineva drag și au nevoie de terapie specializată, drumul spre BlueCAMP începe pe www.magicmakers.ro, la secțiunea Înscrieri. / Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

De asemenea, voluntarii. Am pus o infrastructură, am făcut rost de mâncare, am pus lucrurile în așa fel încât să poată să înceapă, dar fără volutari, fără copii și fără medici, tabăra nu există”.

Și mai e un grup fără de care nu se poate: cei care donează. „Companiile au posibilitatea de a direcționa 20% din impozitul pe profit către o cauză socială. În caz contrar, banii se duc în buzunarul statului. Statul îi gestionează mai bine sau mai rău, mai degrabă mai rău decât mai bine. Aici știm exact spre ce se duc banii ăștia.

Persoanele fizice au posibilitatea să directioneze 2% din impozitul pe venit către o cauză socială. Mă bucur că din ce în ce mai multă lume alege să nu mai ignore. „Dom’le, salariul meu e mic, ce contează, 2% e prea puțin”. Nu există prea puțin, în activitatea mea de fundraiser am descoperit că prea puțin nu există. Și 10 lei, dacă dai, înseamnă masa unui copil într-o zi. Da, ajută”. Când e pentru cauza copiilor, Melania Medeleanu poate fi foarte fermă.

„Apoi sunt sponsorizările directe care pot fi făcute în orice moment al anului.” E nevoie de ele pentru tabără, pentru MagicHOME, casa pentru copiii și părinții veniți la spitale prin București, altfel condamnați la dormit pe trei scaune înșirate, MagicBOX, pachetele pentru 100 de familii cu copii cu afecțiuni oncologice. „Primesc alimente neperisabile, detergenți, hăinuțe, ce mai are nevoie omul sau copilul pe acasă. Sunt firme care au astfel de produse. Ar fi grozav să ne ajute să le trimitem”.

***

„„Păi, mi-a murit o pisică și după aia a murit un câine și un copac din curte și a murit și mama acum doi ani de cancer”. Copilul are tendința să îți spună lucruri ca și cum nu ar conta, și cele mai mari, cele mai dureroase subiecte”, spune Anda Păcurar. „Nu vrea neapărat să îți testeze vigilența, dar e obișnuit să nu fie auzit. Părintele de cele mai multe ori e copleșit, vede altfel pierderea. Copilul poate acum plânge în hohote, de neconsolat, și în două minute poate să se joace, poate să devină activ, asta nu înseamnă că el a trecut peste. Asta e o expresie care oricum mă înfurie, când le spunem copiilor „gata, tre’ să treci peste”. Nu există să treci peste. Înveți să trăiești cu asta. E ca o călătorie care poate chiar nu se termină, dar oricum va fi mai bine”.

La început a fost problema asta cu părintele foarte protector: „Nu l-aș lăsa în tabără, abia a uitat”. Nu există așa ceva, copilul n-a uitat, copilul nu vorbește. Familia este o rețea foarte puternică de suport. Când moare cineva, există riscul ca rețeaua să se dezintegreze. Fiecare suferă, dar se izolează, ca să nu-i facă rău celuilalt. Și copilul suferă și are o întregă vinovăție în cap și părintele nu are habar, pentru că, paradoxal, copilul își protejează părintele. Îl vede dărâmat și se gândește „nu pot să-i spun asta, pentru că n-ar face față”.

(Copiii îi zic doamna Polonic. Își ia concediu de la serviciu ca să le facă de minibombe cu piure și prăjitură cu mere. Știe ea de ce / Foto: MagiCAMP, Laurențiu Obae)

Suferința este o reacție psihică și corporală. Ce nu spui pe gură se duce în corp și afectează organele inferioare. Toți avem organe inferioare, nu suntem corpuri perfecte. Când ei [copiii] au reușit să spună pe gură sau prin desen sau cum au reușit, asta le da o imunitate psihică, poate sunt mai rezistenți la stres, sau nu se mai îmbolnăvesc, poate aveau niște somatizari, nu le mai au și devin un agent de schimbare.

[Și] cât de mult s-au schimbat părinții de astăzi? Ei au fost schimbați de copii, care azi sunt mult mai verbali și mai dezinvolți în exprimare, spun în continuu „te iubesc” și te iau în brațe. Și atunci părinții de azi spun „te iubesc” în loc de „la revedere”. Ori, să auzi asta în istoricul poporului român: nu folosim cuvinte de genul acesta, îți pupi copilul doar în somn, că să nu i se urce la cap…

Copilul îl învață pe părinte tehnologie, îl învață multe. Pleacă cu ceva din tabără și familia nu mai e la fel. Dacă te gândești la familie ca la un mecanism, o rotiță s-a schimbat și atunci induce altă mișcare și celorlalte. Poate ia timp, poate nu e atât de vizibil, poate nu are succes. Ce am văzut eu la copii care nu au avut succes: mai departe ori au ales profesii în care să îi ajute pe alții, ori în adolescență sau când au putut au venit singuri la terapie”.

