Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Jurnal de Camino. Când jucăm în Matrix: „Ce crezi, care este viața reală, asta de pe Camino sau viața de acasă?”

Camino - 25

(Foto Gabriela Hobeanu)

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

5. Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

6. Jurnal de Camino. În orășelul Najera, i-am surprins pe toți cei din grupul meu internațional, după ce, la un restaurant, am primit sucul și cafeaua gratis. Doar „noi suntem români”…

7. Jurnal de Camino. O întâlnire uluitoare cu un domn din Germania: „Port cu mine cenușa soției mele și las puțin din ea peste tot pe unde ajung

8. Jurnal de Camino. Am reînvățat ce înseamnă „la comun”: împărțim o mașină de spălat la 5 euro cu 5-6 pelerini

9. Jurnal de Camino. Mereu ne facem planuri, dar cu siguranță ceea ce primim este exact ceea ce avem nevoie în acel moment din viață

10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!

11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro

12. Jurnal de Camino. Pe drum, hainele nu se evaluează în bani, ci în grame. Lecția de yoga: una e să știi că ai picioare, alta e să simți că ai picioare

Ziua 25. Trabadello - Fonfria, 30 km

John trebuie să ia o decizie astăzi. Ar trebui să se întoarcă în Anglia peste 3 zile, are deja biletul de avion, însă ar vrea să continue. Plec la drum cu italianul Marco, în timp ce John a rămas la albergue, gândindu-se dacă să ia autobuzul spre Madrid la ora 9.30 sau să continue El Camino. Ne îmbrățișăm, îmi urează Buen Camino, apoi plec. Poate ne mai vedem, poate nu..

Sunt 18 km până la O Cebreiro, cel mai înalt punct din El Camino. Se pare că astăzi intru în Galicia, mult așteptata Galicia, cu peisajele ei de vis.

Fiind urcuș destul de abrupt, mă gândesc că o să îmi ia mult timp, așa că poate o să mă opresc în O Cebreiro. Însă după doar 4 ore și jumătate ajunsesem sus, într-adevăr după un urcuș greu, dar minunat, prin pădurile Galiciei. 

Imediat ce am intrat în oraș am cumpărat două cărți poștale, pentru că de la începutul drumului am tot zis că fac asta, și le-am trimis acasă. Una mie, în care am scris „Toate răspunsurile sunt în tine. Acolo au fost și acolo vor fi mereu" și una mamei și fetei mele. Le-am pus în cutia poștală și m-am plimbat un pic prin orășelul mic și frumos din vârful muntelui. Nu prea mult însă, pentru că, deși era tare frumos, era plin, arhiplin. Pe lângă pelerini erau foarte mulți turiști și multe mașini. O Cebreiro era pe cât de frumos, pe atât de comercial. Am stat totuși și am mâncat. În timp ce eram la masă cu Marco, surpriză! Apare John!

- Hei!! Ești aici! Nu ai plecat până la urmă!

- Nu, spuse John. Vreau să fac drumul până la capăt! Am sunat la compania aeriană și mi-am modificat zborul.

- Super! Mă bucur că ți-ai ascultat „vocea"! Știu cât de mult voiai să continui, i-am spus.

Eu am rămas la terasă să vorbesc la telefon, iar Marco și John au plecat înainte. Urma să ne reîntâlnim pe drum. Când am terminat de vorbit, îl zăresc în colțul cafenelei pe Massimo, un italian cu care m-am mai întâlnit și care face El Camino pe role. Își pierduse suportul pentru gleznă de la una din role.

- L-am văzut! îi spun. Era agățat de un stâlp de lemn când am ieșit de pe șosea astăzi.

- Da, mi-a mai spus cineva că l-a văzut în același loc. Așa că am luat un taxi și m-am dus acolo. Dar nu mai era. Am mai dat și 20 euro pe taxi degeaba. Poate l-a luat cineva care mă cunoaște...Nu știu ce să fac, a spus. Urmează o coborâre destul de abruptă și dacă continui fără suportul de gleznă nu pot să pun frână bine. 

