Foto: Gabriela Hobeanu
1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!
11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro
Ziua 21. Hospital de Orbigo - Murias de Rechivaldo, 21 km
Bineînțeles că astăzi m-am trezit târziu, dacă tot nu aveam oră de plecare și am profitat din plin nu doar de energia locului, ci și de o porție bună de somn.
Era aproape ora 9 când m-am dat jos din pat. Am ronțăit ceva la micul dejun, am băut 2 ceaiuri din colecția de ceaiuri a lui Mincho apoi mi-am făcut o cafea și m-am instalat în hamac. Nu scrisesem deloc în ultimele zile două zile și era locul perfect pentru scris. Nu mă grăbeam să plec deloc. Nici eu, nici John, nici ceilalți trei pelerini care erau cu noi, Leon, Audi din Franța și Flora din Germania.
Pe la ora 14 una din voluntare a venit și ne-a întrebat dacă rămânem și în seara asta. Era timpul pentru o decizie. Ne-am hotărât să plecăm. Era tare frumos acolo, dar voiam să merg totuși și astăzi. Nu simțeam nevoia, fizic vorbind, să mă opresc.
Doar 15% din cei care pleacă pe Camino ajung la Santiango fără să facă nicio zi de pauză. Mi-ar plăcea să fac parte din ăștia 15%, mai ales că în fiecare zi corpul meu îmi șoptește că vrea să meargă.
Urma să ajungem azi în Astorga, un oraș măricel. John primise o carte de vizită cu un albergue similar cu cel din care tocmai plecasem care era însă la 5 km de Astorga. Fiind ora 14 când am plecat, ne-am gândit că o să ajungem însă prea târziu acolo, așa că probabil ne vom opri în Astorga.
Drumul părea să fie ușor, mai mult plat și ne gândeam că probabil vom face cei 16 km în vreo 4 ore. Eram la 3 km de Astorga când dorința lui John de a-și înmuia picioarele în apă rece a fost îndeplinită. Râul care traversa orășelul prin care treceam și iarba care îl înconjura cereau un popas! Ne-am așezat pe marginea lui, ne-am descălțat și picioarele noastre fierbinți au fost binecuvântate de apa rece a râului. Erau multe pietre atât la intrare, cât și în râu, așa că era musai să pășim cu atenție.
- Cred că o să mai fac câțiva pași ca să intru în apă până la genunchi, spuse John în timp ce își aprindea o țigară.
Cu țigara în mână, pășind pe pietrele alunecoase, pline de alge, nu îl vedeam prea bine.
- Ia-o încet, alunecă tare, i-am spus.
- Da, da, zise John și în următoarele 2 secunde îl văd cum alunecă și dansează cu mâinile prin aer, încercând să își țină echilibrul înainte de a pica în râu. Începem să râdem cu poftă amândoi.
- Hei, se pare că am primit și baia pe care mi-o doream, spuse râzând.
- Te-ai lovit?
- Nu, nu, sunt bine. Foarte bine!! Acum să văd cum ies de aici, spuse râzând în continuare.
Ieșind din apă, râdeam cu poftă văzând cum apa îi curgea șiroaie din pălărie, peste ochelarii de soare pe care încă îi avea pe nas, udând țigara pe care o avea în gură. Ud fleașcă, dar mulțumit de baie, s-a întins pe iarbă să se usuce un pic.
Eram obosită. Mă cam terminase căldura astăzi. Mi-am udat părul și pălăria de multe ori pe drum, însă soarele tot ardea.
Când ne-am ridicat de pe iarbă era aproape ora 18.30. Am plecat către Astorga. Cei 3 km rămași nu ar trebui să ne ia mai mult de 40 de minute.
Primul albergue din Astorga era plin. Toate cele 160 paturi ocupate, un singur pat liber. Văzând grupul de italieni cu care gătisem cu câteva zile în urmă, ne-am oprit câteva minute să mă uit în aplicație câte albergue-uri mai sunt. Pun mâna pe telefon și sun la celelalte două. Pline. Astorga, fiind un oraș mare, este un alt punct de plecare pentru mulți pelerini.
- Păi, hai să îți spun cum complotează Universul, îi zic lui John în timp ce ne pusesem deja în mișcare. Tu ai primit astăzi cartea de vizită de la acel albergue din Murias de Rechivaldo, aplicația mea arată astăzi oprirea în Murias de Rechivaldo, deci probabil acolo ajungem!
