Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Doamna premier Viorica Dăncilă nu înțelege în ce s-a băgat. Cine vrea Roşia Montană

Roșia Montană

(Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)

Ne-am obişnuit, deja de mai bine de 10 de ani, ca subiectul „Roşia Montană” să încingă spiritele. Deşi disputa în spaţiu public este deosebit de acerbă şi de-a lungul timpului tema exploatării aurului din Munţii Apuseni a fost întoarsă pe toate feţele, iată că niciodată nu este târziu să mai aflăm câte ceva despre mizele ascunse ale acestei aşa-zise afaceri. Nici nu se putea un moment mai potrivit, decât cel prilejuit de hotărârea Guvernului României de a „îngheţa” procedurile de includere a zonei în categoria World Heritage a UNESCO. Dar doamna VVD nu este nici pe departe, nici iniţiatoarea, nici cea care a avut ideea, ci doar un executant obedient al unei înţelegeri mult mai vechi, una prin care PSD-ul este obligat să îşi achite înţelegerile oculte şi obligaţiile financiare către „consilierii” (în italiană termenul este consigliere şi descrie mult mai exact relaţia dintre părţi ) israelieni, cei care conduc, de fapt, de ceva vreme, guvernul celor „mândri că sunt români”.

Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce vreau să spun, să apelăm la memorie. Pe 29 august 2017, prim-ministrul Mihai Tudose, în stilul caracteristic zeflemitor, declara că ia în calcul posibilitatea retragerii „dosarului Roşia Montană” de la UNESCO. Cu toate că presa românească a reacţionat atunci negativ la glumiţele legate de libelule ale şefului guvernului, de la care în general era de aşteptat o reacţie mai ponderată pe un subiect sensibil, esenţa mesajului pe care l-a avut de transmis s-a înţeles pe deplin. Conform acestuia, includerea zonei în categoria World Heritage este cel puţin o prostie a „tehnocraţilor lui Cioloş” (iniţial acuzaţiile au fost lansate la acest nivel, dar, previzibil, au urmat altele mai dure), care nu numai că va avea un efect negativ asupra procesului de 4 miliarde de dolari în plină desfăşurare cu Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), dar face imposibilă orice exploatare viitoare a aurului de către statul român. La ce planuri de exploatare viitoare făcea trimitere premierul ? Imposibil de aflat deoarece zisul stat român nu şi-a manifestat în toţi aceşti ani, în mod ciudat (dar după cum veţi vedea, perfect explicabil), absolut nici un moment vreun interes în acest sens.

Mai mult, Strategia minieră a României 2017-2035, document emis în variantă de propunere de către Ministerul Economiei pe 31 ianuarie 2017, prevede chiar la subcapitolul 1.1, Scopul şi necesitatea strategiei: „ /…/ reconsiderarea poziţiei şi a modului de implicare a statului şi a comunităţilor în domeniul minier, prin renunţarea treptată la atribuţiile de operator economic şi de administrator, în favoarea accentuării rolului de reglementare şi promovare a unor politici de dezvoltare şi stimulare a unui sistem viabil în care, entităţi private să deţină preponderent dreptul de exploatare, operare şi administrare a resurselor minerale şi să asigure finanţarea şi menagementul activităţilor miniere”. Deci strategia Guvernului este „să renunţe treptat” şi nu să se implice direct în exploatare, aşa cum poate ar fi fost normal de la bun început.

În acest context, să înţelegem că atunci când Mihai Tudose afirma că „nu mai sapi o gropiţă acolo, nici să sapi după râme, că e arie protejată” era preocupat de problemele viitoare de care se vor lovi acele „entităţi private” şi nu, aşa cum a lăsat să se înţeleagă, de eşecul vreunui plan viitor al statului român de a dezgropa râmele de la Roşia Montană. Bine, ideea de bază nu era asta, ci să înţeleagă tot românul, că „tehnocraţii” şi doar ei ne-au blocat tuturor orice posibilitate de a mai beneficia de pe urma bogăţiilor noastre naţionale.

Ieşirea „glumeaţă” a premierului Tudose nu era însă vreo răfuială politică. Ea ascunde realitatea că dânsul avea de executat, din momentul în care a fost numit, acelaşi program foarte strict pe care îl urmăreşte astăzi doamna VVD. Din această „foaie de parcurs” au făcut parte, de exemplu, revocarea doamnei Kovesi şi oprirea activităţii DNA, aservirea Justiţiei, epurarea prin mituire a Ministerului de Interne şi Armatei (s-a numit propagandistic „rezolvarea problemei pensiilor speciale”), reînfiinţarea ICE Dunărea (numită acum Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii, nume împrumutat fix copy-paste după iniţiativa similară a lui Vladimir Putin din 2014) sau programul „Shut down Nation” al enigmaticului şi independentului fost ministru Ilan Laufer (independent de Guvernul României vreau să spun). Un program pe care obiectivele se bifează pe rând până la ultimul: „reducerea democraţiei”. Să revenim la secvenţa „Roşia Montană”.

