(Foto Gabriela Hobeanu)
1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!
11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro
13. Jurnal de Camino. Încerc să intru în cercul celor 15 la sută
Ziua 27. Sarria - Portomarin, 23 km
La ora 7 în Sarria era ca în București pe Calea Victoriei. Lume multă și nouă. Erau fel de fel de pelerini cu rucsăcele în spate și tot felul de zorzoane atârnate de ele, care urcau grăbiți pe străduța din fața albergue-ului în care am dormit.
Mi-am băut cafeaua la măsuța din fața ușii și am intrat în rolul de observator. Oamenii treceau în pas vioi pe lângă mine și Julio. Unii erau singuri, dar majoritatea în grupuri și vorbeau tare, râdeau. Alții aveau privirea ațintită în pământ. Nu zicea mai nimeni „Ola" sau „buenos dias". Doar Julio le mai smulgea câte o replică.
- Bună dimineața! spunea el. Ce zi minunată! Să aveți o zi excelentă! Să vă bucurați de drum! Buen Camino!.
Unii zâmbeau încurcați în timp ce răspundeau la salutul lui Julio, alții începeau să râdă, altora le sclipeau ochii. Era probabil prima zi a multora din ei. După atâtea urări ne gândim că ar trebui să ne punem și noi în mișcare, așa că împing de ușă ca să intru să îmi iau rucsacul. Oops! Ușa era blocată. Se putea deschide doar de dinăuntru. Mă reașez pe scaun, liniștită, așteptând să iasă un pelerin ca să pot intra. După vreo 10 minute, apare cineva, așa că intrăm și noi și ne luăm rucsacurile.
Începuseră să apară culorile răsăritului, așa că, în timp ce o luasem în sus pe stradă, mă opream câteva secunde și aruncam câte o privire în spate. Am mers prin vestul Spaniei așa că soarele a răsărit mereu din spate. Și, ca multe lucruri frumoase din viață, dacă nu te oprești să te uiți, nici măcar nu știi că sunt acolo.
Primii câțiva km au fost „bară la bară". Simțeam nevoia de liniște, iar în jurul meu era multă gălăgie. Nu eram obișnuită cu atâta forfotă. Parcă acum este un alt Camino. Te pregătește pentru revenirea în Matrix poate. Am accceptat drumul așa cum era și am mers încet, cu ochii după mure. Au început să fie din ce în ce mai multe mure coapte, așa că mă simt din nou ca un urs în căutare de hrană.
Julio a luat-o înainte și am mers o bucată bună de drum singură, doar observând oamenii. E un exercițiu greu doar să observi, fără să emiți niciun gând, fără să faci nicio presupunere, nicio judecată. Îl facem des la coaching și mereu îmi place. Am acum ocazia să exersez, în timp ce merg.
La un moment dat îl văd pe Julio și restul găștii.
- Ce faci? Ești bine? mă întreabă.
- Da, sunt bine. Am mers încet și m-am oprit des ca să mănânc mure, îi spun zâmbind.
Știe de ieri că îmi plac mult murele. Mă întreb deseori de ce oare eu sunt singura care mă opresc pe drum și mănânc mure. Nu am mai văzut pe nimeni făcând asta. Poate totuși oamenii se grăbesc.
Începuse să plouă. Julio nu avea nimic de ploaie, așa că i-am dat o gecuță subțirică pe care o aveam în rucsac și eu mi-am pus pelerina.
- Îmi place ploaia. Îmi place cum miroase și cum se aud picăturile când ating pământul. Nu am mai mers demult pe ploaie, îi spun.
Ploua cu picături mici care îmi atingeau fața și apoi mi se prelingeau de pe gene și de pe nas. Era cald, vântul nu bătea deloc, așa că mă puteam bucura din plin de ploaie. Pe drum, eu învățam spaniolă de la Julio, iar el engleză de la mine. După ceva timp mă întreabă:
- Dacă ar fi să alegi o melodie cu care să te identifici tu, viața ta, care ar fi?
Mi-a venit imediat o melodie în minte, pe care am căutat-o pe Youtube și i-am dat play.
- Jacob Gurevitsch, „Lovers in Paris", am spus.
Am ascultat muzică tot restul drumului. O melodie o alegeam eu, următoarea el și tot așa.
- Ia uite, suntem singuri. Nu mai e nimeni pe lângă noi!
- Da, i-a speriat muzica, i-am spus râzând. Uite, ne și apropiem de Portomarin.