***

Din sala de mese se aud aplauze și ciripituri. „Să se împlinească dorința Anei…” cântă toți voluntarii și copiii, în timp ce stau la coadă să o felicite. Înconjurată de gașca ei, Ana, îmbrăcată într-o rochie albă cu roz și roșie toată în obraji, zâmbește cu o cutie mare de pensule în brațe.

( „Tabăra [e] …ajutătoare, distractivă și… nu știu. Frumoasă. Ne-am jucat în sala de sport, am făcut ștafeta, ne-am bătut cu spuma, am călărit. Am vorbit despre noi când am venit. Am spus cum mă cheamă, ce-mi place să fac și că nu prea mănânc. Dar îmi place foarte mult mâncarea de aici, carnea, cartofii, tot ce mi-a dat [doamna Polonic]. Și ciorba a fost bună”. - Teodora Elena Hogea, 11 ani, un promițător critic de pictură pe față.”/Foto MagiCAMP, Laurențiu Obae)

Cum se simte Teo azi? „Fericită și bucuroasă. De toate, în afară de tristă și plictisită și astea nepotrivite. Mă simt doar fericită. Mi-a plăcut. Și oamenii îmi plac foarte mult. Îmi place energia pe care o emit. Adică sunt bucuroși și când suntem triști ne trimit un fel de energie pozitivă, nu știu… prin mai multe gesturi, prin îmbrățișări, nu știu… multe.” A râs, a plâns cu ei? „Da, mai ales am râs”.

Dorina vrea să se facă psiholog. Scrie o carte despre Ionuț și are deja 12 capitole. A spus povestea așa cum s-a întâmplat. Se numește „Ca în cer”, „pentru că acum el este în cer. Vreau să demonstrez că, după atâtea obstacole, o familie poate să fie fericită până la urmă”.

Pentru copiii care au pierdut pe cineva drag și au nevoie de terapie specializată, drumul spre BlueCAMP începe pe www.magicmakers.ro, la secțiunea Înscrieri.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Superba initiativa! Ca toate cele desfasurate de doamna Medeleanu. O apreciez, initiativa, in mod deosebit, deoarece acum aproape 30 de ani am trait o astfel de pierdere. Cred ca fetele mele sunt in continuare marcate de pierdere, sunt marcate de modul in care am fost "rasucita" eu pe dinuantru...
    "Când dispare numai unul, relația nu s-a terminat. .." Si nu se termina. As fi vrut macar articolul sa-l pot citi atunci. Va multumesc oricum pentru idee, pentru implinirea ei si sper ca Magic Blue sa se incheie cand nu vor mai fi povesti triste!
    • Like 0
  • Va multumesc!
    M-ati ajutat foarte mult!
    Si acum cand imi este greu recitesc "scrisorile" primite de la voluntari si prieteni. Asa prind dinnou incredere in mine si merg mai departe!
    Cum imi scrise un voluntar "Cand e foarte greu sa zambesti cu carliontii in vant!❤"
    • Like 0


Îți recomandăm

Dr. Iulia Savu

„Prima dată când am avut contact cu limita dintre viață și moarte eram destul de mică, prin clasa a patra. Bunica mea, cea mai dragă ființă după părinți, a murit aproape sub ochii noștri după un edem pulmonar. M-a frapat. Cum se poate de la un moment la altul să nu mai fii? De ce așa brusc? Se putea face ceva?”, povestește dr. Iulia Savu. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult

Simona Halep

Nu mi-a plăcut ce a făcut Simona în finala de la Roma. Nu pentru că a pierdut, ci pentru că nu a jucat.

Citește mai mult

Harry - Meghan

Cel mai emoţionant a fost de departe cel al Prinţului Charles, care a încheiat cu: „Bătrâne, mă bucur enorm pentru tine!” (My darling old Harry, I'm so happy for you!"), un apropo la faptul că prinţul a câştigat mult în înţelepciune în ultimii ani şi o dovadă a relaţiei calde, înduioşătoare, dintre tată şi fiu. (Foto: Guliver Getty Images)

Citește mai mult

Dragnea si Dăncilă

Programul legislativ al Guvernului pe 2018 include între altele, ca „prioritate legislativă”, un „proiect de lege privind reglementarea pensiilor obligatorii administrate privat (Pilonul II)”, cu precizarea că în perioada 1 iulie - 31 decembrie contribuțiile aferente acestuia vor fi suspendate, scrie Mediafax.

Citește mai mult