Lecția de viață a Ionelei, primul voluntar MagiCAMP dintre copii: „Am simțit că Dumnezeu a scris VIAȚĂ în dreptul meu”

(Foto: Facebook/Vlad Voiculescu)

Ionela are nouă frați și este din satul Rugetu, lângă Horezu. În urmă cu câteva zile fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu i-a scris, pe scurt, povestea, într-o postare pe Facebook, însoțită de câteva poze. A cunoscut-o pe Ionela pe 2 august 2013 pe holurile Institutului Clinic Fundeni.

„Fusese diagnosticată cu o formă de cancer al sistemului limfatic în stadiu avansat și tocmai se pregătea pentru transplant. Era mai singură și mai speriată decât am văzut vreodată pe cineva. Roxana (Roxana Dumitru, de la Asociația P.A.V.E.L. - n.n.) a ajutat-o să își facă un cont de Facebook. Am fost primul ei prieten pe Facebook. Apoi au urmat mulți alții, mai mici și mai mari”, scrie Vlad Voiculescu.

În ianuarie 2014, după trei ani de tratamente cu citostatice, Ionela a fost supusă unui transplant. În vara aceluiași an, Ionela ajungea în prima tabără MagiCAMP, iar din 2015 avea să se întoarcă în tabără în fiecare an, dar ca voluntar. 

„Când nu este la școală sau în practică la spital, este întotdeauna alături de copii și de familiile lor împreună cu echipa noastră. Astăzi se împlinește cea mai mare dorință a ei. De astăzi, Ionela este asistentă medicală”, a scris Vlad Voiculescu în postare.

Am căutat-o și noi pe Ionela și am vorbit cu ea chiar în ziua în care depusese jurământul lui Hipocrate, la absolvirea Școlii Postliceale Sanitare „Carol Davila”. Povestea primului voluntar MagiCAMP dintre copii o redăm mai jos, așa cum ne-a fost relatată de Ionela. 

„Îmi apăruse un nodul la gât. Nimeni nu se speria de el. Doar eu. Nici medicii din zona mea. Ei mi-au zis că o să fac rujeolă”

Ionela Georgiana Almăjan are 22 de ani este a șasea din cei nouă frați. A avut o copilărie frumoasă, într-o familie căreia „nu i-a lipsit nimic”. S-a îmbolnăvit în 2012, la sfârșitul clasei a zecea.

Nu a crezut niciodată despre că o boală ar putea să o schimbe atât de mult și că ar putea să o ajute să își găsească vocația: să fie asistentă medicală. Când era mică visa să devină învățătoare sau handbalistă. Când avea cinci ani, mama ei îi arăta cum să facă injecții. În pernă.

Diagnosticul a picat ca un trăznet.

„Eu am depistat boala. Îmi apăruse un nodul la gât. Nimeni nu se speria de el. Doar eu. Nici medicii din zona mea. Ei mi-au zis că o să fac rujeolă, să aștept”.

Totul însă s-a dovedit că nu era așa de simplu.

„De șase ori mi-a căzut părul. Eram la liceu și colegii mă întrebau: « Tu mai ai tupeu să râzi? »” 

În satul ei mic era singura persoană cu cancer. Familia ei nu a cerut ajutor în nicio parte. Se mai iveau persoane care întrebau dacă au nevoie de ceva, dar preferau să fie ajutați copii care erau mai în nevoie decât ei.

La liceu nu a vrut milă din partea nici unui profesor. Lipsea mult, pentru că făcea chimioterapie, dar întotdeauna recupera materia. Nici la Școala de asistente nu a cerut milă. A terminat-o în vara aceasta cu media 9,15. Sunt profesori care nu știu că ea este bolnavă. 

„M-am dus și cheală la scoală, și cu perucă. Am zis că eu vreau să termin liceul. Vreau să termin clasa a XII-a, și nu are ce să mă împiedice, nici măcar boala. Am avut voință, am avut încredere și ambiție. Chiar îmi amintesc că mai eram descurajată de unele persoane. În momentul acela simțeam un munte în fața mea, dar parcă eram așa, gata să îl escaladez, Aveam momente în care era normal să fiu descurajată pentru că nu mergea totul ca la carte în multe privințe”.