În primul rând, premierul Mihai Tudose nu avea cum să nu ştie, la ora la care se arăta atât de dezamăgit de irosirea aurului din munţii noştri, că Roşia Montană nu era încă inclusă (şi acum se pare că nici nu va mai fi) în lista World Heritage a UNESCO. În procedura de acceptare a dosarului, care este publică şi poate fi consultată pe site-ul amintitului organism internaţional, depunerea cererii de admitere era doar un prim pas, care nu atrage după sine automat calitatea de arie protejată UNESCO. Este puţin probabil ca premierul să nu fi fost informat despre acest lucru, accesibil, iată, şi muritorilor de rând cu o conexiune la Internet. De asemenea, este şi mai puţin probabil să nu fi aflat că la puţin timp (adică în luna septembrie) după ce a decis, aparent din senin, să redeschidă discuţia despre Roşia Montană o echipă a UNESCO era programată să sosească în România pentru a întocmi raportul obligatoriu referitor la eligibilitatea cererii. Din nou, informaţia era disponibilă public, în cadrul aceluiaşi calendar UNESCO. A mai sosit echipa, în contextul în care însuşi şeful guvernului din ţara care a iniţiat procedura a declarat public că vrea să renunţe? Evident că nu.

Nu cred că mai e nevoie să comentez confuzia indusă intenţionat între „arii naturale protejate” şi „monument istoric de categoria A” (vezi glumiţele cu „libelule” şi „râme” ale domnului Tudose). Ea a fost deja lămurită de intervenţia lui Alessandro Balsamo, un oficial UNESCO, care chiar a luat în serios declaraţia şi s-a străduit să explice diferenţa, crezând că premierul nostru încurcase din greşeală clasificările.

Ceva tot s-a hotărât Mihai Tudose să afirme serios legat de subiect. Anume că dosarul a fost depus „ilegal” şi că din el lipseau nişte „avize obligatorii”. A spus-o iniţial prin vocea unei consiliere tinere (vârsta pledând pentru decizia de o prezenta în acest mod şi nu ca parte interesată) de la Ministerul Culturii şi apoi pe vocea mult mai autorizată a însuşi ministrului de externe Teodor Meleşcanu, care a declarat pe 2 septembrie 2017 la Mamaia, că există probleme de „legalitate” şi că dosarul a fost înaintat „fără aprobarea premierului Cioloş”. Grav. Se întrevedea trădarea interesului naţional.

Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi!

Dacă în chestiunea „Roşia Montană arie protejată natural de către UNESCO = prostia tehnocraţilor” manipularea era grosolană şi nu rezista nici cinci minute la o căutare mai amănunţită pe Google, chestiunea „legalităţii” dosarului chiar părea o problemă serioasă. Staţi liniştiţi, doar părea. Asta pentru că, deşi ministrul Meleşcanu avea parţial dreptate când afirma că dosarul nu a fost însoţit la depunere de semnătura prim-ministrului la acea dată, Dacian Cioloş (ba a fost iniţial, dar apoi s-a considerat că un astfel de act ar prejudicia poziţia României în procesul cu RMGC, astfel încât adresa de însoţire semnată a fost retrasă), există o parte de adevăr pe care a ales s-o treacă sub tăcere. Anume că depunerea dosarului, care s-a făcut, apropo, prin canalul oficial al reprezentanţei UNESCO la Paris a Ministerului de Externe (deci nu a fost strecurat pe sub uşă „noaptea ca tehnocraţii”) nu era în nici un fel condiţionată de existenţa vreunei semnături a primului-ministru. Dovadă că cei care erau primii interesaţi ca dosarul el să fie în bună ordine (adică UNESCO) nu au ridicat nicio obiecţie şi nu au cerut nici un alt document suplimentar. În plus, nu era nevoie nici de celelalte „avize obligatorii”, de la Ministerul Apărării sau de la alte autorităţi invocate, din moment ce subiectul a fost discutat în şedinţă de guvern, în prezenţa tuturor miniştrilor în funte cu Dacian Cioloş. Care, între timp, şi-a şi făcut publică poziţia, dezminţind punctual şi argumentat afirmaţiile.