Era de-a dreptul în încurcătură. Nu știa ce să facă, să mai stea, să plece...

- Poate e un semn că ar trebui să mergi un pic pe jos, spun zâmbind.

Cine știe, poate era prea periculos pe role oricum.

- Mda.. ai dreptate. Hai să mergem. Merg cu tine până te oprești tu și apoi văd ce fac. Dar nu am nici pălărie, nici cremă de soare, nimic. Mi-am trimis tot echipamentul în Tricastelo. Acolo am și un suport pentru gleznă de rezervă.

- Am eu o bandană și îți dau și cremă de soare, i-am spus.

Și-a pus bandana și am plecat la drum.

- Ce crezi, mă întreabă, care este viața reală, asta de pe Camino sau viața de acasă?

- Grea întrebare... am spus rămânând pe gânduri.

- Eu cred că asta este viața reală. Și viața pe care o trăim zi de zi este în Matrix, spuse Massimo. Știi care e diferența între pastila roșie și pastila albastră?

- Una îți arată viața așa cum este, una te ține în Matrix, parcă așa era, am zis.

- Nu!! Una are aromă de căpșuni și una de afine, spuse Massimo râzând. Asta este diferența!

Am început să râd.

- Știi ce cred eu? A continuat. Aici avem doar o lună, o lună și ceva, să trăim. Așa că nu ne permitem să pierdem vremea. Suntem cine suntem noi cu adevărat. Fără măști. Toți la fel. Fiecare cu ritmul lui. Azi mergem amândoi, mâine poate ne despărțim, pentru că eu merg mai repede pe role. Și tu nu te superi, nu plângi, nu îmi spui că te-am lăsat în urmă, că nu îmi pasă. Nici o dramă! Ci fiecare merge mai departe pe drumul lui. În viața cealaltă credem că avem tot timpul din lume. Luăm totul personal și nu facem ceea ce simțim, ceea ce vrem cu adevărat. Trăim viața altora. Și venim aici ca să trăim un pic și viața noastră. Așa cum vrem noi să o trăim..

- Așa este, îi zic. Și depinde doar de noi dacă atunci când ne întoarcem facem schimbări ca să trăim viața pe care ne-o dorim cu adevărat sau nu.

- Poate, dar în Matrix nu prea poți să schimbi nimic.

- Ba, din câte îmi amintesc eu poți. Cu curaj, încredere și puterea minții, poți controla Matrix-ul, am spus.

- Da.. Poate așa e..

Am rămas cu gândul la Matrix, și la felul în care poți îndoi lingura. „Nu există nicio lingură”, există doar mintea ta și tu ești stăpânul minții tale, după cum spunea Mincho acum câteva zile.

Am mers restul drumului simțind drumul, bucurându-mă de Aici și Acum. Drumul ăsta, viața asta, se va termina în curând, dar tot ceea ce vreau să fac este să mă bucur că sunt aici, Matrix-ul este în viitor. Și poate viața asta, pe El Camino, îmi va da putere și curaj să „îndoi lingura".

Când am ajuns în Fonfria, m-am reîntâlnit cu John și Marco în albergue. Massimo și-a pus rolele și a plecat mai departe. La albergue am cunoscut alți oameni, din alte colțuri ale lumii. O nouă familie, strânsă în jurul unei mese, tolăniți cu toții pe fotolii și canapele, în jurul lui Julio din Argentina, care ne-a cântat la chitară toată seara.

Ziua 26. Fonfria - Sarria, 30 km

Am dormit neîntoarsă azi noapte. Când a sunat ceasul nu știam unde sunt. Mi-a luat câteva secunde să mă dumiresc. În timp ce îmi beam cafeaua au apărut Julio și Juliana, o tipă din Malaesia pe care am cunoscut-o aseară. Pe John și pe Marco nu i-am văzut în dimineața asta, așa că imediat ce mi-am terminat cafeaua am plecat la drum cu Julio.

- Fetele din România sunt foarte frumoase, îmi spune după câteva minute de când am plecat.