Sun să văd dacă au locuri. Da, sunt paturi libere!
- Hai, încă 3 km! Îi zic lui John. Oricum nu avem altă variantă.
Am ajuns la albergue la ora 21.00. Mulți pelerini deja se culcaseră. Nici vorbă de cină, bucătăria se închisese. Am primit un pahar de vin și niște crănțănele și am privit apusul. Drumul mâine pornea chiar din fața albergue-ului, o cărare mică care avea să ne ducă în munții care erau acum foarte aproape...
Ziua 22. Murias de Rechivaldo - El Acebo, 33 km
Trezit, îmbrăcat, cafea, plecat la drum. Ca de obicei. Toată lumea spune că de aici încolo sunt cele mai frumoase peisaje. Munții Galiciei fac spectaculoși ultimii 200 de km din El Camino. Pentru mine tot drumul a fost spectaculos însă. Frumusețea Pirineilor și a mesetei mi-a adus momente nenumărate de încântare, pentru ochi și pentru suflet.
Drumul începe lin în primii 10 km apoi ar trebui să începem să urcăm. Pe drum lume multă. Mai multă decât am văzut până acum.
La prima oprire vorbesc cu un italian care îmi spune despre mâncărurile pe care le-a gustat în România. Imediat ce am pronunțat cuvâtul sarmale, o tipă care tocmai ce trecea pe lângă mine mă întreabă în engleză:
- Ești din România?
- Da, zic.
- Și eu!
Facem cunoștință, ne îmbrățișăm, apoi începem să povestim. Prima româncă cu care mă întâlnesc pe Camino, în afară de cuplul care trăia în Suedia și pe care i-am văzut doar de 2 ori.
Am mers cu Mirela câteva ore, până în următorul oraș unde ea s-a oprit. Am vorbit despre toate și am descoperit că avem multe lucruri în comun. Mirela lucrează în Italia, cu proiecte de câteva luni și face tot felul de sporturi și nu numai sporturi, ci tot felul de activități pline de adrenalină.
- Fac toate nebuniile astea ca să mă țină în prezent. Exact cum e și pe Camino. Trebuie să fii aici, altfel calci strâmbi pe o piatră și la revedere restul drumului, nu mai poți să mergi.
Am zâmbit gândindu-mă că, de fapt, ăsta este unul din lucrurile pe care le-am aprofundat aici. Exact de asta planul pe care l-am avut când am plecat de acasă, să fiu cu gândurile mele, a fost spulberat pe Camino. Pentru că El Camino este despre aici si acum, pe când gândurile, așa cum spunea Mincho zilele trecute, sunt în trecut sau în viitor. În viața de zi cu zi a trăi în prezent este o alegere pe care noi toți avem nevoie să o facem, în mod conștient. Însă viața este de așa natură încât mereu ne duce ba în trecut, ba în viitor. Este un efort constant să fii doar acum, aici. Fără să te gândești la ce a fost sau ce va fi.
M-am despărțit de Mirela astăzi, dar cu siguranță ne vom mai vedea zilele viitoare. Unii vin, alții pleacă, unii ne rămân alături o zi, alții 2 săptămâni, cu unii te revezi, cu alții nu, exact ca în viață.
Am plecat din nou la drum cu John. Dacă zilele trecute se mai trezea să întrerupă liniștea cu câte ceva, gen „ia uite, aia cred că e o barză, că are aripile tare lungi", acum a înțeles că îmi place să merg singură, și respectă asta. Hotărâm împreună unde să ne oprim și restul drumului îl mergem fiecare în ritmul lui.
Urma să ne oprim în El Acebo, la un albergue cu piscină! Urcușul de 11 km printre pietroaie a fost animat de dorința de a face o baie. Au fost 11 km lungi însă. La ora 15 când am plecat era cald, foarte cald... Și fiecare pas făcut cerea o prezență maximă, ca să nu te accidentezi.
Am fost însă binecuvântați și astăzi. Cu prieteni noi, cu apa rece din piscină și cu un apus de soare live, de pe terasa albergue-ului, care era cocoțat pe un vârf de munticel, în timp ce împărțeam un meniul pelerinului și un pahar de vin...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.