„Am plecat mâhnită…” Un grup de copii de la oraș a mers în tabără în Viscri unde s-a întâlnit cu un grup de copii de la țară

Fotografii: arinaangelescu.ro

Când a trecut grădinița?

Parcă mai ieri aveam discuții aprinse cu soțul meu despre ce tip de grădiniță să alegem: de stat, privată, dacă privată cu ce specific?

O vară întreagă am discutat tema. Am citit, ne-am documentat, am vizitat și într-un final am ales o gradiniță privată cu programă normală unde inclus ca bonus era și predarea în limba engleză.

Singura mea nemulțumire pe durata celor 3 ani a fost că o asemena educație nu se face la stat. Că nu toți copiii au acces la așa ceva.

Cu anii de grădiniță ai băiatului meu ce treceau, activitatea mea din domeniul educației mi-a aprofundat cunoștințele despre starea de fapt a lucrurilor de la noi din țară. Nemulțumirea mea inițială legată de accesul tuturor copiilor la o educație de calitate s-a transformat în durere de-a dreptul.

Practic, educația publică este într-o continuă degradare în timp ce numărul instituțiilor private crește într-un ritm galopant. Un articol al Ziarului Financiar care citează Institutul Național de Statistică și subliniază exact asta: dublarea numărului de instituții private în ultimii 10 ani și decalajele grăitoare dintre rural-urban. Iar aceste cifre indică exact asta: clivajul care apare între cei cu bani și cei fără.

Tabăra de vară a copiilor de la Seeding Knowledge ne-a purtat la Viscri anul acesta. Era pentru prima oară când ajungeam acolo și aveam mari așteptări legate de loc. Citisem și văzusem atâtea lucruri frumoase despre el.

Însă, odată ajunși, mi-am dat seama că articolele cu poze impecabile și laudele decupaseră mult din realitate. Mă așteptam la un loc pus pe harta turistică, plin de oameni care-l vizitează, dezvoltat, prosper. Când colo – un drum prăfuit, multe case degradate iar unele chiar în paragină, nici vorbă de birou de informații, despre locurile unde puteai mânca aflai doar dacă întrebai vreun localnic iar produsele de la magazinul amplasat central le puteai pune pe toate lejer într-un portbagaj. Locul în sine, de vis! Frumusețe oriunde te întorceai. Case, peisaje. Însă o frumusețe nevalorificată la adevăratul potențial.

***

În una dintre serile petrecute acolo, am avut ca invitați la un film și un pahar de vorbă câțiva copii din sat cu care ne doream să interacționăm și să ne împrietenim.

Punem cearceaful pe sârmă și proiectorul e gata când ei încep să sosească. Ba câte trei, ba unul. Cu bicicletele sau pe jos.

Le facem semn să intre, să se așeze.

Cu cât se apropie observ că au hăinuțele cam neîngrijite. Apoi văd mânuțele murdare. Și simt un miros neplăcut.

Pentru început, musafirii noștri se așează într-un grup separat pe iarbă. Le facem semn să se apropie, să vină pe bancă lângă noi sau pe păturică. Zâmbesc sfioși și ne refuză. Mai durează ceva până ajung toți. Noi insistăm din nou și atunci acceptă. Trei se așază pe băncuță lângă mine. Ceilalți se apropie, însă tot pe iarbă rămân. Un grup compact. 

Lângă mine nimerește cel mai mic copil din tot grupul. Blond și cu niște ochi albaștri electrizanți. Îl intreb cum îl cheamă și câți ani are.

- Daniel. Am 9 ani.

- Știi să citești, Daniel? Filmul va fi subtitrat. E despre căței.

- Nu, nu stiu.

- Și ce clasă ești?

- A doua. Adică… aștept să mă sune de la școală ca să-mi zică dacă am trecut clasa…

Sunt șocată să aud despre așa ceva la o vârstă atât de fragedă și-mi pierd cuvintele pentru câteva secunde. În mintea mea se pornește o furtună de gânduri și emoții care fac ping-pong. Cum e posibil așa ceva?

Mă adun și îi propun să îi explic eu ce se întâmplă în film. Din când în când îl intreb – ai ințeles ce s-a întâmplat? Știi de ce?

Iar el pricepe mereu. Îmi răspunde precis despre cine și ce face. Chiar dacă nu poate citi, creierul lui compensează printr-un simț de observație foarte dezvoltat.

Iar mai mult, el observă niște ițe ale poveștii mai subtile, care trec pe sub acțiunea cea mare. E atent la emoții și le corelează cu situații sau persoane. Și vorbește cu mare drag de animalele care apar în peliculă.

Într-un moment de liniște aud stomacul lui chiorăind. Oare de când nu mai mâncase?

Sar ca arsă și profit de prilej ca să scot împreună cu colegii niște ronțăieli pe care le aveam pregătite: câteva fructe, biscuiți, covrigei și alte asemenea. Le punem pe iarbă invitând pe toată lumea să ia ce poftește. Ne gândim că fiecare va lua ba un fruct, ba un pachet de biscuiți. Nu a fost așa. Invitații noștri se năpustesc peste ronțăieli și răsfiră degetele pentru a cuprinde cât mai multe. Daniel reușește să ia două mere, un pachet de biscuiți, o pungă de chipsuri, covrigei și vreo două pachete de semințe pe care le ține zâmbitor în brațe.

Simt un ghiont în stomac la vederea scenei, așa că din priviri hotărăsc cu colega mea să pornim spre magazinelul din sat, cel foarte prost aprovizionat, ca să mai luăm câte ceva. De fructe nu se pune problema. La magazin nu au iar prin sat trece o mașină cu legume și fructe dimineața, iar noi o rataserăm. Așa că luăm ce găsim: câteva croissante, biscuiți, ciocolată.

Când ajungem înapoi la grup, copiii din Viscri primiseră ghizdănelele pregătite pentru ei încă de la București și care conțin niște rechizite și câteva batoane energizante cât mai sănătoase.

Copiii de pe băncuță le pun pe ale lor în spate și așa privesc filmul. Pe picior de plecare și ținând aproape cadourile abia primite.

***

Știința spune că tendința celor săraci este să rămână săraci, iar a celor bogați să rămână bogați. Tot știința spune că societățile cele mai stabile și prospere sunt acelea în care bogații si săracii sunt în minoritate, iar pătura preponderentă este cea de mijloc. Iar un atribut al acelei societăți este că educația de calitate este accesibilă tuturor. Între starea educației și starea unei nații există o legătură strânsă. Când o țară investește în oamenii ei, ea culege înapoi bunăstarea majorității.

Ce putem spera de la viitor când prezentul educației noastre este acesta?

***

Mă doare sufletul că la toamnă băiatul meu va merge la o școală particulară, iar Daniel încă nu știe în ce clasă va fi. Și de ar fi doar el! Însă în situația lui sunt atâția copii!

Și ce mă doare cel mai mult e că va ajunge – sau poate o face deja – să creadă că el este problema. Că e ceva în neregulă cu el. Și că de aceea este în situația asta. Doar el este cel ce a primit parafa cu posibil repetent. Dacă ar fi fost o problemă în altă parte, am fi pus acolo semnul de repetenție, nu?

Problema e de fapt la noi adulții. Și nu e doar una, sunt atâtea și sunt stratificate.

Repetenția în clasa a doua are mai degrabă de-a face cu situația social-fianciară a familiei, cu un sistem de educație în care nu se investește, cu un sistem de protecție socială defectuos care funcționează doar în hârtii în timp ce oamenii vulnerabili rămân în urmă mai vulnerabili și lipsiți de sprijinul de care au nevoie. Aceștia sunt marii repetenți ai cazului Daniel. Însă ei trec mutește an de an clasa, în timp ce Daniel își va împlini cel mai probabil destinul și va deveni unul din cazurile din statisticile de mai sus care repetă ciclul vicios al sărăciei.

Da, sunt convinsă că are rezultate slabe la învățătură! Însă în spatele acelor rezultate e o poveste pe care refuzăm să o vedem, refuzăm să o acceptăm. Pentru că, da, e a noastră. Spune ceva despre noi ce ne e greu să ducem și atunci preferăm să-l notăm pe el ca posibilul repetent.

Când vom înceta să punem note și etichete copiilor pentru ceea ce nu îi reprezintă?

Pentru rezultatele noastre slabe pe noi cine ne taxează ca posibili repetenți?

Mie mi s-a părut un băiat perfect normal. Capabil. Apt. Însă știu ce e cel mai probabil să ajungă ca adult fără o intervenție salvatoare. Fără un mediu care să-l susțină.

Iar de salvarea nu va veni și mediul nu-l va susține, cine e repetentul adevărat de aici?

Adevărul dureros este că sistemul ăsta este stricat, că nu are grijă de oameni și cu toate astea îi numește tot pe ei ca fiind cei stricați. Sau copii de clasa a doua repentenți, mă rog. Tot aia.

***

Chiar de în zonă se întâmplă și lucruri bune, ele sunt inițiative private, izolate. Am plecat mâhnită de la Viscri.

Nu doar case valoroase și cu un potențial enorm sunt lăsate în voia sorții acolo, ci și oameni care le seamană. 

Însă eu am o vorbă: orice problemă este o soluție negăsită încă. După valul de mâhnire cu care am plecat de la Viscri, m-am bucurat ca peste câteva zile de la revenirea din tabără, să aflu despre existența Khan Academy: o platformă online ce oferă educație gratis și de calitate oricui are acces la internet și o tabletă sau computer.

Accesul la o astfel de platformă nu poate constitui o educație în sine și ea presupune totuși intervenția umană, de supraveghere, de ghidare a pedagogilor. Însă ea poate fi un început mai ales pentru cazuri ca Daniel.

Nu cred că există o soluție unică. Schimbarea în profunzime necesită o intervenție sistemică: îmbunătățirea condițiilor de trai a părinților, creșterea veniturilor familiei, educarea privind potențialul locului și împuternicirea localnicilor pentru a-l exploata, investiția autorităților în infrastructură, reabilitarea clădirilor, stimularea turismului în zonă, investiția în profesioniști ai pedagogiei.

Însă până aceste lucruri se vor întâmpla, Daniel va ajunge la maturitate. Am văzut care e maturitatea cea mai probabilă care îi așteaptă pe repetenții de la clasa a doua. O tabletă cu niște cursuri online și un minim de investiție într-un personal ar putea fi un pas mic spre devierea acestui traseu.

Soluțiile vin când recunoaștem că avem o problemă. Și când ne asumăm că repetenția unui copil de clasa a 2 a nu este problema lui, ci a noastră. Nu el este repetentul. Ci noi.

Vezi aici, într-un raport Unicef, care sunt motivele abandonului școlar timpuriu – printre care se numără evident – situația materială a familiei și repetenția.

Articol publicat pe site-ul autoarei, arinaangelescu.ro.