„Așa au trecut trei ani de zile de chin. De șase ori mi-a căzut părul. Eram la liceu. Dar am fost un exemplu de ambiție și voință pentru colegi. Îmi spuneau: «Tu, așa cum ești, tu mai ai tupeu să râzi?» Profesorii luau catalogul și nu erau în stare să stea în clasă...Eu am iubit foarte mult școala. Efortul depus cred că a fost răsplătit pe deplin”.

A dorit să intre la Medicină, dar părinții nu au lăsat-o să dea. Era prea slăbită.

„Cred că m-a chinuit mult nu numai boala. Era nespus de greu să vin de la 300 de kilometri la tratament la București”

La două-trei luni trebuia să meargă la București la tratament. 300 de kilometri dus, 300 de kilometri întors.

„Era greu. Făcusem și complicații, răcisem după transplant. Oboseam și când vorbeam. A fost grea recuperarea, grea. Cred că m-a chinuit mult nu numai boala. Era nespus de greu să vii de la 300 de kilometri la tratament, uneori nu erau tratamentele gata, mă chemau altă dată. Drumul acesta era foarte obositor. A fost un efort destul de mare”

În spital a întâlnit o asistentă care avea aceeași boală. Și scăpase. Așa a primit un prim impuls pentru a se orienta către cariera de asistentă medicală.

„Chiar atunci toate planurile mele erau prăbușite la pământ. Când am auzit de această minune, pentru mine a fost ceva, o speranță deosebită. Am zis „Doamne, dacă chiar mă ajuți să mă fac bine, scopul meu este să ajut copiiii. Aș înțelege cel mai bine ce înseamnă o suferință”.

Mulți i-au zis că a înebunit. „Cum să te mai întorci în spital? Gândește-te bine! Nu e ok pentru tine”. Le-a răspuns că altceva nu s-ar vedea făcând. Știa că vrea să aibă grijă de copiii care trec prin cea mai mare suferință.

Între copiii din spital și cursurile la Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”

S-a mutat singură la București pentru a face Școala de asistente. Voia să își îndeplinească marele său vis: să devină asistentă medicală „pentru a întoarce tot binele”. Crede că asta ar împlini-o pe deplin. În cei trei ani cât a urmat Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila” a făcut voluntariat. De câte ori pe săptămână avea timp fugea la copiii internați la Spitalul clinic Fundeni, acolo unde și ea a fost tratată și unde a făcut transplantul.

Unul din copiii de aici cu care Ionela petrecea timp este Marinuș. Povestea lui a ieșit la iveală după ce tatăl lui – mama copilului i-a părăsit – i-a mulțumit pe Facebook în 2016 fostului ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, pentru toate nopțile în care a încercat să găsească o soluție pentru ca băiețelul să primească o șansă. Cu ajutorul lui, Marinuș a ajuns să fie tratat la Viena și se simte bine.

„Acest copil are trei operații la cap. După două ore de stat pe patul lui de spital, copilul cred că și-a dat seama că sunt alături de el pentru că la un moment dat m-a îmbrățișat și mi-a zis: « Te iubesc ». Asta a fost ceea ce m-a determinat să merg acolo la copii în continuare”

Ionela știa că e cea mai grea secție. Stagiul din primul an de la școala de asistente tot la oncologie l-a făcut. A început cu ce a fost mai greu. Și s-a gândit că cel mai bine ar fi să facă voluntariat în continuare.

În prezent în apartamentul ei găzduiește o fetiță care are proteză de o lună și pe care trebuie să o schimbe. „E normal să fac asta. Aș putea să fac mai mult. Tot ce ține de copii și de alte lucruri...”

„Când merg la copii și le povestesc ceva, îmi spun „exact prin asta am trecut și eu”. Și văd încurajarea lor, văd cum prind speranță. O mămică mi-a zis „Ionela e ca o creangă de care poți să te prinzi”. Asta m-a încurajat tare mult, ăsta e și scopul meu. Am zis că pot lupta pentru asta cu demnitate. Până la urmă eu am văzut partea bună a bolii. Pot să spun că m-a maturizat perioada cât am stat în spital. Cred că tot ce mi-am dorit eu nu mi s-ar fi împlinit dacă nu treceam prin suferință. Boala m-a schimbat în multe privințe. Tot răul spre bine”

Despre Vlad Voiculescu: „Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale”

Pe Vlad Voiculescu l-a cunoscut în vara anului 2013, după ce făcuse o recidivă.

„Eram la pământ. Ajunsesem să mă rog să cunosc pe cineva. Mă simțeam nebăgată în seamă, inclusiv de medici. Mă simțeam mai singură ca niciodată. Atunci l-am cunoscut pe Vlad, la Fundeni. A apărut ca un înger. Nu aș putea să descriu momentele în care era singura persoană cu care acceptam să vorbesc. Tratamentul era așa de puternic...Ce mă uimea cel mai mult e că el, care nu trecuse prin ce treceam eu, simțeam că mă înțelegea. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale. Îmi era de mare ajutor”

L-a cunoscut întâmplător. Nu știa cine e și de ce îi punea atâtea întrebări. Atunci când l-a întâlnit Ionela era cu Roxana Dumitru, de la Asociația PAVEL, care se ocupă de acțiuni de caritate pentru copiii cu afecțiuni oncologice.

„Doamna Roxana Dumitru mă înțelegea ca o mamă. Eu i-am spus că aș vrea să țin legătura cu ea, și atunci mi-a făcut cont de Facebook. În acel moment a ieșit Vlad pe o ușă și ne-a salutat. O cunoștea pe doamna Roxana. A întrebat-o la ce medic sunt. Voia el să vorbească cu medicii. Vlad a fost primul meu prieten pe Facebook. Mi-a fost îndrumător sfătuitor, prieten, frate. M-am bucurat că l-am cunoscut. mi-a dat o încredere extraordinară. Nu aș vrea să îl numesc un complex, dar eu aveam momente în care chiar nu mă înțelegeam legat de încrederea în mine. Tot timpul îmi doream să fiu încurajată, pentru că au fost momente în care cei din jur mă descurajau, erau și persoane care încercau să mă desconsidere. Dar atunci am cunoscut oameni speciali, ca Vlad”

Voluntar la căpătâiul copiilor

Ca voluntar, Ionela a stat în secții de oncologie lângă copii despre care știa că sunt în utimul stadiu al bolii.

„Era o fată care a murit. Mama ei o părăsise. Intram la ea în salon și simțeam că am o inimă de leu. Nu mi-a păsat că o să fiu afectată. Voiam să fiu lângă ea și în loc să mă ia cu lesin, primeam putere. Am fost lângă mulți copii în ultimele lor clipe. Era deosebită fetița aceasta. M-am atașat mult de ea. Chiar dormeam cu ea. I se dădea morfină din oră în oră, 4 miligrame. Erau atât de chinuiți copilașii! Erau lucruri pe care eu le depășeam. Am primit mustrări din partea medicilor: « Cum te așezi tu pe patul bolnavului? » Eu fac asta din inimă, din ce simt eu că au copiii nevoie.”

„Casa părinților MagiCAMP, unde eu sunt voluntară, și unde erau copii cazați, mi s-a părut de la început un lucru wow. La spital o vedeam pe mama mea cum se chinuia, să dormim amândouă într-un pat. Ea uneori dormea pe o canapea. Mi-am dat seama cât de important este să existe un loc lângă spital unde părinții să poată să doarmă, să își facă mâncare, să își spele. În timpul cât eram eu la spital, lucrurile astea provocau multă întristare. În anumite cazuri copiii pot merge în weekend acolo, la Casa Părinților MagiCAMP. Cei care vin la tratament din țară, sunt cazuri în care trebuia să aștepte rezultatul la RMN. Nu o să se duca acasă și apoi să se întoarcă. Ei pot sta la Casa Părinților. Eu făceam acolo mâncare, cu copiii”.