- Da, și foarte uituce, zic, dându-mi seama că mi-am uitat bețele la albergue. Mereu îmi uit bețele pe undeva, dar cumva se întămplă să îmi aduc aminte la momentul potrivit.

- Du-te că te aștept aici, spune Julio. Îmi fac și eu meditația până te întorci.

Las rucsacul și mă întorc la albergue. Pe drum îl văd pe Marco.

- Ce faci? Mă întreabă.

- Mi-am uitat bețele la albergue, îi spun.

- Ah, bețele!! Nici eu nu mi-am luat bețele! Începem să râdem. Hai că vin și eu cu tine.

Ne luăm bețele și ne întoarcem unde mă aștepta Julio.

- Trebuie să îmi găsesc bandana. Mi-a lăsat-o Massimo sub o piatră, lângă semnul ăsta, le spun arătându-le poza cu semnul.

- Ok, hai să găsim bandana!

După vreo 500 metri vedem semnul și ne apucăm toți trei să ne uităm pe sub pietre după bandană. O cumpărasem din Estella, era o bandană cu săgeata galbenă din Camino, și tare aș fi vrut să o găsesc. Și am găsit-o! I-am trimis lui Massimo poza cu bandana, am băgat-o în rucsac și ne-am continuat drumul.

După cam 3 km pe lângă șosea, am intrat din nou prin pădurile Galiciei, cu urcușuri și coborâșuri. Îmi place când drumul nu este la fel. Picioarele mele se simt bine când schimbă tipul de teren. Șosea, drum prin pădure, plat, urcare, coborâre. Alții spun că așa este cel mai greu, însă mie îmi prinde bine. În jurul nostru sunt crestele munților, înconjurate de ceața prin care se întrezărește cerul de un azur ca în povești. Am avut parte în dimineața asta de un nou, diferit și excepțional spectacol al naturii. Ceața care se mișca în fața noastră, înconjurând munții din care se vedeau doar crestele, și care lăsa un pic de loc soarelui să răsară dintre norii albi, pictați parcă pe azurul cerului, ne-a făcut să ne oprim și să trăim din plin momentul. Moment în care, ca multe alte momente pe care le-am trăit pe Camino, am ridicat privirea și am mulțumit, cu lacrimi de bucurie și recunoștință în ochi. Cerului, soarelui, norilor, întregului Univers, pentru ceea ce trăiesc. Pentru că trăiesc să văd toate astea.

Julio practică budismul și ne spune că el cântă o mantră în fiecare dimineață. Ne întreabă dacă ne deranjează.

- Sigur că nu. Ce mantră? Îl întreb.

Ne dă și mie și lui Marco o hârtiuță pe care era scrisă mantra, ne explică ce înseamnă și începem să cântăm toți trei.

Galicia este într-adevăr minunată. Peisaje de vis, pădure. Nu aș spune însă că este cea mai frumoasă parte din Camino. După cum spunea Cecille, o franțuzoiacă cu care am petrecut o seară, nimic este mai frumos sau mai bun, ci este doar diferit. 

Marco a luat-o înainte, avea un ritm mai rapid, așa că am rămas cu Julio.

- Ai mers vreodată cu ochii închiși? mă întreabă. Este o senzație minunată. Toate celelalte simțuri ți se amplifică și când deschizi ochii, te simți de parcă te-ai născut din nou, îmi spune.

- Da, făceam asta când eram mică, cu tata. Mergeam pe stradă, tata mă ținea de mână, iar eu închideam ochii. Și mergeam. Când era câte o bordură îmi spunea „sus" sau „jos". Îmi plăcea tare mult. Într-adevăr, după ce mergi așa, cu ochii închiși, când îi deschizi e ..woww.. parcă ai revenit dintr-o altă lume.

- Hai, vrei să închidem ochii? Prima dată tu, apoi eu.

Ne-am luat de mână și am închis ochii.

- E incredibil, spuse Julio. Nu poți face asta fără să ai încredere în celălalt că te ghidează, că într-un fel, are grijă totală de tine.

Am zâmbit, tinând în continuare ochii închiși. Mirosul pădurii îmi umplea nările, urechile îmi erau mângâiate de cântecul păsărilor, simțeam vânticelul atingându-mi ușor fața. Cu fiecare pas, alte senzații, alte mirosuri, alte sunete. Când am deschis ochii mi-am amintit de copilărie, de bucuria pe care o simt copiii la simpla vedere a unei frunze, a unui melc, bucuria lucrurilor mărunte pe care după ce cresc, nu le mai văd. Devin adulți, ca noi, și viața doar se întâmplă, doar trece pe lângă ei, pentru că nu e timp pentru altceva. Aici însă este. Am mers până acum 700 km fără să mă uit la ceas, fără să mă grăbesc, fără să îmi doresc să fiu oriunde altundeva. Fără să mă gândesc la nimic, primind totul așa cum a venit. Chiar dacă am venit aici să îmi pun ordine în gânduri, mi-am dat seama că gândurile nu fac parte din Camino. Cel puțin nu din al meu Camino, care a avut alte planuri.. Să mă golească de gânduri și mă arunce în Acum. Minunatul Acum, care nu va mai fi din nou...

- Singurul lucru care este sigur în viață este schimbarea, spune Julio. Râul curge. Când afară plouă, râul se umflă. Când e secetă, râul are mai puțină apă. Nu se opune. Doar nouă, oamenilor, ne este frică de schimbare. Dar schimbarea împreună cu dificultățile pe care le aduce ea, înseamnă doar evoluție. 

- Da, așa este, zic. Opusul iubirii este frica. Și suntem atât de mulți care trăim în frică, nu în iubire...

Am ajuns în Sarria pe la ora 16. Aș fi vrut să trec de Sarria, pentru că este tare aglomerată. Este ultimul punct de plecare pentru pelerinii care vor să își ia Compostela. Eram însă obosită. Am găsit un albergue aproape gol -surpriză! - și ne-am cazat, eu și Julio, într-o cameră cochetă, cu un balcon plin de mușcate, în care nu mai era nimeni altcineva.

La cină, altă familie. Claudia, o italiancă care a venit pe Camino după ce și-a pierdut ambii părinți în decurs de câteva luni și care încearcă să accepte, să integreze această pierdere, Victor, un alt italian plin de viață care și el caută răspunsuri, Danny, un spaniol, și Marco.

Alți oameni, din alte colțuri de lume, care își caută sau își găsesc sensul, visurile, răspunsurile, întrebările. Dar El Camino, viața, nu ne dă mereu răspunsurile la întrebările pe care le avem ci la cele de care avem cu adevărat nevoie.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ada check icon
    In fiecare zi astept sa scrii ceva, orice.
    Abia astept sa ajungi la destinatie.
    Te sustin moral !
    • Like 0
  • in momentele in care iti citesc articolele simt ca traiesc!simt libertate,simt fericire,numai energie pozitiva,,da ,imi doresc sa ma alatur si eu candva daca bunul d-zeu imi va ingadui
    • Like 0
  • storo check icon
    Scrii grozav ! Simplu, narativ dar profund in acelasi timp ! mai ca-mi vine sa ma incalt si sa plec si eu la drum ....foarte fain! Bravo !
    • Like 0


Îți recomandăm

Bursa BT Roberto Marzanati la Executive MBA University of Hull

Competiția la Executive MBA University of Hull din Cluj-Napoca, program acreditat internațional, este deschisă celor care doresc să facă un pas înainte în dezvoltarea profesională şi personală, indiferent de domeniul în care lucrează, public sau privat. Candidații trebuie să aibă cel puțin 3 ani experiență în management după terminarea studiilor şi să cunoască limba engleză la nivel avansat.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Allkimik

În urmă cu 12 ani, a plecat în India, în vacanță, cu un aparat digital scump și un altul ieftin, pe film, cu care a făcut poze mai mult seara, fără să aibă nicio așteptare de la ele. Când le-a developat la un atelier, a rămas surprins de profunzimea imaginilor și, ținând în mână diapozitivele, a avut revelația prezenței fizice a fotografiei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult