Foto: Gabriela Hobeanu
1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!
11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro
Ziua 19. Mansilla de las Mulas - Leon 19 km
Astăzi urma să ajungem în Leon, al doilea oraș mare prin care vom trece după Burgos, prin care am trecut acum câteva zile - nu mai știu câte.
Am plecat la drum cu gândul de a mă opri după Leon pentru că, din nou, nu simțeam că aș vrea să vizitez ceva, plus că aglomerația unui oraș mare nu mă fascinează cu nimic în momentul ăsta.
Suntem încă în provincia Castilla y Leon, drumul este în continuare ușor, fără urcușuri și coborâșuri. Nu am ieșit din „la meseta”, doar că priveliștea lanurilor de grâu a fost înlocuită de câmpurile cu porumb cu șoriceii care traversează cărarea, iar în depărtare deja se văd munții Galiciei, ultima provincie a Spaniei prin care vom trece în drumul către Santiago.
Astăzi de dimineață când am părăsit albergue-ul, au fost 13 grade. Friguț. Mi-am pus pe mine toate cele 3 rânduri de bluze pe care le am la mine, una cu mânecă scurtă și 2 cu mânecă lungă și tot îmi era frig. Îmi înghețaseră mâinile și mă întrebam oare cât de răcoare va fi când vom traversa munții. M-am hotărât să îmi cumpăr din Leon o geacă subțire sau un fleece, pentru că în sătucele mici prin care trecem nu sunt magazine. Chiar dacă o să am ceva greutate in plus, nu aș vrea să dârdâi în fiecare dimineață.
Am ajuns în Leon devreme, pe la ora 14, însă nu suficient de devreme ca să prind deschise magazinele înaintea siestei spaniolilor.
Leon mi-a transmit altă emoție față de Burgos, este o altă energie aici. Centrul orașului, orașul vechi, din care se mai văd o parte din zidurile ce îl înconjurau, este liniștit, cu aceleași străduțe mici și cochete care mă fascinează în fiecare loc prin care trec. Ne hotărâm să ne oprim aici, așa că ne uităm după un loc de dormit în centru. Găsim albergue-ul mănăstirii De Los Benedictinas. La ora 21 urma să fie o slujbă de binecuvântare a pelerinilor la care mă hotărăsc să particip. Așa că îmi fac programul astfel încât la ora 21.00 să fiu la mănăstire.
Impunătoarea catedrală din Leon este la o aruncătură de băț de albergue așa că ne ducem să o vizităm. Astăzi am chef să vizitez orașul, spre deosebire de ziua în care am ajuns în Burgos și nu simțeam să vizitez nimic.
Catedrala Santa Maria de Leon, construită aproape integral în doar 100 de ani, este o adevarată operă de artă, de o splendoare ce cu greu poate fi descrisă în cuvinte, fiind în același timp una din cele mai relevante cladiri în stil gotic din Spania. Lumina care pătrunde într-un mod aproape magic prin geamurile cu vitralii colorate în nuanțe puternice i-au dat denumirea de Casa Luminii.
După o oră petrecută în catedrală am pornit în căutarea magazinelor de unde mi-aș putea cumpăra geaca.
Am fost bucuroasă când am găsit foarte aproape un magazin cu pantofi artizanali care avea și un perete cu haine pentru pelerini. Mi-am luat bucuroasă geaca care era destul de ușurică, undeva în jur 500 grame. Prețul a fost și el bun, cu toate că pe Camino hainele se evaluează în grame, astea sunt cele mai importante.
Era trecut de ora 6, așa că terasele, restaurantele, cafenelele, începuseră să se deschidă. John și Jiang vroiau să meargă la vânătoare de „tapas”, care sunt un fel de gustări pe care le primești la fiecare pahar de vin sau bere comandată. Am încercat faimosul „morcilla” din Leon - un fel de budincă cu sânge de porc. O gură mi-a fost suficientă ca să mă doară stomacul pentru restul serii. Am trecut apoi la „cecina”, jamonul de vițel de asemenea specific în Leon, cu al doilea pahar de vin, pe care însă i l-am donat lui John.