Îi place mult să lucreze cu copiii. A stat cu copii care erau orbi. Nici nu era nevoie să le spună că a intrat în salon.

„Era un copilaș de patru ani care nu vedea absolut nimic. Intram în salon la el fără să zic un cuvânt și el spunea: «A venit Ionela! » Era o bucurie pe fața lui pe care cred că nu am mai văzut-o niciodată”

„Sunt copii care mă tresaltă, când îi văd atăt de luptători! Luptă până la ultima lor suflare!”

„Terapia asta e un har. Toți oamenii au câte un dar deosebit. Eu așa m-am văzut. Îi ajut să treacă mai usor, să uite un pic de boală. Sunt decizii grele, legat de amputare, de exemplu. Mă simt uneori neputincioasă. Îi compătimesc foarte mult. Un copilaș m-a uimit când a spus că el îi mulțumeste lui Dumnezeu că nu are ceva la cap, că el nu ar mai fi fost bun de nimic, dar amputarea o acceptă din toată inima. Chiar m-a uimit. sunt copii care mă tresaltă, când îi văd atăt de luptători!. Luptă până la ultima lor suflare! Mă ajută să merg mai departe, să sper la o lume mai bună. Boala asta e atât de înșelătoare”

„Cancerul e cel mai greu examen”

Este convinsă că suferința a întărit-o: „Dumnezeu a știut că eu pot să trec peste ea și m-a întărit așa încât pot să cred că sunt un om ales”.

De multe ori fugea la copii la spital, de la cursuri. „Eu nu cred că un copil trebuie să aibă un program. Dacă e să stau două ore într-un salon, eu stau. Până nu văd copilul acela că zâmbește sau că uită măcar 10 minute de boală, eu nu plec de la el! Poate să fie și examen. Asta m-a ajutat să prind putere și să fug parcă aș fi fost pe un teren de luptă și m-aș vedea imediat biruitoare. Sunt lucruri care mi se pare normal să le fac. Sunt nimicuri, prin comparatie cu lupta pe care o duc acei copii cu examenul cel mai greu pe care l-am trecut și eu, si alți copii.

„Am cunoscut un adolescent premiat la olimpiade. Era dezamăgit din cauza bolii. I-am spus că cel mai greu examen e cancerul. Dacă tu îl treci, cum va fi atunci când vei spune că ești învingător de cancer și premiant la olimpiade? Sunt multi copii care sunt deștepți, dar nu sunt mulți care au învins cancerul. Toate acestea mă ajută pe mine să mă ridic”

„Mi-am dat seama că și medicii își pun încrederea tot în Dumnezeu”

Îi place să creadă în Dumnezeu și își pune nădejdea în divinitate de multe ori. „În perioada în care eram bolnavă medicii îmi spuneau: «Eu nu sunt Dumnezeu, dacă vrea El să trăiești, trăiești.» Și am simțit că El a scris VIAȚĂ în dreptul meu. Am simțit lucrul acesta și nu mi-a mai fost teamă de nimic, pentru că mi-am dat seama că și medicii își pun încrederea tot în El. A fost ancora de care să mă leg zi de zi.”

Cu o lună înainte de transplant: „Ajunsesem să fiu legumă. Medicii mi-au spus: «Ai analizele zero»”

Tratamentul urmat aproape trei ani a fost ineficient. Singura soluție părea transplantul.

„Mamei i-a fost greu să semneze la spital pentru transplant. Dar eu împlinisem 18 ani. Atunci vorbisem cu Vlad (Vlad Voiculescu). Era singurul care știa de transplant, eu am fost printre primii care făcea la Fundeni și era normal că nu aveam de ce să ne atârnăm. Mai ales că un caz care făcuse înainte murise. Și atunci îmi scrie Vlad: «Neapărat să faci transplant. Am cunoscut o fată care de 4 ani a făcut și e bine. Ea e medic » . Am cunoscut-o și eu. Mă încuraja. Am zis: gata Vlad, mă duc. Medicul mi-a zis că exista o mică celulă canceroasă care se dezvolta undeva, unde tratamentul nu a pătruns”

Ionela a decis să facă transplantul după cel mai greu moment din viața ei.