Contabilizăm prin urmare o manipulare grosieră şi o minciună gogonată. Întrebarea care se pune în consecinţă este de ce au recurs prim-ministrul Mihai Tudose şi şeful său Liviu Dragnea la asemenea piruete riscante, pe o temă care poate oricând, odată reîncălzită, să scoată în stradă mii de oameni? Au uitat ei de experienţa lui Sorin Grindeanu? Deloc.

Dacă este cineva care a tras învăţăminte în urma evenimentelor din februarie 2017, atunci acel cineva se numeşte Liviu Dragnea. Şeful PSD nu mai riscă astăzi absolut nimic şi nu se mai aventurează nicăieri dacă nu are un plan pregătit minuţios şi este convins de reuşita lui. În cazul de faţă planul prevede exact lansarea de „fumigene” pe tema „Roşia Montană – UNESCO”, „fumigene” care să-i ţină ocupaţi pe contestatarii de bună credinţă ai afacerii în discuţii tehnice („pro” sau „contra”  retragerii dosarului) greu de urmărit de publicul neiniţiat, care în consecinţă are probleme în a înţelege care dintre tabere susţine cu adevărat interesul naţional. Poate ar trebui să menţionez apăsat, deşi s-a mai spus, că includerea în lista World Heritage a UNESCO nu ar fi oferit nici un fel de protecţie suplimentară pentru Roşia Montană faţă de cea care există deja şi nu ar fi reprezentat decât un angajament asumat internaţional de guvern că va proteja zona. Atât. Acest contract „de onoare” poate fi denunţat oricând (nu este deloc atât de greu, pe cât pretindea Mihai Tudose şi nici atât de nociv pe cât spune astăzi doamna VVD) de ambele părţi. Chiar şi UNESCO a mai scos unilateral de-a lungul timpului de pe lista World Heritage zone protejate, pentru diverse motive.

Dar nu despre asta esta vorba, ci despre ceea ce am spus la început. Nu că domnul Dragnea şi a sa VVD sunt singurii care au de rezolvat datoriile către prietenii dânşilor. Actualul lor adversar politic, „rezistentul” domn Ponta, avea fix aceeaşi problemă prin 2013. Atunci Victor Ponta a forţat până la ultima consecinţă adoptarea unei noi legi a minelor care să le înlocuiască pe cele din 1998, respectiv 2003, într-o variantă care favoriza făţiş reluarea exploatării cu orice preţ la Roşia Montană. De altfel, Expunerea de Motive care însoţea propunerea legislativă menţiona explicit la Capitolul 2 : Schimbări preconizate : „Prin modificarea prezentei legi se reglementează şi redeschiderea exploatărilor miniere pentru care a fost emisă o hotărâre de Guvern privind aprobarea conservării, închiderii, ecologizării şi monitorizării postînchidere”. Absolut clar. Însă, chiar în prezenţa lui Dragoş Tănase, directorul de la acea dată al RMGC, Senatul a respins în mod surprinzător proiectul trimis de Guvern. A urmat, la puţin timp, Camera Deputaţilor. Era să fie doar unul dintre episoadele care i-au convins ulterior pe suporterii financiari interesaţi ai lui Victor Ponta că are probleme grave la capitolul „onorarea înţelegerilor făcute”. De unde s-a tras debarcarea cu prima ocazie şi găsirea unui nou lider. Unul care să facă ceea ce anteriorul nu a putut. Adică domnul Dragnea.

În ciuda măsluirii proiectului în Comisii, a înţesării lui cu prevederi aparent în favoarea protejării mediului şi a intereselor statului român şi a tuturor tertipurilor mediatice susţinute de tonomatele de presă plătite la propriu (în dolari) de RMGC, fondul nu a păcălit pe nimeni. Deşi PSD-ul s-a mobilizat exemplar, condus în luptă de o tânără de viitor pe atunci, Gabriela Vrânceanu Firea, interesată aparent, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei Parlamentare pentru relaţia cu UNESCO, ca exploatarea să se facă cu respectarea tuturor regulilor (dar să se facă), proiectul a fost respins, deoarece partenerul din USL, anume PNL-ul, nu l-a susţinut. Totul pe fondul reaprinderii unui scandal uriaş şi a mobilizării străzii. Au venit imediat declaraţiile co-preşedintelui Crin Antonescu, care s-a poziţionat, din nou total neaşteptat, împotriva iniţiativei. Prima ruptură majoră din USL. Pe bani. Cât despre motivaţiile doamnei Firea, pot spune că erau extrem de puternice şi ele. Puternice cam de 900 de milioane de euro, atât cât valorau investiţiile unui dezvoltator imobiliar israelian în zona Voluntari.

Toate aceste secvenţe petrecute la sfârşitul anului 2013 au scos în evidenţă câteva chestiuni interesante, dacă ar fi fost cineva atunci în stare să le observe. În primul rând că finanţatorii israeliano-americani ai lui Victor Ponta (şi ai PSD-ului de la Adrian Năstase la Liviu Dragnea), interesaţi direct în calitate de acţionari RMCG (Beny Steinmetz prin BSGR 19 % din 2003 şi John Paulson prin Paulson & CO.Inc 19,99% din 2009) de trecerea legii, ori nu au reuşit să cumpere atunci şi PNL-ul, ori Crin Antonescu fusese deja amanetat de altă facţiune. 

Posibil de cea care venea de la răsărit şi care avea propria bătălie de dus ceva mai la nord, pe la Baia Mare, unde din anul 2000 (de la deversarea cianurilor în Someş, Tisa şi Dunăre, care ne-a făcut celebri în lume ca executanţii celui „de-al doilea Cernobîl”), „afacerile” cam stagnau. Tabăra de la est, condusă, bănuiesc că nu vă surprind, de Vladimir Putin, tocmai făcuse o opraţiune de rebranduire (ştergerea urmelor e mai aproape de sensul operaţiunii) şi vânduse în aprilie 2013 acţiunile Polyus Gold (cea mai mare companie de exploatare a aurului din Rusia, deţinută chipurile de oligarhul originar din Daghestan, Suleyman Kerimov, dar de fapt doar unul dintre nenumăratele tentacule financiare ale Kremlinului) la Roamaltyn Mining SRL către un fond de investiţii moldavo-kazah (controlat de fostul prim-ministru moldovean Ion Sturza şi de afaceristul kazah Kenes Rakishev). O operaţiune deja obişnuită prin care Moscova îşi mută periodic banii din buzunarul stâng în buzunarul drept.

Problema era că facţiunea de la est dorea continuarea exploatării cu orice preţ (chiar şi cu cianuri, că doar trecuse timpul şi se cam uitase) şi tocmai terminase de construit o uzină de decantare care putea procesa anual 2,5 milioane de tone de minereu, în vreme ce Steinmetz şi Paulson (prin Victor Ponta) nu aveau chef să se trezească din nou cu oamenii în stradă pe tema „cianurii”. Aşa că, pentru a linişti ong-iştii, proiectul de lege prevedea explicit interzicerea exploatărilor cu cianură. De aici conflictul. Sau poate că Victor Ponta a luat atunci bani de la ambele tabere şi apoi a lăsat-o „în coadă de peşte”. Cam stilul lui şi nu foarte improbabil.

S-a mai văzut ceva. Anume că, în ciuda deţinerii aproape totale a puterii politice, a mijloacelor media şi a pârghiilor administrative, planul nu a mers pentru că oamenii s-au mobilizat pe reţelele de socializare şi au ieşit din nou în stradă.Tocmai din acest din urmă motiv, de data aceasta strategia este diferită. Nu se mai face tamtam mediatic, nu se mai încing „discuţiile” la tonomatele televizate plătite cu publicitate de la RMCG. Se merge pe varianta tăcută, acompaniată, aşa cum am arătat, de puţin fum.

În sprijinul afirmaţiei aduc dovada irefutabilă: Progamul de guvernare 2017-2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 496/29.06.2017, Anexa nr. 2. La capitolul Economie. Politici în domeniul Resurselor minerale neenergetice, chiar la primul punct găsim „Modificarea Legii minelor nr. 85/2003” cu scopul de a „crea premisele valorificării deşeurilor din industria minieră cantonate sub formă de halde de steril sau iazuri de decantare, care în prezent pot fi exploatate. /…/ Termen: 1 ianuarie 2018.” Cam care credeţi că sunt exploatările „minerale neenergetice” din România, care deţin halde de steril şi iazuri de decantare?

Aşadar, la momentul în care doamna VVD anunţă retragerea dosarului Roşia montană de la UNESCO avem următoarele coordonate: o „Strategia minieră” care arăta clar că exploatările (nu numai cea de la Roşia Montană, ci toate exploatările miniere) vor fi operate şi administrate de „entităţi private”, un program de guvernare care include explicit modificarea legii minelor, o campanie mediatică diversionistă, iniţiată cu bună ştiinţă, şi cel puţin o ţintă clară: Roşia Montană.

Dar cine sunt beneficiarii acestui uriaş efort? Din nou va trebui să facem puţină istorie şi să vedem cum a ajuns o operaţiune a Securităţii lui Nicolae Ceauşescu, continuată în anii 90’ de „moştenitorii ei privatizaţi”, să-l intereseze pe fostul consilier economic principal al lui Donald J. Trump. Şi abia atunci vom conştientiza, poate, cu cine ne ju(de)căm.

De la Securitate, cu dragoste, pentru Beny Steinmetz

În primul rând „afacerea” Roșia Montană nu a pornit, așa cum s-a scris în presă, de la celebrul Frank Timiș. Nici măcar de la întâlnirea acestuia cu ambasadorul României în Australia și Noua Zeelandă, domnul Ioan Gâf-Deac, teleportat în diplomație în anul 1996, fără nici un fel de abilitate care să-l recomande pentru postul respectiv. Asta dacă nu ne referim la faptul că a fost inginer în Valea Jiului (1976-1985), director adjunct la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei (1985-1990) și ministru secretar de stat în Ministerul Industriilor (1992-1996) responsabil de „coordonarea strategică a industriei de apărare și a domeniului de resurse minerale și energetice”. Fix omul pe care vrei să-l trimiți în Australia, dacă ai oarece „interese strategice” în domeniul mineritului. Sau dacă vrei să stabilești niște contacte pentru o afacere viitoare. Pentru ce afacere?

  Păi pentru preluarea „în regie proprie” a rămășițelor din planul nuclear al lui Nicolae Ceaușescu. Știți desigur că cel mai important proiect al anilor 80’ al dictatorului comunist a fost construirea centralei nucleare de la Cernavodă, cea care ar fi trebuit să fie primul pas spre independența energetică totală a RSR, în viitorul utopic imaginat de Ceaușescu. Exact așa, adică Viitorul, s-a numit și operațiunea de furt tehnologic orchestrată de către DIE (Direcția de Informații Externe) începând cu anul 1983, operațiune prin care Securitatea încerca să „procure gratis” documentația tehnologică a reactoarelor Candiu canadiene. Cum? Prin spionarea și, unde a fost posibil, mituirea specialiștilor trimiși în România. Înainte să vă grăbiți să afirmați că era normal și patriotic să procedezi așa, trebuie să precizez că întreaga operațiunea a fost un eșec lamentabil și nu a produs, în ciuda rapoartelor entuziaste cu „economisirea a n.. ore de cercetare”, decât antagonizarea partenerilor externi și un scandal internațional de proporții. 

Nu toți partenerii canadieni puteau fi mituiţi sau de spionaţi. Unora, care aveau un profil de înaltă clasă, trebuia să li se ofere ceva pe măsură pentru colaborare. Astfel, magnatului de origine slovacă Stephen Boleslav Roman, stăpânul unui uriaș imperiu care cuprindea și cea mai mare mină de uraniu din lume, Nicolae Ceaușescu i-a oferit, ați ghicit, aurul de la Roșia Montană. Cavalerul ordinului papal al Sfântului Gheorghe (din 1963) și omul de afaceri al cărui avocat fusese, înainte să devină președintele Statelor Unite, Richard Nixon, trebuia ca în schimbul aurului să facă lobby pe lângă guvernul canadian pentru ca acesta să aprobe exportul tehnologiei Candu și apoi să participe la dezvoltarea sectorului minier din RSR. 

Deznodământul afacerii, în termenii ziaristului Eric Reguly, care a documentat istoria acesteia, a fost că „atât reactorul, cât și dictatorul au murit”. Stephen Boleslav Roman murise și el în 1988, așa încât prima tentativă de exploatare româno-canadiană de la Roșia Montană s-a terminat aparent în zid. Aparent. Pentru că de-abia de aici încolo a intrat în scenă supraviețuitoarea regimului Ceaușescu: Securitatea SRL.

  Pe Vasile (Frank) Timiș, născut la 28 ianuarie 1964 în Borșa, Securitatea îl știa din decembrie 1981, când trecuse fraudulos frontiera și fugise în Australia. A interceptat apoi, în 1983, o scrisoare a acestuia adresată rudelor rămase în țară, scrisoare în care amenința că va angaja un mafiot italian ca „să-l achite” pe tatăl său vitreg, se pare un individ turbulent. Abia în noiembrie 1989, când Vasile Timiș a venit în vizită în RSR la volanul unui Mercedes și a făcut turul cunoștințelor sale din Borșa, Serviciul 3 (Contraspionaj) al Securității Maramureș a hotărât să-i deschidă un dosar de urmărire informativă pe linia „spionaj australian”. Bineînțeles fără nicio legătură și doar pentru că sugera tuturor prietenilor săi să fugă din RSR și se oferea să-i ajute. 

Încă din acea perioadă Vasile Timiș afișa o bunăstare materială peste medie, mult peste ceea ce ar fi obținut din muncile prestate în Australia (mecanic auto, scafandru, șofer pe un camion de transport etc). Atunci când a fost amendat de trei ori de poliția australiană pentru deținere de droguri, s-a înțeles și de ce. Unii dintre ziariștii care au scris despre el au speculat, dat fiind contextul, că Vasile Timiș făcea parte dintr-o rețea de trafic de droguri operată de Securitate în Australia încă înainte de 1989. În lipsa dovezilor clare, rămâne o speculație. 

Ceea ce nu este o speculație este faptul că în ciuda cazierului, a profilului personajului și a faptului că avea zero experiență în orice fel de afaceri, darămite în unele de anvergură, guvernul român i-a oferit pe tavă lui Vasile (Frank) Timiș exploatarea de la Roșia Montană. Că absolut totul a fost o uriașă fraudă reiese din documentele publicate în investigaţiile jurnalistice ale Rise Project și din înființarea peste noapte a companiei off-shore Gabriel Resources, care nu avea nicio posibilitate concretă de exploatare a haldelor de steril și a iazurilor de decantare, căci despre acestea și nu despre altceva era vorba în contract. Când în parteneriat a intrat și Ovidiu Tender, cel care, absolut întâmplător, preluase în același an, 1995, Institutul de Cercetări Mineralogice, a devenit clar cine era în spatele afacerii. A urmat contactarea partenerului extern. 

Surpriză, acesta a fost Stephen G. Roman, nimeni altul decât fiul și moștenitorul imperiului financiar al fostului partener de afaceri al lui Nicolae Ceaușescu. Timiș i-a promis o parte din ceea ce el a prezentat ca fiind un El Dorado european. În noua societate, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) în care au fost pompate 5 milioane de dolari „din surse private”, Timiș deținea funcția de președinte și director executiv, iar Stephen G. Roman pe cea de vicepreședinte. 

Au urmat ani de scandaluri. În anul 2000, la Baia Mare, barajul care conținea cianurile folosite la spălarea minereului aurifer exploatat de o companie australiano-românescă (construită fix pe modelul RMGC, tot de către Securitatea SRL) s-a spart. A fost cel mai mare accident ecologic din istoria României și a fost etichetat drept „al doilea Cernobâl”. Impactul a fost masiv și asupra „afacerii” de la Roșia Montană, unde RMGC tocmai ducea o campanie de convingere a publicului românesc despre siguranța pentru mediu a exploatării cu cianuri. O va relua în 2010 când pe banii generoşii ai companiei, câţiva jurnalişti aleşi pe sprânceană, au plecat într-o excursie de documentare în Noua Zeelandă, de unde s-au întors cuceriţi de justeţea argumentelor că „cianura este ok”. Dar banii nu au ajuns la toată lumea şi jurnaliştii care nu au beneficiat de excursie sau nu au putut fi cumpăraţi au descoperit istoriile penale din trecutul lui Vasile (Frank) Timiș și au început să pună întrebări deranjante. 

În anul 2002 o anchetă a procurorului militar Gheorghe Oancea, pornită de la o sesizare a SRI și legată de acțiunile unui fost cadru MApN, care vânduse informații clasificate către  Gabriel Resources, a descoperit că de fapt RMGC începuse deja exploatarea aurului din perimetrul virgin, deși aceasta nu fusese aprobată. Ca de obicei, autoritățile române, în frunte cu ministrul Industriilor și Comerțului, un anume Călin Popescu Tăriceanu, se făcuseră încă din 1997, pentru suma corectă, că nu văd. Când s-a cerut investigarea proveninței celor 80 de tone de minereu trimis în containere spre Australia ancheta a fost blocată de la cel mai înalt nivel (procurorul Oancea invocă o decizie a prim-ministrului Adrian Năstase „Însuși”). Dar deja epoca de aur a Securității SRL la Roșia Montană apusese. O ultimă încercare de a mai scoate ceva bani a eșuat în octombrie 2002, când o cerere de finanțare adresată Băncii Mondiale, care prin International Finance Corp. (IFC) susținea proiecte de risc în țări sărace, a fost respinsă datorită impactului negativ asupra mediului. 

Venise momentul ca Securitatea SRL să lichideze afacerea și să-și șteargă urmele. În 2002 Stephen G. Roman a încetat să mai facă parte din companie, iar în 2003 acuzând „stresul” Vasile Timiș și-a vândut și el acțiunile. A plecat spre următorul tun, pe care l-a pus la cale imediat în Grecia, la Kavala, printr-o altă companie deținută tot împreună cu Ovidiu Tender, Regal Petroleum. Acolo avea să păcălească investitori ca Merrill Linch și Commerzbank cu „cel mai mare câmp petrolifer din Europa”, care s-a dovedit, evident, o ficțiune.  

Oricum lăsase Roșia Montană pe mâini bune. Pe mâinile lui Beny Steinmetz. 

Îți recomandăm

„Win/ Win”

De ce ar fi cumpărat Beny Steinmetz acțiuni la o companie minieră lipsită de perspective imediate de a exploata efectiv zăcămintele aurifere pe care le deținea? Nu cunoștea el situația de la RMGC după 2003 și a fost păcălit de Timiș and Co.? Deloc. De fapt, miliardarul israelian, despre care poate aţi auzit legat de scandalul retrocedării terneului de la Băneasa (în compania selectă a aceluiaşi Călin Popescu Tăriceanu, a „prinţului” Paul, a unor consilieri israelinei şi a neobositului luptător cu „Binomul” Dan Andronic) nu avea neapărat intenția să scoată aurul de la Roșia Montană din pământ. Dacă se putea bine, dacă nu, iarăși bine. Era suficient ca el să figureze, sub formă de acțiuni, în compania pe care a cotat-o imediat la bursa minieră de la Toronto.

Practic, Beny Steinmetz a început să câștige bani (s-au adunat între timp milioane de dolari) din clipa când a devenit acționar RMGC. Fără să sape, fără efort, fără nimic. Doar fluturând o hârtie pe care scria că undeva, într-o țară numită România, el deține o parte consistentă dintr-o cantitate de aur îngropat în pământ. Suficient cât să obțină profit la orice creștere a gramului de aur la bursă, suficient cât să folosească acțiunile pentru alte achiziții, suficient cât să obțină credite bancare, suficient pentru orice își propunea. Asta pentru că Beny Steinmetz face parte din altă ligă, decât precursorii săi. Să ne facem o idee.

Abia în ultimii ani ziarele financiare din Vest au început să observe că de mai bine de un deceniu, adică fix de prin 2006-2007 (cu foarte puțin timp înainte de ultima mare criză economică) Rusia cumpără pe tăcute tot aurul pe care poate pune mâna în lume.  Alături de ea, dar la distanță considerabilă stă China. Foamea de aur a Kremlinului, devenită stridentă, după ce deja achizițiile au depășit rezervele mondiale ale tuturor celorlalte țări adunate, a generat numeroase speculații și toată lumea a început să se întrebe care este scopul. Mai ales că, deși prețul gramului de aur a scăzut constant în ultimii ani, Vladimir Putin continuă să cumpere. „Ce știe el și noi nu știm?” se întreabau îngrijorați analiștii financiari.  

Moscova nu crede în lacrimi. Crede în aur

Răspunsul pare să fi fost dat de președintele Federației Ruse atunci când a declarat că, în cazul unei crize economice, Moscova trebuie să aibă suficiente resurse să reziste „cel puțin trei luni”. Pentru  ce criză se pregătește Vladimir Putin? Pentru una nouă se pare, dacă este să ne gândim că precedenta l-a prins pe omul său de încredere, Suleyman Kerimov, ca acționar la cele mai mari bănci din Occident. Deși oficialii Trezoreriei Statelor Unite neagă informaţia până în ziua de astăzi, în „cea mai neagră oră a prăbușirii” din 2008, Kerimov a fost sunat și implorat să nu-și vândă acțiunile la Morgan Stanley, Goldman Sachs, Deutsche Bank, Credit Suisse, etc. Nu le-a vândut.

Averea sa a scăzut de la 17,8 miliarde la 3,1 miliarde de dolari într-un singur an. O lovitură din care puțini și-ar fi revenit. Dar, aparent, nicio problemă pentru Moscova, care a salvat în acest fel sistemul financiar occidental. Nu este de mirare că miliardarii americani, în frunte cu JP Morgan și Stephen Schwarzman au alergat la Moscova în octombrie 2011 să susțină inițiativa lui Medvedev de a transforma Kremlinul în „noua capitală financiară a lumii”. Nici restul nu mai pare aşa o mare enigmă. Adică întrebarea de ce sunt occidentalii aşa de înţelegători cu tovarăşul Putin. 

Poate că există o legătură cu faptul că în aprilie 2013 Polyus Gold (cea mai mare companie de exploatare a aurului din Rusia, deţinută chipurile de oligarhul originar din Daghestan, Kerimov) și-a vândut acțiunile la Roamaltyn Mining SRL (exploatarea auriferă de la Baia Mare, rămasă închisă după episodul cu cianurile din 2000) către un fond de investiţii moldavo-kazah controlat de fostul prim-ministru moldovean Ion Sturza şi de afaceristul kazah Kenes Rakishev. O operaţiune deja obişnuită de rebranduire practicată de Moscova atunci când urmează o mutare importantă. Și a urmat. 

Îți recomandăm

Să revenim deocamdată la Steinmetz. Cu siguranță că și el știa ceva atunci când a cumpărat acțiuni la RMCG. De exemplu, că prețul gramului de aur se va dubla până în 2011. Cum să se dubleze? Păi să ne imaginăm că vine, așa din senin, o criză economică generată de prăbușirea pieții imobiliare mondiale. Să ne imaginăm că cineva, un miliardar care operează un uriaș fond de investiții, concepe alături de o bancă celebră, de exemplu Goldman Sachs, un instrument financiar numit ABACUS 2007-AC1, care să opereze în zona ipotecilor cu risc mare. Apoi umflă, în complicitate cu banca, balonul până când el explodează. Între timp, același miliardar pariază pe bursă că balonul va exploda. Rezultă pierderi uriașe pentru băncile implicate, respectiv pentru acționari, și urmează criza. Vă amintiţi? Ceva austeritate, falimente, reduceri salariale, plus oameni ajunşi în stradă. Câștig net, 15 miliarde de dolari. Norocul lui Steinmetz și al prietenilor săi, care au fost prevăzători să cumpere aur. Sau al celor care au avut suficienți bani puși deoparte să cumpere pe nimic proprietățile abandonate de băncile falimentare. 

Sigur că o astfel schemă financiară care a falimentat milioane de oameni pe tot globul nu rămâne fără urmări, chiar dacă te numești Goldman Sachs, dar e mai greu să fii făcut răspunzător dacă te numești John Paulson. Mai ales dacă ai stat în spatele alegerii lui Donald J. Trump ca președinte al Statelor Unite, și asta pentru că democrata Hilary Clinton, susținută, apropo, de dușmanul tău Soros, dorește să continuie linia Obama și să readucă în limitele legalității fondurile de investiții speculative. Ce-ar fi dacă am afla că acest om este, alături de Beny Steinmetz, acționar din 2009 la Roșia Montană? Dar, stai, nu cumva domnul Dragnea este un bun prieten al preşedintelui american şi al premierului israelian? Cum spunea domnul preşedinte Iohannis? „Înţelegeri secrete cu evreii”? Hmm.

Mai există vreun dubiu legat de motivul deciziei doamnei VVD şi de mizele ei? Se poate. Poate greşesc eu. Dar eu unul vă recomand să nu vă lăsaţi păcăliţi de costumele populare, steguleţele tricolore şi cămăşile albe care ascund salopetele de miner sau să credeţi că există în spatele lor vreo preocupare pentru interesul naţional. Urmăriţi mirosul banilor. Ajungeţi mult mai repede la răspunsul corect.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Savana Unistrat

În loc de două sau trei, mai bine nu folosești decât un strat. Dacă auzi tot mai multe persoane în jurul tău care utilizează adverbul decât în preajma unui verb doar la forma negativă și prieteni care nu plasează din cauza decât într-un context negativ, atunci toate acestea s-ar putea să se întâmple datorită lecției naționale de gramatică și lexic la care am luat parte în ultima vreme în timp ce urmăream pauzele publicitare de la televizor sau reclama de pe website-urile preferate.

Citește mai mult

startup - Getty Images

„Cine să vină, mamă, la Costești?" Când le-a spus că vrea să se întoarcă din Germania, unde lucra de 10 ani ca avocat, iar soțul ei ca arhitect, și că vor să își deschidă o pensiune în comuna Costești, părinții Otiliei Loidl nu și-au ascuns scepticismul. (Foto Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

România asigurată- infografic 1

„România asigurată” este un alt fel de ABC, în țara tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte. Conform studiilor, doar 6% dintre români economisesc în perioada în care muncesc pentru timpul în care ies la pensie. Procentul celor care se gândesc să-și facă asigurare de viață este de doar 2-3% „România asigurată” vorbește despre temerile, dar și despre percepțiile românilor în ceea ce privește asigurările de viață.

Citește mai mult