Pentru că era deja 9 fără 20, i-am lăsat pe John și Jiang la terasă și m-am îndreptat către mănăstire. Se strânseseră 12 pelerini pentru binecuvântare. Unul din ei avea lista cu toate țările din care erau pelerinii cazați în acea seară la albergue. Chiar dacă eram doar 12 veniți la binecuvântare, călugărițele urmau să se roage pentru toți. Înainte de a intra în mănăstire, o călugăriță mai in vârstă ne-a dat câte o cărticică cu cântări și ne-a explicat ce trebuie să citim și să cântăm. Am intrat apoi în mănăstire în liniște, liniștea care, spunea măicuța, însoțește pelerinul pe drumul lui de regăsire, către Santiago de Compostela. Înțeleg spaniolă destul de bine, așa că mi-a fost ușor să urmăresc și să recit în timpul slujbei strofele din cărticică. Lacrimile pe care le aveam strânse în colțurile ochilor erau de bucurie că sunt aici, de recunoștință că Dumnezeu îmi păzește pașii, că „mă însoțește, că îmi este adăpost în ploaie, umbră în arșița zilei, lumină în întuneric, confort în oboseală. Că este cu mine și mă ajută să ajung sănătoasă la capătul drumului, îmbogățită cu har și virtute, cu inima plină de bucurie.. " Amin.
Ziua 20. Leon - Hospital de Orbigo 39 km
Am plecat dimineață de la albergue îmbrăcată cu noua mea geacă! Perfectă pentru încă o dimineață răcoroasă. Îmi este cald și bine, e minunat să nu dârdâi de frig!
Plec singură, pe la 7. Drumul astăzi se împarte în 2 rute, care se întâlnesc în Hospital de Orbigo. Una este ruta originală, care este însă pe lângă șosea, iar cealaltă este mai lungă cu 4-5 km, însă traversează câmpurile.
John și Jiang au plecat mai devreme și mi-au dat un mesaj că au luat-o pe ruta originală.
Mă hotărăsc să urmez cealaltă rută, cu siguranță peisajul va fi mult mai frumos și voi fi departe de zgomotul șoselei. Nu știu unde mă voi opri astăzi. Cert este că vremea este în continuare perfectă pentru mers, așa că probabil voi merge toată ziua. Plus că sunt singură, ceea ce mă bucură.
Merg în pas vioi și văd din noi o mulțime de oameni pe care nu i-am mai văzut. Trec pe lângă ei, le urez Buen Camino și merg mai departe.
Nu simt nevoia să intru în vorbă cu nimeni. După câțiva km, mă abordează două fete care mergeau cam în același ritm întrebându-mă de unde sunt. Aflu că ele sunt din Italia. S-au cunoscut în autobuzul către Leon și era prima lor zi din primul lor Camino. Mă simțeam ca un veteran și m-am bucurat să le răspund la întrebări, să le spun cum a fost până acum pentru mine. Pe la ora 11, ne-am oprit împreună să bem o cafea și să luăm micul dejun. În timp ce povesteau, una dintre ele, Olga, avea șiroaie de lacrimi pe obraz. Era doar emoționată pentru că era aici, nu plângea dintr-un motiv anume. Olga are 26 de ani și Eliza 22. Eliza îmi spune că motivul pentru care este pe Camino nu este că ar vrea să schimbe ceva în viața ei, ci că doar așa a simțit, să facă călătoria asta. Îmi spun în minte că, cu siguranță viața ei se va schimba după Camino, poate chiar fără să își da seama.
M-am despărțit de Olga și Eliza, nu înainte de a le îmbrățișa, am avut o conectare specială cu ele…
Ziua de azi a fost minunată! Am mers singură, m-am oprit de două ori și mi-am băgat picioarele în canalele cu apă rece care cred că furnizau apă pentru a uda câmpurile și a fost prima zi când am ascultat un pic de muzică. Aceeași melodie cântată de Katie Melua, „Wonderful life", pusă pe repeat. La o oprire în dreptul unor stropitoare, care m-au binecuvântat cu niște stropi de apă rece, mă prinde din urmă Leon, un puști din Germania cu care mă mai întâlnisem. Îmi spune că el se oprește azi în Hospital de Orbigo, la un albergue despre care a citit că este foarte fain, Albergue Verde. Interesant, aș putea să merg și eu acolo, mă gândesc. Mă uit pe aplicație, 10 euro patul, mâncare vegetariană, grădină cu hamace, oră gratuită de yoga, sună bine. Sun și fac rezervare, nu de alta dar mai erau 11 km până acolo și era deja ora 15.00. Iar în ritmul în care mergeam, încet, cu ochii după mure, nu aveam să ajung prea devreme. Astăzi chiar am mâncat mure pe drum. Multe! Și tare bune! Nu erau decât câteva coapte prin fiecare tufă, dar cred că se copseseră special pentru mine. Un deliciu!