„Cu o săptămână până să accept transplantul am avut o lună de coșmar, în care am ajuns să nu mai fiu conștientă, să fiu legumă, de la un tratament care mi-a produs multe complicații, pancreatită, insuficiență renală, tensiune arterială. Eram la pământ. Doctora vedea că nu o mai priveam, îmi arăta câte degete are la o mână și mă gândeam, Doamne, cum am ajuns! Nu mai credeam că mai scap pentru că aveam dureri, mă simțeam într-un iad. Tratamentul mă arsese ca un acid, nu mai simțeam esofagul, mediastinul. Chimioterapia îmi provoca atât de mult rău. Am zis că de data asta nu o să mai rezist, dar cu toate astea luptam”

„Erau momente în care țipam de durere pentru că mi se atrofiase maxilarul, când înghițeam simțeam că mi se electrocutează creierul. Mă țineam de mână și țipam. Nu știu ce se întâmpla atunci. A fost un chin! M-am gândit că chiar dacă o să scap, voi rămâne cu sechele”.

„A fost o complicație a tratamentului, în termeni medicali se numește aplazie de grad IV. Eu ca om nu mai eram. Analizele erau foarte scăzute. „Ai analizele zero”, mi-au zis medicii. Eram tot timpul la perfuzii, la aparate. Asta a durat o lună de zile. Atunci când eram bolnavă recunosc că nu am avut curaj să îi spun lui Vlad tot ce mi se întâmpla, pentru că voiam să nu îl întristez tare. La absolvirea scolii de asistente, când stăteam pe bancă, i-am povestit și lui lucrul acesta. Făcusem și atrofie musculară. A durat două săptămâni ca să depisteze ce am până la urmă”.

„Mi-am dat seama că doar Dumnezeu făcuse minunea aia, pentru că doctora a început să plângă, s-a închinat...”

„O doctoră s-a uitat pe analize și a văzut că am pancreatită acută. Pancreasul meu nu mai funcționa deloc. Eram în dureri groaznice. Apoi mi-am mai revenit, dar tot nu mă puteam da jos din pat. Dar într-o dimineață i-am zis mamei: «Mamă, vreau să mă ridic și să merg la masă să mănânc». Mama mea a crezut că eu mi-am pierdut mințile de tot. S-a uitat la mine și a dat din cap. Ea vedea că nu am cum să mă ridic. Aveam branule în amândouă picioarele și eu nu mai mersesem de patru-cinci săptămâni, cum să mă ridic și să și merg? Masa era undeva la trei metri. Și atunci am zis: Îți arăt că mă ridic. Și am avut o voință, încât nu mi-a fost teamă de nimic, nici de aparatele care erau lângă mine și am mers până la masă și am stat pe scaun. Am mâncat niște lapte cu cozonac, cred. Era aproape de Crăciun și mai făceau ei niște excepții. Doctora cred că se aștepta din clipă în clipă ca eu să nu mai respir. Așa cred, pentru că toată secția se aștepta ca eu să mor. Când doctora a intrat în salon s-a uitat către patul meu s-a speriat atât de tare că nu m-a mai văzut în pat și când s-a uitat în față... Momentul ăla m-a trezit complet. Mi-am dat seama că doar Dumnezeu făcuse minunea aia, pentru că doctora a început să plângă, s-a închinat și a ieșit afară și a zis cât a putut ea de tare: „E o minune, nu are cum, e o minune, nu avea cum!”. Cred că Dumnezeu m-a întărit atât de mult și mi-a dat voință, ca eu să mă ridic și să arăt că pot să lupt. A doua zi am mers pe hol”.