Orașul se vedea în zare, nu la mai mult de 2 km. Mergeam prin ploaie, la marginea pădurii, ascultând muzică. Ce poate fi mai frumos de atât?!
Era devreme când am ajuns la albergue. Danny facuse rezervare pentru tot grupul, așa că m-am oprit din mers astăzi. Mi-a prins bine o după amiază de relaxare, având în vedere că de mai bine de o săptămână am tot mers în fiecare zi până la ora 17-18.
Așa că astăzi mi-am luat timp să stau la o terasă, în fața bisericii San Nicolas din Portomarin, una dintre cele mai reprezentative construcții romanice de pe drumul către Santiago, să beau un pahar de vin și, din nou, să privesc...
Întoarsă la albergue, am mai stat cu Victor afară să îmi exersez spaniola. Victor este antrenor de tenis și a trăit în ultimii trei ani în Londra.
- Mi-am dat demisia și am plecat pe Camino, îmi spune. Londra este un oraș în care să stai câțiva ani, dar nu prea mult. Oamenii sunt diferiți. Acolo nu ai cu cine să stai cum stăm noi acum să povestim vrute și nevrute. M-am despărțit și de prietena mea și încerc să găsesc un răspuns la ce să fac de acum încolo, să îmi găsesc calea, îmi spune.
- Da, am întâlnit mulți oameni care și-au dat demisia și au venit aici pentru că să se hotărască încotro să o apuce mai departe.
- Și, îl întreb, ai găsit vreun răspuns?
- Nu încă, a spus râzând.
- Nici eu. El Camino parcă mi-a spulberat toate întrebările și toate gândurile.
La ora 22 am intrat în albergue, care avea o singură cameră mare, cu aproximativ 50 de paturi. Mulți dormeau deja așa că am adormit ascultând un adevărat concert de sforăituri și scârțâituri de pat..
Ziua 28. Portomarin - Casanova, 31 km
Primul lucru pe care l-am văzut când m-am trezit au fost paturile goale și pe domnul care se ocupa de albergue care strângea așternuturile de pe paturi. Era ora 8 și 10 și eram singură singurică! Toți pelerinii plecaseră iar eu se pare că dormisem atât de adânc încât nu auzisem nimic! Și dimineața este zgomot, mult zgomot. Fiecare se îmbracă, își pregătește rucsacul, se duce la baie, își aprinde lanterna etc. Am dormit buștean. Domnul de la albergue îmi spune să stau linistită, nici o grabă. Doar voi ajunge la ora 16 în loc de 12 la următoarea oprire. Și are perfectă dreptate!
Se făcuse ora 9 fără un sfert când am ieșit pe ușă echipată de plecare. Avantajoasă ora 9, puhoiul de pelerini trecuse! Urma să am o dimineață liniștită, mergând singură, ascultând muzica naturii și respirând aerul curat din pădure.
La un moment dat din spate apare Arnold, cu care mai mersesem un pic acum 2 zile.
- Hei, unde e Julio? Ești singură? mă întreabă.
Îi povestesc cum am dormit buștean până la ora 8.
- Probabil ceilalți din grup sunt deja la 10 km distanță, zic. Dar nu-i nimic, îmi place să merg singură. Plus că vremea este foarte plăcută.
- Hmm.. nu chiar.. O să plouă, zice.
- Nu, nu cred, spun uitându-mă la cer.
- Ești tu sigură că nu plouă? Prognoza așa zice, că o să plouă de la ora 10.
- Nu, nu sunt sigură, îi spun râzând. Dar eu nu mă uit niciodată la prognoză. Și dacă e să plouă, să plouă. Oricum nu putem să schimbăm nimic, nu?!
Este de acord cu mine, însă are totuși pelerina de ploaie pregătită. Ne oprim pe la 11 să mâncăm. Nu plouase. Însă Arnold se uită din nou la prognoză.
- Hai să stăm la masa asta acoperită că acum chiar o să plouă, zice.
Era foarte dornic să își poarte pelerina, nu o purtase deloc de când plecase. Cumva însă cât am stat la terasă a picurat și apoi s-a oprit.
- Ce zici, să îmi pun pelerina?
- Tu poți să ți-o pui, dar nu mai plouă, zic râzând iar.
- O să mi-o pun! E singurul lucru din rucsac pe care nu l-am folosit și vreau să o folosesc! Mi-a dat-o fratele meu care este ghid montan și mi-a și spus că e de musai să am o pelerină la mine.
- Hai, pune-o și îți fac o fotografie îmbrăcat cu ea. Ce zici?
- Perfect! Și i-o trimit fratelui meu.
Era tare haios cum voia el neapărat să poarte pelerina.
- Mai sunt 60 km și gata, ajungem în sfârșit la Santiago, a spus oftând de parcă era bucuros că a scăpat.
- Pare că nu ești prea bucuros de drum, zic.
- Oh, ba da! A fost minunat drumul! Dar așa suntem noi olandezii, ne plângem de orice. Dacă e soare că e prea cald, dacă plouă de ce plouă, și tot așa.
- Cred că facem cu toții asta din când în când, nu?
- Da, dar noi o facem mereu. Stă în gena noastră cred. Mă plâng de cât am mers azi, dar de fapt mi-a plăcut să merg.
Arnold lucrează la o firmă mare de audit și călătorește mult. Vrea să schimbe unele aspecte din viața lui și a venit pe Camino să petreacă timp cu el, să se gândească, ca să găsească răspunsuri.
- Și, ai găsit vreun răspuns până acum? Că și eu am venit ca să capăt claritate în anumite aspecte din viața mea, dar parcă mi-a golit cineva mintea aici, pe Camino. Nu am reușit să mă gândesc la nimic. Nu am niciun răspuns.
- Nici eu, spune. Dar cred că Camino nu se termină la Santiago. Și chiar dacă nu am acum răspunsurile, cred că ceea ce am trăit aici, zilele astea multe, mă va ajuta să găsesc răspunsurile când mă întorc la viața mea de zi cu zi.
- Da, așa cred și eu. Camino este un proces, care continuă după ce se termină drumul. Exact ca în viață, atunci când se ni se întâmplă ceva la care poate nu găsim sensul pe loc, însă după ceva timp ne dăm seama când de mare a fost impactul acelui lucru în viața noastră, îi spun.
- Tu cu ce te ocupi în România? mă întreabă.
- Am un atelier de ceramică și fac coaching, life coaching.
- Interesant. Și la noi se practică coaching-ul, dar mai mult în organizații. Care este problema cu care vin clienții tăi cel mai des?
- Hmm.. Foarte mulți vin căutând sensul, fericirea dacă vrei. Sunt oameni care au bifat tot de pe listă, au casă, bani, familie, un job foarte bun, și totuși le lipsește ceva, spun.
- Asta ni se întâmplă cam pe la 40-50 de ani, cred, zice Arnold. Criza vârstei a doua. Și eu trec prin asta.
- Da. Știi, eu cred că ne-a fost servit de mici un model de fericire și după ce am trecut prin viață și am avut tot felul de experiențe și am trăit după modelul ăla, vine un moment în care ne punem întrebarea „Dar oare ăsta e modelul corect?" Că parcă lipsește ceva... Dar nu știm ce.
Se pare că zilele astea au fost despre întrebări și despre răspunsuri. Și despre sens. Despre timpul pe care nu ni-l acordăm nouă înșine ca să ne putem auzi vocea interioară și răspunsurile de care avem nevoie. Pentru că răspunsurile au fost, sunt și vor fi mereu în noi. Din momentul în care avem un gând banal ca „Îmi vine să îmi dau demisia și să mă apuc de cutare lucru" este clar că de fapt aia vrem să facem. Este vocea care vine din noi. Pe care apoi o acoperim cu raționamente, cu explicații, cu „da, dar dacă.." cu frici, și mai stăm un pic acolo, în zona de confort. O lună, două, nouă, un an, 10 ani, până ne ajunge la măduva oaselor și plecăm pe Camino ca să căutam. Ca să ne căutăm. Ca să găsim. Ca să ne găsim. Doar că totul este deja acolo. Avem nevoie să ne oprim, să ne uităm în noi și să facem, cu credință, un pas în față. Poate că asta este ceea ce ne învață Camino, să facem ceea ce simțim, ceea ce vine dinăuntrul nostru, să avem încredere în noi înșine..,
L-am lăsat pe Arnold în Palas del Rei, unde i-am găsit și pe Julio, Victor și Claudia. I-am îmbrățișat cu drag și am pornit mai departe. Era ora 16, dar simțeam că aș mai merge câțiva km. După vreo oră începuse să plouă cam tare, așa că am poposit peste noapte în Casanova, un sat cu un albergue, un bar-restaurant și doar 6 locuitori.. Tot ce se auzea erau ploaia și foșnetul frunzelor.. Mai sunt 2-3 zile și ajung la Santiago...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.