Ajung la Albergue Verde la ora 19.00. Mă gândesc că am ratat ora de yoga, probabil deja se așezau la cină. Când am intrat în curte, cei 8 pelerini din albergue, printre care John și Leon, erau așezați pe iarbă pe saltelele de yoga.
- Pff, am ratat ora de yoga, zic cu voce tare.
- Nu, chiar acum începem, spuse Mincho, instructorul, despre care urma să aflu că este proprietarul locului.
Mi-am luat fericită o salteluță și m-am alăturat grupului.
- Astăzi suntem aici ca să simțim. Doar atât. Una este să știm că avem picioare, alta este să simțim că avem picioare. Ați venit pe Camino ca să simțiți că aveți picioare, nu-i așa?! spuse râzând Mincho. Ne-am întins apoi pe saltele înconjurați de sunetele bolului tibetan al lui Mincho.
Mintea, gândurile noastre sunt într-un continuu joc de ping-ping între trecut și viitor. Însă noi nu suntem mintea noastră. Atunci cine suntem? ne întrebă Mincho. Suntem stăpânii minții noastre! Iar acum, ne vom opri mintea și nu ne vom mai juca ping-pong pentru o oră. Ci doar vom fi observatori. Vom observa ceea ce simțim în corpul nostru, a adăugat.
Așa a început ora de yoga. Iar finalul a fost plin de mireasma bețișoarelor parfumate aprinse în camera în care ne-am oprit după o tură de mers conștient prin grădină. Mi-am simțit picioarele, spatele, mâinile, tot corpul relaxându-se după drumul lung de astăzi. O altă binecuvântare a zilei!
A urmat cina. Ne-am așezat cu toții la masa frumos aranjată, cu farfurii pline cu roșii și castraveți din grădina proprie, un bol cu semințe de susan prăjite, un altul cu o delicioasă pastă de morcovi, toate alături de o tavă imensă de paella vegetariană. Înainte să ne apucăm de mâncat, Mincho și încă un domn din echipa lui - toți voluntari, ne-au cântat la chitară și ukulele o cântare pe care am simțit-o ca un fel de binecuvântare a bucatelor pe care era să le mâncăm.
În mâncarea noastră era soarele, pământul, vântul, ploaia, tot universul..
Am primit apoi cu uimire vestea că dimineață nu aveam o oră la care trebuia să plecăm, ca la celelalte albergue de până acum.
- Asta e casa mea, ne-a spus Mincho. Eu aici m-am născut, în satul ăsta. Noi nu lucrăm aici.. Termenul „lucrez” vine la pachet cu cele 8 ore de lucru și cu ideea de muncă. Tot ceea ce facem aici facem cu dragoste și dăruire. Și cât timp stați aici, este și casa voastră. Puteți dormi până la ce oră vreți și puteți pleca la ce oră vreți. Dimineață vă puteți prepara micul dejun. Veți avea pe masă pâine și cereale, unt, lapte și gem în frigider iar cafeaua și ceaiul deja știți de unde să le luați. Dacă vreți să lăsați o donație pentru cina din seara aceasta și pentru micul dejun, o puteți face și vă mulțumim. Doar că nu plătiți pentru ce ați mâncat voi. Masa voastră a fost deja plătită de pelerinii dinaintea voastră, ne spune Mincho zâmbind.
Singura condiție este ca orice sumă lăsați să o faceți cu tot sufletul.
M-am băgat în patul moale, acoperit cu cearceafuri de bumbac, cu gândul de a veni la anul voluntar aici.. Poate și cu roata de olărit. S-ar potrivi perfect cu energia locului, care a fost pentru mine un loc plin de energie, de bucurie, de simțire, în Aici și Acum.
Pentru că, alături de ștampila de pe Credențial, Mincho nu a scris data, așa cum se obișnuiește, ci „Here and Now".
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.