Dr Ileana Luminița Dumitrache, medic primar la Institutul Clinic Fundeni, este medicul curant al Ionelei. Dr Anca Coliță, medic primar în aceeași unitate spitalicească, a fost cea care i-a făcut transplantul.

Transplantul a avut loc în 2014, în al treilea an de la începerea tratamentului. Recuperarea a fost grea, dar „în timp destul de scurt”.

„Am stat ca într-o celulă. mama mea mă vizita doar 3 ore pe zi. Stăteam singură. Atunci îmi amintesc că țineam legătura doar cu câțiva prieteni, cu Vlad care mă încuraja: „O să scapi, o să sărbătorim”. Simțeam o mare încurajare, îmi spuneam: Gata, o să mănânc, gata, o să fac tot, o să treacă zilele, număram zilele ca să urmeze sărbătoarea de care îmi vorbea Vlad.

„Transplantul a fost o sperietură mai mare, dar eu îi încurajez pe copii.

Momentul acela m-a maturizat foarte mult. Chiar acum e un băiat care zilele trecute a trecut printr-un transplant. L-am încurajat, am mers în ultima seară la film cu el și a doua zi s-a dus să facă transplantul”.

Despre MagiCAMP: „În câteva zile uitasem de tot, parcă nu mai eram eu cea din spital, uitasem de durere. Chiar și de perucă uitam!”

În 2014, în vară, Ionela a mers în MagiCAMP. Era la câteva luni de la transplant.

„După ce am iesit din transplant, la sărbătoarea însănătoșirii mele, cum am numit-o noi, acolo a fost foarte frumos. Nu o să pot explica. Acolo Vlad mi-a arătat un filmuleț după care s-au ghidat ei atunci când au făcut tabăra. A zis: „Uite așa vrem să facem. Mie nu mi-a venit să cred că pot să merg într-o tabăra mai ales unde să fie Vlad și oamenii pe care îi cunosc. A fost o bucurie atât de mare pentru mine! Cel mai mult mi-a plăcut organizarea, cum se purtau toți. În câteva zile uitasem de tot, parcă nu mai eram eu cea din spital, uitasem de durere, chiar și de perucă uitam! Era ceva ca și cum aș fi fost într-o oază unde nu se vorbea nimic despre ce se întâmplase cu mine, doar activități, parcuri de aventură, era ceva extraordinar”.

„ Părea totul uimitor: organizatorii, voluntarii, încurajarea pe care mi-o arătau pentru orice lucru: «Ionela, bravo, ai reușit !» , sau îmbrățișările... Toate astea m-au determinat să îmi propun ca, în anul care venea, să devin voluntar MagiCAMP. În 2015 m-am intors ca voluntar, la fel și în 2016. 2017 ar fi al treilea an de voluntariat la MagiCAMP. În fiecare an acolo e ca o lectie de viață pentru mine”.

„Eu m-aș vedea asistentă într-o secție, mă văd tot timpul sprintenă și cu zâmbetul pe buze”

După ce va obține diploma, primul gând al Ionelei e să se angajeze ca asistentă.

„ Simt că locul meu este printre copii. După ce iau toate examenele și primesc diploma chiar vreau să mă angajez. E primul meu vis și prima mea dorință să nu mai depind de nimeni, de părinți. Eu m-aș vedea asistentă într-o secție, mă văd alergând pe holuri în momentul acesta, mă văd tot timpul sprintenă și cu zâmbetul pe buze, salvând vieți și dedicându-mă în totalitate acestei meserii frumoase. Îmi doresc să mă specializez cât mai mult, să am contact cu medicii să îi văd că au încredere în mine, să văd pacienți care să mă iubească, să mă aprecieze. Vreau să fiu diferită față de celelalte asistente. Îmi doresc ca nimic să nu mă schimbe în rău sau să mă facă indiferentă, nepăsătoare față de pacienți. Vreau să fiu la fel de luptătoare și la fel de ambițioasă în acest demers. Mi-aș dori să fie totul bine, să mă văd folositoare pentru alții”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp